Există spaţiu atât pentru oameni, cât şi pentru animale?

DIN CE cauză scade numărul animalelor sălbatice în atât de multe părţi ale Africii? (Vezi chenarul de pe pagina alăturată.) Unii dau vina pe rapida creştere a populaţiei umane de pe continent.

Este adevărat, unele regiuni ale Africii, în special zonele suburbane, sunt suprapopulate. De asemenea, regiunile rurale sunt exploatate în mod excesiv de crescătorii de vite. Să analizăm, de exemplu, teritoriile dens populate Venda, Gazankulu şi Kangwane, care se învecinează cu Parcul Naţional Kruger. Aceste bantustane au fost create ca expresie a politicii de apartheid duse odinioară de Africa de Sud, iar densitatea populaţiei lor variază între 70 şi 100 de locuitori pe kilometru pătrat. Faptul de a călători prin aceste regiuni cu scopul de a vă bucura de o vacanţă în Parcul Naţional Kruger vă poate strica buna dispoziţie. „Comunităţile care trăiesc în împrejurimi . . . sunt sărace, locuitorii lor fiind în cea mai mare parte şomeri muritori de foame“, arată ziarul sud-african Sowetan. „De cealaltă parte a gardului, remacră un alt ziar local, The Natal Witness, animalele trăiesc într-o splendoare ameţitoare.“

Potrivit unor rapoarte recente, administraţia Parcului Kruger intenţionează să-i ajute într-o măsură mai mare pe locuitorii din vecinătatea parcului. Ce s-ar întâmpla însă dacă întregul gard ar fi îndepărtat şi s-ar permite accesul liber vânătorilor, păstorilor şi coloniştilor? Specialiştii în domeniul protecţiei faunei se tem că, în cele din urmă, majoritatea animalelor sălbatice vor fi şterse din existenţă, aşa cum s-a întâmplat în alte ţări.

Rezervaţiile bine administrate joacă un rol vital în ocrotirea faunei, în special în regiunile cu o densitate mare a populaţiei. De asemenea, rezervaţiile aduc veniturile atât de necesare de la turişti străini. (Vezi chenarul de la pagina 5.) „Aceste regiuni, conchide ziaristul african Musa Zondi în articolul din Sowetan la care s-a făcut referire anterior, oferă, de asemenea, locuri de muncă pentru mii de oameni — în special pentru cei care locuiesc în apropierea acestor rezervaţii. În plus, aceasta este moştenirea noastră. Nu le-am putea lăsa copiilor noştri un cadou mai bun decât aceste locuri.“

Suprapopularea — singura ameninţare?

Explozia demografică nu este singurul factor care ameninţă fauna Africii. Să analizăm, de exemplu, patru mari ţări africane care au graniţe comune: Namibia, Botswana, Angola şi Zambia. Suprafaţa lor totală este mai mare decât cea a Indiei, totuşi densitatea medie a populaţiei este de numai 6 locuitori pe kilometru pătrat, valoare deloc mare în comparaţie cu densităţile unor ţări ca Germania, cu 222 de locuitori pe kilometru pătrat; Marea Britanie, cu 236 de locuitori pe kilometru pătrat şi India, cu 275 de locuitori pe kilometru pătrat! De fapt, densitatea populaţiei pentru întreaga Africă, 22 de locuitori pe kilometru pătrat, se situează cu mult sub media mondială care este de 40 de locuitori pe kilometru pătrat.

„Populaţia Africii creşte cu rapiditate, admite zambianul Richard Bell în cartea Conservation in Africa (Conservarea faunei în Africa), însă densitatea populaţiei privită în ansamblu rămâne relativ scăzută, excepţie făcând anumite concentrări restrânse ale acesteia.“

Bolile, secetele pustiitoare, operaţiunile de braconaj internaţional, războaiele civile, precum şi faptul că locuitorii zonelor rurale sunt neglijaţi, toate acestea contribuie la scăderea numărului de animale sălbatice din Africa.

Lupta dintre superputeri, respectiv dintre fosta Uniune Sovietică şi Vest a dus la izbucnirea de conflicte pretutindeni în Africa, ambele tabere introducând pe continent mari cantităţi de arme sofisticate. Adesea, unele dintre armele automate au fost îndreptate împotriva animalelor sălbatice pentru a se asigura hrana armatelor înfometate şi pentru obţinerea mai multor arme în urma vânzării colţilor de elefant, coarnelor de rinocer şi a altor trofee şi produse de origine animală. Distrugerea rapidă a faunei nu a luat sfârşit odată cu încetarea războiului rece. Armele rămân în continuare în Africa. Iată ce afirma ziarul Africa South cu privire la unul dintre războaiele civile din Africa, respectiv cel din Angola: „Braconajul, deja răspândit în timpul războiului, s-a intensificat de la încetarea focului, deoarece nu a existat nici un fel de evidenţă a luptătorilor demobilizaţi“. Iar de-atunci, războiul a reînceput.

Mulţi braconieri îşi riscă viaţa de dragul imenselor sume de bani care sunt puse în joc. „Un singur corn [de rinocer] poate aduce 25 000 de dolari“, afirmă ziarul african The Star. Un specialist în domeniul conservării faunei, dr. Esmond Martin, care a vizitat în 1988 o ţară din Asia, a aflat că preţul unui kilogram de corn de rinocer a crescut în trei ani de la 1 532 de dolari la 4 660 de dolari.

Cine va lovi primul?

S-au luat măsuri drastice pentru a se îndrepta atenţia asupra ameninţării ridicate de cererea de fildeş şi de corn de rinocer. În iulie 1989, milioane de telespectatori din întreaga lume au văzut cum un imens morman de 12 tone de fildeş, a cărei valoare a fost estimată între trei şi şase milioane de dolari, a fost incendiată de preşedintele Kenyei, Daniel arap Moi. Directorul departamentului responsabil cu fauna, din Kenya, dr. Richard Leakey, a fost întrebat cum se poate justifica o asemenea aparentă risipă. „Nu am fi reuşit să-i convingem pe oamenii din America, din Canada sau din Japonia să înceteze să mai cumpere fildeş dacă noi am fi continuat să-l vindem“, a răspuns el. Este adevărat, măsuri de felul acesta i-au şocat pe mulţi, determinându-i să sprijine embargoul internaţional impus comerţului cu fildeş. Drept urmare, cererea de produse din fildeş a scăzut brusc.

În privinţa rinocerului, lucrurile stau altfel. Cu toate că, în 1990 preşedintele Kenyei a incendiat o cantitate de coarne de rinocer valorând milioane de dolari, cererea continuă. (Vezi chenarul de la pagina 9, „De ce este solicitat atât de mult cornul de rinocer“.) Pentru a împiedica scăderea numărului de rinoceri, unele ţări au recurs la tăierea cu fierăstrăul a coarnelor acestor creaturi. Uneori este ca într-o întrecere desperată pentru a vedea cine va lovi primul: specialistul în conservarea faunei, cu o lance pentru imobilizare, sau braconierul, cu o armă automată aducătoare de moarte.

O nouă tendinţă în protecţia mediului

Vânătorii occidentali şi specialiştii în conservarea faunei apreciază de multă vreme capacitatea locuitorilor din zonele rurale de a găsi animalele mergând pe urmele lor. Într-adevăr, mulţi africani posedă o cunoştinţă remarcabilă cu privire la viaţa animalelor sălbatice. „O mare parte a acestor cunoştinţe este transmisă oral, arată Lloyd Timberlake în cartea sa Africa in Crisis (Africa în criză), însă aceste cunoştinţe se află în pericol deoarece africanii părăsesc zonele rurale pentru a se muta la oraş . . . Astfel, lumea riscă să piardă ceea ce . . . antropologa Leslie Brownrigg a numit «cercetări ştiinţifice efectuate de multe persoane de-a lungul secolelor».“

În trecut, guvernele coloniale au înfiinţat parcuri naţionale, îndepărtându-i pe ţăranii care, de secole, depinseseră de faună în ce priveşte hrana. În prezent, unele guverne africane caută ajutorul acestor fermieri, mult timp neglijaţi. „În câteva ţări sud-africane, se menţiona într-un raport al Worldwatch Institute, statul a cedat dreptul de control exclusiv asupra faunei. Comunităţilor rurale care trăiesc în 10 din cele 31 de zone de supraveghere a faunei din Zambia, li s-au acordat drepturi asupra faunei; braconajul s-a redus simţitor şi, drept urmare, se pare că fauna revine la normal.“ Există şi alte rapoarte cu privire la succesele obţinute în locurile în care ţăranii s-au preocupat ei înşişi de ocrotirea faunei ca, de exemplu, în cazul rinocerului negru şi al elefantului de deşert din Kaokoland, Namibia, din rezervaţiile din Kangwane, Africa de Sud, şi din alte ţări africane.

În pofida acestor tendinţe promiţătoare, specialiştii în conservarea faunei sunt în continuare îngrijoraţi cu privire la viitor. Această nouă abordare a problemei constituie, în cel mai bun caz, numai o soluţie provizorie, pe câtă vreme creşterea rapidă a populaţiei umane rămâne o ameninţare pe termen lung. U.S.News & World Report arată că „se aşteaptă ca până la sfârşitul secolului următor populaţia umană să crească cu aproximativ cinci miliarde, îndeosebi în ţările în curs de dezvoltare care, nu întâmplător, sunt şi ultima salvare pentru fauna planetei“.

Pe măsură ce populaţia umană se răspândeşte în ţinuturile sălbatice, apare un conflict între om şi animale. „Multe specii de animale africane mari, ca de exemplu elefantul, hipopotamul, rinocerul, bivolul, leul şi crocodilul, precum şi câteva specii de antilope mari, primate şi porci, nu se pot adapta la cele mai multe dintre formele de dezvoltare rurală“, arată cartea Conservation in Africa.

Dacă omul nu pare să deţină o soluţie care să asigure supravieţuirea pe termen lung a faunei Africii, atunci cine o deţine?

[Chenarul/Harta de la pagina 7]

„Numărul bivolilor a scăzut de la 55 000 la mai puţin de 4 000, cel al antilopelor de apă, de la 45 000 la mai puţin de 5 000, al zebrelor, de la 2 720 la aproximativ 1 000, iar cel al hipopotamilor a scăzut de la 1 770 la aproximativ 260.“ — Comparaţie între două studii efectuate din avion în 1979 şi 1990 în Delta Marromeu din Mozambic şi prezentată în revista African Wildlife, martie/aprilie 1992.

„În 1981, aproximativ 45 000 de zebre au migrat prin păşunile şi pădurile [din nordul Botswanei]. Însă în 1991, numai în jur de 7 000 de exemplare au ajuns la capătul aceleiaşi călătorii.“ — Extras, din revista Getaway, ediţia din noiembrie 1992, dintr-o cronică la documentarul despre viaţa animalelor sălbatice Patterns in the Grass (Urme pe iarbă).

„În timpul vizitei noastre [în Togo, Africa de Vest] am găsit o neaşteptată şi interesantă populaţie de elefanţi de pădure în Rezervaţia Naturală Fosse aux Lions . . . În urma unui recensământ efectuat din avion în martie 1991 s-a raportat un total de 130 de exemplare. . . . [Însă în mai puţin de un an,] numărul elefanţilor din Fosse aux Lions a scăzut la 25.“ — Citat din revista African Wildlife, martie/aprilie 1992.

[Harta]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Rezervaţiile africane joacă un rol vital în ocrotirea multor specii.

AFRICA

MAROC

SAHARA OCCIDENTALĂ

MAURITANIA

ALGERIA

MALI

TUNISIA

LIBIA

NIGER

NIGERIA

EGIPT

CIAD

SUDAN

DJIBOUTI

ETIOPIA

REPUBLICA CENTRAFRICANĂ

CAMERUN

CONGO

Cabinda (Angola)

GABON

ZAIR

UGANDA

KENYA

SOMALIA

TANZANIA

ANGOLA

ZAMBIA

MALAWI

NAMIBIA

ZIMBABWE

MOZAMBIC

BOTSWANA

MADAGASCAR

AFRICA DE SUD

SENEGAL

GAMBIA

GUINEEA-BISSAU

GUINEEA

BURKINA FASO

BENIN

SIERRA LEONE

LIBERIA

COASTA DE FILDEŞ

GHANA

TOGO

GUINEEA ECUATORIALĂ

RUANDA

BURUNDI

SWAZILAND

LESOTHO

Fosse aux Lions

Rezervaţia Naturală

Rezervaţia de vânătoare Masai Mara

Parcul Naţional Serengeti

Delta Marromeu

Parcul Naţional Kruger

Marea Mediterană

Marea Roşie

Oceanul Indian

Regiuni menţionate în articol

Principalele Parcuri Naţionale

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 9]

De ce este solicitat atât de mult cornul de rinocer

„POŢIUNE ANTIFEBRILĂ pe bază de corn de rinocer — Three Legs Brand.“ Potrivit autorilor cărţii Rhino, Daryl şi Sharna Balfour, aceasta este denumirea unui binecunoscut leac care se vinde în Malaysia. Eticheta acestui pretins medicament spune: „Acest medicament este preparat cu meticulozitate din corn de rinocer şi antipiretice de cea mai bună calitate, sub directa supraveghere a specialiştilor. Acest medicament extraordinar face minuni, alinând imediat suferinţa celor bolnavi de: malarie, temperatură mare, febră care afectează inima şi cele patru membre, ameţeli provocate de climă, demenţă, durere de dinţi şi altele“. — Sublinierea noastră.

Astfel de convingeri sunt larg răspândite în unele ţări din Asia. Cornul de rinocer, fie sub formă de pulbere, fie sub formă de soluţie este uşor de procurat în multe oraşe asiatice. În speranţa că îi vor contracara popularitatea, cei doi autori afirmă: „Faptul de a lua o doză de preparat pe bază de corn de rinocer are, din punct de vedere medical, aceeaşi valoare cu a-ţi mesteca unghiile“.

În Yemen, cornul de rinocer este apreciat din alt motiv — este folosit ca material pentru confecţionarea mânerelor de pumnal. Între 1970 şi 1979 au fost importate peste 22 de tone şi este greu să se găsească un înlocuitor adecvat. „Yemeniţii, arată cei doi Balfour, consideră că nu există nimic mai bun decât cornul de rinocer atât în privinţa rezistenţei, cât şi în cea a aspectului. . . . Cu cât [mânerele pumnalelor] sunt mai vechi, cu atât arată mai bine, acestea căpătând odată cu trecerea timpului o transluciditate asemenea celei a chihlimbarului.“

[Graficele/Fotografiile de la pagina 8]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

2 720

1 000

1979 Zebre 1990

55 000

3 696

1979 Bivoli 1990

1 770

260

1979 Hipopotami 1990

45 000

4 480

1979 Antilope de apă 1990

Date statistice referitoare la fauna Deltei Marromeu în 1979 şi 1990

[Provenienţa ilustraţiilor]

Stânga jos: Safari-Zoo din Ramat-Gan, Tel Aviv