Din ofiţer de poliţie, ministru creştin

ÎN februarie 1942, mă aflam în închisoarea din Adelaide, Australia de Sud, din cauza refuzului de a purta armă în timpul celui de-al doilea război mondial. Frizerul, care se pregătea să mă radă, m-a recunoscut de pe vremea când compăream în aula tribunalului în calitate de ofiţer al Poliţiei Australiei de Sud. „Ce faceţi aici?“, m-a întrebat el surprins. Ştia că înainte mă prezentasem de multe ori la tribunal ca martor împotriva criminalilor. I-am explicat deci convingerile mele creştine.

Şi judecătorul, care audiase cazul meu cu câteva zile în urmă, mă cunoştea bine. A ascultat şi el cu atenţie în timp ce explicam motivul pentru care conştiinţa mea creştină nu-mi permitea să port armă. După ce mi-a mulţumit pentru ceea ce el considera o explicaţie clară, m-a condamnat la o lună de închisoare.

Colegii mei de închisoare erau persoane pe care nu cu mult timp înainte le fotografiasem şi le luasem amprentele. Am reuşit totuşi să depun mărturie despre convingerile mele multor gardieni şi deţinuţi care puneau întrebări cu privire la neutralitatea creştină.

Anul următor am fost chemat din nou la tribunal, şi de această dată am fost condamnat la şase luni de muncă silnică. Am fost trimis la Yatala, unde se aflau deţinuţii condamnaţi pe viaţă pentru crimă. Dar din nou am avut multe ocazii să discut cu alţii despre speranţa Regatului lui Dumnezeu şi despre pacea durabilă pe care o va aduce el pentru această lume sfâşiată de război.

De fiecare dată, înainte de a compărea în faţa tribunalului, eram dus la o unitate militară. Când m-am aflat acolo pentru prima dată am fost ridiculizat şi insultat de către un locotenent pe nume Laphorn din cauza refuzului meu de a depune jurământul militar de credinţă şi loialitate. Dar când m-am prezentat înaintea lui pentru a treia oară, el a spus: „Ştii, credeam că eşti un laş. Dar am urmărit modul în care ţi-ai ispăşit pedeapsa. Ai renunţat la o carieră bună şi ţi-ai dovedit credinţa revenind pentru a fi din nou pedepsit“.

Când urma să fiu condamnat la închisoare pentru a treia oară, s-au făcut cereri ca să fiu judecat ca obiector de conştiinţă. Judecătorul a fost obligat să-mi aprobe cererea, deoarece demisionasem din poliţie în 1940 din motiv de conştiinţă. Însă arătând că avea prejudecăţi, el a spus: „Vreau să o trec în cazier deoarece consider că este periculos ca un fanatic ca dumneata să fie lăsat liber în societate“.

Copilăria mea

M-am născut în 1908 în Gawler, nu departe de Adelaide, Australia de Sud. Pe la vârsta de şase ani, Sarah Marchant, o prietenă apropiată a mamei, m-a învăţat că iadul este mormântul comun al omenirii, şi nu un loc de chin în flăcări. Ea făcea parte dintre Studenţii Internaţionali ai Bibliei, cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova.

Cu timpul, când am crescut, l-am întrebat pe predicatorul nostru baptist prin ce se deosebeşte Isus Cristos de Dumnezeu, însă el nu a putut să-mi dea un răspuns satisfăcător. Astfel, mi-am pierdut interesul pentru biserici, deşi îmi plăcea să o ascult pe Sarah Marchant când ne întâlneam ocazional.

În 1924, am început să lucrez în Adelaide ca secretar pentru comisarul de poliţie, generalul Sir Raymond Leane. Apoi, în 1927, dl Leane a făcut o cerere către parlament pentru ca să fiu numit în calitate de specialist subaltern pentru luarea amprentelor şi fotograf criminalist pentru poliţia statului.

Învăţ adevărurile biblice

La trei ani după căsătoria mea, care a avut loc în 1928, în timp ce mă aflam în concediu la socrii mei în Gawler mi-a căzut în mână cartea intitulată Creaţiune, publicată în 1927 de Watch Tower Bible and Tract Society. Ea le-a fost lăsată socrilor mei de către Sarah Marchant. Cartea arăta că omul este un suflet şi că nu posedă un suflet invizibil, separat de corp. Acest lucru părea raţional. Dar doream să verific personal în Biblie lucrul acesta. Am căutat în Biblia de familie King James Version şi am citit Geneza 2:7: „Şi DOMNUL Dumnezeu l-a format pe om din ţărâna pământului şi i-a suflat în nări suflarea vieţii; şi omul a devenit un suflet viu“.

M-a impresionat profund, aşa că l-am citit fără întrerupere de câteva ori. Nu puteam lăsa din mână cartea Creaţiune. ‘Cu siguranţă, acesta este adevărul’, mi-am zis. Doream acum să citesc mai multe cărţi editate de Societatea Watch Tower. Singura pe care o mai avea familia era cea intitulată Viaţă. Am citit-o şi pe aceasta în întregime.

După câteva zile ne-am reîntors în Adelaide şi ne-am mutat într-o altă locuinţă. Exact în acea zi am primit o vizită neaşteptată din partea Sarei Marchant. Soacra mea îi vorbise despre interesul meu şi ea ne-a vizitat pentru a vedea cum ne-am instalat în noua locuinţă şi pentru a evalua ajutorul spiritual de care aveam nevoie. În dimineaţa următoare, vecinul nostru apropiat m-a strigat peste gard: „Cred că sunteţi interesat de scrierile judecătorului Rutherford [pe atunci preşedinte al Societăţii Watch Tower]“.

„De unde ştiţi?“, am întrebat.

„O, mi-a şoptit o păsărică“, a răspuns el.

Evident, Sarah îl informase. Acel bărbat, James Irvine, era pe atunci singurul Martor din suburbiile nordice ale Adelaidei. El era pionier, adică ministru cu timp integral al Martorilor lui Iehova, şi a iniţiat cu mine un studiu biblic regulat la domiciliu.

Progresele mele în adevărul biblic

Când mi-am reluat serviciul la postul de poliţie, eram entuziasmat de lucrurile frumoase pe care le învăţasem. Astfel, ori de câte ori aveam ocazia, iniţiam discuţii cu colegii referitor la noua mea credinţă. Eram însă dezamăgit când entuziasmul meu se lovea de ridiculizare.

Dintr-o dată, soţia mea a început să se opună faptului că eu studiam Biblia. Dar, cu ajutorul lui Iehova, am reuşit să înfrunt opoziţia ei. În 1935, mi-am dedicat viaţa lui Iehova şi am fost botezat. Pe atunci, exista doar o singură congregaţie în Adelaide şi numai aproximativ 60 de persoane asistau la studiul biblic săptămânal bazat pe Turnul de veghere.

Într-o zi, Harold Jones, supraveghetorul care prezida congregaţia, mi-a spus: „Avem o însărcinare pentru tine. Avem nevoie de cineva care să se ocupe de evidenţa teritoriului“. Însărcinarea mi se potrivea de minune, deoarece în activitatea mea de poliţist străbăteam întregul Adelaide. Cunoşteam foarte bine oraşul şi eram deci în măsură să întocmesc cum trebuie hărţile teritoriilor pe care le utilizam în predicare.

În aprilie 1938, Joseph Rutherford, preşedintele Societăţii Watch Tower, a vizitat Australia şi a ţinut în Sydney o cuvântare la care s-a înregistrat o asistenţă de peste 12 000 de persoane, deşi la data aceea în toată Australia existau numai 1 300 de Martori. Aproximativ 20 dintre cei care locuiam în Adelaide nu puteam să parcurgem cei 1 800 de kilometri până la Sydney. Am închiriat deci vechiul teatru Tivoli şi am instalat o linie telefonică provizorie pentru transmiterea cuvântării fratelui Rutherford ţinută la Sydney. Am făcut publicitate la radio şi, ca urmare, circa 600 de persoane au venit să asculte cuvântarea în Adelaide!

Cum mi-am pierdut slujba de poliţist

În 1939 a început al doilea război mondial, iar neutralitatea Martorilor lui Iehova a ajuns sub reflectorul a diverse autorităţi. Odată, doi reporteri de la ziarul Truth au venit la Sala Regatului şi au încercat să pătrundă înăuntru într-o manieră ostilă. Pur şi simplu nu le-am permis să intre, deoarece se părea că nu veniseră cu gânduri bune. În dimineaţa următoare un titlu principal din ziar spunea: „Un poliţist s[ud] a[ustralian] portar la Sala Regatului a Martorilor lui Iehova“.

Ca urmare a acelui incident, am fost ostracizat de colegii mei de serviciu. Superiorul meu, un fervent militant catolic, a dat informaţii false despre mine comisarului de poliţie Raymond Leane. Apoi, pe neaşteptate, în august 1940 am fost dus înaintea dlui Leane, bărbatul pentru care începusem să lucrez cu 16 ani în urmă. Învinuirea? Nu mă supuneam tuturor ordinelor sale.

„Ai trage în cineva dacă ţi-aş ordona s-o faci?“, a întrebat el.

„Aceasta este o situaţie ipotetică, i-am răspuns. Dar, nu, cu siguranţă nu aş trage în nimeni.“

Timp de două ore a încercat să-mi demonstreze ce nebunie era să aparţin unei organizaţii care se afla pe lista neagră oficială şi care era pe punctul de a fi interzisă în Australia. El a încheiat: „După tot ce am făcut pentru dumneata, oferindu-ţi o carieră atât de bună . . .“

„Vă sunt recunoscător pentru aceasta, i-am răspuns. Şi am încercat să-mi manifest recunoştinţa lucrând din greu. Dar nu vă pot pune deasupra închinării mele la Iehova Dumnezeu.“

„Ai face mai bine fie să-i abandonezi pe Martorii lui Iehova, fie să-ţi dai demisia“, a răspuns comisarul.

Mi-am dat deci imediat demisia. În august 1940 un titlu principal din ziarul Truth spunea: „Poliţistul rutherfordist demisionează“. Trebuia acum să o informez pe soţia mea şi să-mi găsesc un alt loc de muncă. Din fericire, am găsit de lucru la o tipografie locală unde se tipărea ediţia australiană a revistei Consolare (actualmente Treziţi-vă!).

Slujind în ilegalitate

M-am bucurat să lucrez în noua mea meserie până în ianuarie 1941 când, în toată ţara, Martorii lui Iehova au fost puşi sub interdicţie. Orice activitate de tipărire a literaturii noastre în ţară a încetat — cel puţin aşa credeau autorităţile. În realitate, au fost înfiinţate tipografii clandestine — toate în zona Sydney-ului —, şi niciodată pe parcursul interdicţiei nu ne-a lipsit vreo ediţie a Turnului de veghere!

La scurt timp după interzicerea lucrării noastre, am executat cele două pedepse cu închisoarea despre care am vorbit la început. În cele din urmă, în iunie 1943, Curtea Supremă a Australiei a decis că interdicţia constituia o violare a Constituţiei, aşa că guvernul a restituit Societăţii Watch Tower toate bunurile ce îi fuseseră confiscate.

Privind retrospectiv, îmi vine greu să cred că pe parcursul acelor ani, locuinţele (inclusiv a mea) au fost percheziţionate de ofiţeri de poliţie. Însă, în pofida opoziţiei, ne-am continuat predicarea din casă în casă folosindu-ne doar de Biblie. De multe ori, poliţia era pe urmele noastre. Poliţişti îmbrăcaţi civil chiar asistau la întrunirile noastre ţinute în case particulare. Odată, când l-am prezentat pe un reprezentant al filialei din Sydney, am făcut remarca: „În mijlocul nostru se află doi membri ai poliţiei Australiei de Sud. Le urăm bun venit!“ Ei au fost surprinşi şi încurcaţi, dar au rămas şi au apreciat întrunirea, spunând după aceea că raportul lor nu putea fi decât favorabil.

Intoleranţă religioasă

În aprilie 1945 am organizat un congres la o primărie dintr-o suburbie a Adelaidei. Duminică, 29 aprilie, era planificată cuvântarea publică „Cei blânzi vor moşteni pământul“, pentru care s-a făcut publicitate. Dar chiar de dimineaţă au început să apară probleme. În calitate de supraveghetor al congresului, m-am dus la postul de poliţie pentru a-i anunţa de scandalul ce ne ameninţa. Însă vizita şi plângerea mea au fost efectiv ignorate.

Când a sosit momentul începerii cuvântării publice, s-a format o gloată. Îndată ce a început cuvântarea, câteva persoane au pătruns înăuntru. Nişte bărbaţi zdraveni au dat năvală, încercând să distrugă echipamentul de sonorizare. Apoi, o ploaie de pietre a început să cadă prin ferestre. Staţiile radio au fost informate despre situaţie şi imediat s-a anunţat că era pe punctul de a izbucni un scandal. Afară s-au adunat mii de curioşi.

Din nefericire, am fost obligaţi să întrerupem congresul. Dar când a sosit momentul să părăsim sala, poliţia ne-a deschis drum, iar mulţimea a amuţit. Toţi au putut vedea cât de absurzi erau împotrivitorii, deoarece afară ieşeau oameni obişnuiţi, printre care persoane în vârstă şi copilaşi. În zilele care au urmat, fanatismul religios a fost condamnat de presă în cadrul rubricii “Scrisori către editori“.

Însă ani de zile după aceea, Martorilor lui Iehova nu li s-a mai permis să utilizeze clădirile primăriei din Australia de Sud. Odată, pe la mijlocul anilor ’50, am stat de vorbă cu administratorul primăriei din Norwood, o suburbie a Adelaidei, cu privire la utilizarea sălii lor pentru congresul nostru de district.

„Vi s-a interzis pentru totdeauna să utilizaţi primăriile“, a spus el.

„Nu sunteţi la curent cu evenimentele“, i-am răspuns.

Atunci am scos din geantă broşura care trata despre congresul internaţional din 1953 ţinut la New York, pe Yankee Stadium. „Priviţi ce fac Martorii lui Iehova în alte părţi — peste 165 000 la o singură întrunire!“, am spus eu.

El a luat broşura, a studiat-o cu atenţie şi, după un timp, a spus: „Da, se pare că lucrurile s-au schimbat“. De atunci încoace ni s-a permis să utilizăm aceste clădiri pe tot cuprinsul Australiei de Sud.

În 1984, după o boală îndelungată, soţia mea a murit. Însă înainte de a deceda, ea a început să manifeste iubire faţă de adevărul biblic şi faţă de Iehova Dumnezeu. Aceasta s-a datorat în mare parte amabilităţii pe care i-au arătat-o Martorii iubitori de-a lungul anilor. Apoi, în decembrie 1985 m-am căsătorit cu Thea care îi slujea lui Iehova de mulţi ani.

Sunt aproape 60 de ani de când îi slujesc lui Iehova plin de satisfacţie. Deoarece întotdeauna m-am încrezut în Iehova, stând aproape de organizaţia sa şi nefăcând niciodată compromis sub presiuni, pot privi în urmă la o viaţă plină de privilegii şi binecuvântări. Şi continuu să depun eforturi pentru a-mi păstra ochii ferm aţintiţi asupra premiului chemării de sus (Filipeni 3:14). — Relatată de Hubert E. Clift.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Slujind ca ministru