Viaţă citadină pe coastele Caracasului

De la corespondentul nostru din Venezuela

CARACAS, Venezuela. Înalte şi moderne clădiri cu birouri domină traficul gălăgios, magazinele aglomerate şi restaurantele înţesate de lume. Îmbrăcaţi în pantaloni scurţi şi purtând pălării de soare şi aparate foto atârnate de gât, turiştii cutreieră pieţele. Trotuarele mişună de oameni.

Dar Caracasul mai are o faţetă. În spatele cromului, oţelului şi sticlei se întind los cerros (dealurile), comunităţi neobişnuite situate pe coastele dealurilor. Ele stau strâns lipite de pantele abrupte care înconjură oraşul la est, vest şi sud. Aproape două milioane de oameni trăiesc acolo, în sute de cartiere numite barrios.

Cum au luat fiinţă aceste comunităţi? În 1958, guvernul a elaborat un proiect conform căruia orăşenii fără loc de muncă primeau bani. Astfel, oamenii s-au revărsat spre capitală pentru a profita de această îngrijire. Mulţi au abandonat provincia pentru a beneficia de avantajele oraşului — spitale, şcoli, universităţi.

Violenţa politică şi depresiunea economică din ţările vecine au declanşat şi ele o imigrare în masă, deoarece oamenii veneau la Caracas pentru a căuta un loc de muncă. În curând, zona joasă a văii Caracasului era complet ocupată, obligându-i pe oameni să se deplaseze în sus în căutarea unui spaţiu de locuit. Aşa s-au născut comunităţile de pe coastă.

Călătoria în sus

Ne începem călătoria alăturându-ne unui lung şir de oameni. Ei nu aşteaptă un autobuz, ci un jeep, acesta fiind mai potrivit pentru urcuşul ce ne stă înainte. Se apropie un jeep cu şasiu lung şi un grup de oameni urcă în el. Pe fiecare banchetă — acestea întinzându-se în lungimea maşinii — stau câte cinci persoane. Două au privilegiul să se aşeze pe locurile din faţă. În curând, ne aplecăm foarte mult pentru a intra pe uşa din spate. Ne înghesuim pe banchetă, strângându-ne genunchii sub bărbie şi încercând să nu călcăm pe sacoşa cu zarzavaturi a unei doamne.

Începem un urcuş abrupt. Străzile sunt înguste şi, adesea, şerpuite. Uneori par aproape verticale. Şoferul îşi pune caseta preferată şi, în curând, batem uşor cu piciorul ritmul unei melodii latineşti. Deodată, cineva strigă la şofer: „¡Donde pueda!“ (Unde puteţi!) Pare a fi o modalitate ciudată de a-l ruga să oprească. Dar este cel mai bine să te bazezi pe discernământul său. Dacă jeepul ar opri pe una din porţiunile cele mai abrupte ale drumului, s-ar putea să nu se mai poată deplasa — cel puţin, nu înainte! Câţiva pasageri cu părul zbârlit au coborât dând buzna pe uşa din spate, după ce îi călcaseră pe unii pe picioare.

În curând, ne aflăm în spatele unui autovehicul ce se deplasează lent şi din care picură apă pe la toate colţurile. Este cisterna cu apă, care duce preţioasa-i încărcătură la casele unde apa curentă este un lux practic necunoscut. Oamenii o depozitează, în general, în căzi sau în bidoane de petrol uzate.

Jeepul frânează brusc la o alta din multele sale staţii şi ne dăm seama că este momentul să coborâm. Pământul pare parcă ciudat sub picioarele noastre şi ne oprim puţin pentru a ne orienta.

Casele de pe coastă

Casele sunt construite peste tot şi în tot felul. Se pare că pe măsură ce familiile se înmulţesc, pur şi simplu sunt adăugate camere sau chiar etaje suplimentare. Unele sunt locuinţe mici şi solide făcute din cărămizi de teracotă. Altele însă sunt făcute din scânduri, din butoaie metalice îndreptate sau chiar din cutii pentru ambalat purtând încă eticheta „Cu partea aceasta în sus“.

Este mare linişte, acum după ce jeepul a dispărut huruind din raza vederii noastre. Priveliştea este de-o frumuseţe ce-ţi taie respiraţia. Acolo jos, în depărtare, este centrul Caracasului. Deodată, liniştea este spulberată de o voce care strigă de la un megafon: „Da, avem ceapă. Da, avem cartofi, yucca şi banane”. Întorcându-ne, vedem că un camion parcat în mod discret în apropiere se umpluse dintr-o dată de viaţă. În spatele camionului, un copil serveşte clienţii.

Se estimează că în Caracas există 500 de barrios. Unele poartă nume de „sfinţi“, altele de date sau de personalităţi politice importante. Iar altele reflectă mai degrabă aspiraţiile locuitorilor, decât realitatea. De exemplu: El Progreso (Progres), Nuevo Mundo (Lumea nouă) şi El Encanto (Desfătare).

Viaţa în barrio

Aici prosperă spiritul de comunitate. Adesea, se depun eforturi unite pentru a curăţa un barrio de abuzul de droguri sau de crimă. Cele mai multe barrios au bodegas — mici magazine universale în care se vând tot felul de articole —, precum şi o şcoală şi o farmacie unde farmacistul este întotdeauna gata să stabilească un diagnostic şi să recomande tratamente pentru unele afecţiuni minore.

Viaţa de aici nu este însă uşoară. Iată cum descrie criminalistul dr. Elio Gómez Grillo problemele existente: „Actualmente, în aceste zone periferice locuiesc două milioane de oameni care de-abia reuşesc să-şi satisfacă necesităţile de bază ale vieţii. Rata delincvenţei creşte într-un ritm alarmant . . . Sinuciderile, jafurile, furturile din bănci şi furturile cu arma rezultând în omucideri sunt îngrijorătoare“. Lipsa apei şi a curentului electric este la ordinea zilei.

În sezonul ploios, los cerros se schimbă complet. Pământul se transformă în mâl, treptele în nişte cascade miniaturale, iar gunoaiele vin ca pe tobogan pe apele care umplu şanţurile. Zgomotul ploii pe acoperişurile de zinc este asurzitor; conversaţia încetează înăuntru, în timp ce locatarii sunt preocupaţi să găsească lighene şi găleţi pentru a le pune sub locurile pe unde pătrunde apa. Dar, în curând, soarele apare din nou, uscând acoperişurile şi străzile ude leoarcă. Reînvie şi curajosul spirit venezuelian. Viaţa îşi continuă mersul.

Continuăm să urcăm pe jos

Călătoria noastră nu s-a terminat încă. Avem încă de ajuns la locuinţa prietenilor noştri. Între două case, nişte trepte abrupte şi asimetrice din beton urcă pe deal. Devizele de pe casele înghesuite ne atrag atenţia, concurând parcă pentru spaţiu: Pego Cierres (Cos fermoare); Cortes de Pelo (Tunsori); Se Venden Helados (De vânzare îngheţată). Localnicii inventează tot felul de modalităţi pentru a-şi câştiga existenţa. Unii vopsesc maşini, schimbă uleiul şi execută reparaţii — toate, pe loc, în stradă.

Când ajungem la capătul treptelor, ne tragem răsuflarea, apoi intrăm într-un labirint de culoare înguste dintre case. Ieşim din acest amalgam clipind la lumina strălucitoare a soarelui. Locuinţa prietenilor noştri se află mai încolo, pe această cărare nepavată. Aici nu există numere de casă — şi nici serviciu poştal. În aer pluteşte mirosul de cafea proaspăt făcută. Fără îndoială, gazdele noastre ne vor servi cu o ceşcuţă de cafea şi cu arepa (o pâine de porumb apetisantă cu diverse umpluturi).

Bine aţi venit!

Aşa cum ne aşteptam, cu ospitalitatea-i obişnuită familia ne invită în simpla, dar curata lor căsuţă numită ranchito. „Están en su casa“ (Simiţiţi-vă ca acasă) este unul dintre primele lucruri pe care ni le spun ei.

În timp ce soarele bate puternic în acoperişul de zinc, suntem recunoscători pentru briza care suflă prin ferestrele fără geamuri. Ferestrele au însă zăbrele, deoarece jaful este ceva obişnuit. Remarcând că ne este cald, gazdele ne aduc un ventilator electric care, asemenea frigiderului şi televizorului, este un aparat obişnuit aici. Pardoseala este din ciment. Mulţi vecini au doar pardosea din pământ.

Soţul, tată a cinci copilaşi, s-a mutat în Caracas din provincie când era adolescent, pentru a căuta perspective mai bune în marele oraş. El avea să locuiască împreună cu fratele său mai mare, care era căsătorit şi care, la fel ca mulţi alţii înaintea lui, pur şi simplu a pus stăpânire pe un petic de pământ neocupat de pe coastă. Când prietenul nostru a cunoscut-o mai târziu pe viitoarea lui soţie, fratele său i-a oferit cu generozitate bucata disponibilă de pământ de lângă casa lui, pentru a construi o casă provizorie. Cu ajutorul vecinilor şi al rudelor, acest cuplu şi-a construit încetul cu încetul casa lor de cărămidă chiar pe locul respectiv.

Familia este de părere că locul este departe de a fi ideal, dar s-au resemnat cu el. Ei acceptă situaţia fără să se plângă. ‘Poate că într-o zi vom reuşi să ne mutăm mai spre poalele dealului’, spun ei, „si Dios quiere“ (dacă va vrea Dumnezeu).

Petrecem o după-amiază foarte plăcută cu această familie săracă, dar amabilă. Din când în când, conversaţia este întreruptă de copilaşii care vin la fereastra din faţă pentru a cumpăra acadele. Aceasta este modalitatea prin care soţia suplimentează venitul soţului ei.

Coborâşul

Dorim să plecăm înainte de lăsarea întunericului. Astăzi este vineri şi barrio-ul este plin de viaţă, deoarece bărbaţii vin acasă cu salariile. Bodegas-urile fac o afacere grozavă cu vânzarea berii, iar sunetele de salsa şi ritmurile de merengue creează o atmosferă relaxantă de week-end.

Odată ajunşi la poale, ne îndreptăm spre cea mai apropiată staţie de metrou. De acolo, un rapid tren subteran ne duce în centrul oraşului. Ne simţim puţin mai uşuraţi reîntorcându-ne pe meleagurile care ne sunt mult mai familiare. Dar, privind înapoi spre los cerros şi văzând acum o mulţime de lumini scânteind în întuneric, suntem încântaţi că am reuşit să ne familiarizăm mai bine cu această faţetă a Caracasului.