Evadarea spre adevăr

Când am început să studiez Biblia cu Martorii lui Iehova eram un fugar. Curând m-am confruntat cu o provocare: să pun capăt minciunii şi să încep să spun adevărul.

ERA luna noiembrie a anului 1974 şi mă aflam în faţa unei instanţe superioare din districtul Pender, Carolina de Nord (SUA). Acuzaţiile includeau jaf armat, atac cu arma şi exces de viteză — circulasem cu 145 km/h într-o zonă unde viteza permisă era de 55 km/h. Luna următoare, pe când aveam numai 22 de ani, am fost declarat vinovat de toate aceste acuzaţii şi condamnat la 30 de ani de detenţie în închisorile din Carolina de Nord.

Am copilărit în Newark, New Jersey. Deşi tatăl meu era ofiţer de poliţie, întotdeauna le cauzam probleme părinţilor mei. Am stat în case de reeducare, în case de corecţie şi o dată chiar am fost închis la postul de poliţie unde lucra tatăl meu. Nu voi uita niciodată bătaia ce am primit-o de la el în seara aceea! Ar fi fost suficientă să-l determine aproape pe orice adolescent să-şi schimbe modul de viaţă — dar nu pe mine.

Am fugit de-acasă, petrecându-mi nopţile la un prieten sau pe stradă. Dar, în cele din urmă, m-am trezit din nou la închisoare. Împotriva voinţei tatălui meu, mama m-a scos de acolo. Părinţii mei, care mai aveau încă cinci copii, au decis că probabil serviciul militar era lucrul de care aveam nevoie.

M-am înrolat în armată, iar diversele programe de instrucţie au produs o schimbare în comportamentul meu pentru un timp. Apoi am început însă să mă droghez, devenind un heroinoman. Staţionam la Fort Bragg, Carolina de Nord, şi nu peste mult timp eu şi camarazii mei mergeam din oraş în oraş furând cele necesare pentru a ne întreţine viciul. Presa şi televiziunea vorbeau despre jafurile noastre.

În curând autorităţile au pus mâna pe mine şi am fost condamnat la cei 30 de ani de închisoare despre care am vorbit la început. În închisoare m-am răzvrătit ani de zile contra regulilor şi dispoziţiilor, dar, în cele din urmă, mi-am dat seama că îmi făceam rău doar mie însumi. Am încercat deci să mă supun regulilor în speranţa că voi fi transferat într-o închisoare cu supraveghere minimă şi că voi primi libertate condiţionată.

După zece ani am fost transferat într-o închisoare cu supraveghere minimă şi la scurt timp am fost pus în rândul deţinuţilor cărora li se permitea să iasă din închisoare pentru a merge să lucreze. Aceasta însemna că puteam să părăsesc închisoarea dimineaţa şi să mă întorc seara neînsoţit. Într-o zi nu m-am întors imediat de la lucru şi mi s-a luat acest privilegiu. Mi s-a permis totuşi să rămân în închisoarea respectivă.

După aproape 11 ani de închisoare nu prea întrevedeam şansa de a primi libertate condiţionată. Într-o dimineaţă călduroasă de august din 1985, în timp ce mă aflam în afara închisorii, mi s-a ivit ocazia să evadez — să fug fără a fi prins. Am reuşit să ajung la casa unui prieten care fusese cu mine în închisoare. După o noapte de odihnă şi după ce mi-am schimbat îmbrăcămintea el m-a dus cu maşina la Washington, D.C., aflat la circa 400 de kilometri.

Am decis să nu mă mai întorc niciodată la închisoare, ceea ce însemna că trebuia să evit orice altă acţiune criminală. La început am lucrat ca zilier, făcând tot ce mi se oferea. Apoi am obţinut un loc de muncă la o companie de electricitate. Cu timpul, am reuşit să obţin un certificat de naştere pe un alt nume — Derek Majette. Numele, locul naşterii, trecutul, familia — tot ce era legat de mine era acum o minciună. Mă credeam în siguranţă atât timp cât nu mă cunoştea nimeni. Am trăit aşa timp de trei ani la Washington, D.C şi în împrejurimile acestuia.

Contactul cu Martorii lui Iehova

Într-o seară, doi tineri îmbrăcaţi îngrijit au venit la apartamentul meu. Mi-au vorbit despre Biblie, mi-au lăsat o carte şi au promis că vor reveni. Însă eu m-am mutat într-un alt apartament şi niciodată nu i-am mai văzut. Apoi, într-o dimineaţă înainte de a merge la lucru, m-am oprit să beau o cafea şi am întâlnit două femei care m-au întrebat dacă aş fi interesat de revista Turnul de veghere. Am acceptat una şi în fiecare dimineaţă după aceea aceste femei mă întâlneau şi îmi vorbeau despre Biblie.

Deşi conversaţiile erau întotdeauna scurte, interesul meu faţă de ceea ce spuneau ele a crescut atât de mult, încât în fiecare dimineaţă abia aşteptam să le întâlnesc pe aceste femei, Cynthia şi Jeanette. Cu timpul, am ajuns să cunosc şi alţi Martori ai lui Iehova care predicau dimineaţa devreme. Ei m-au invitat să asist la o întrunire la Sala Regatului. Îmi era teamă, totuşi am acceptat să merg.

În timp ce stăteam în după-amiaza respectivă şi ascultam cuvântarea era pentru prima dată că auzeam o explicaţie atât de clară a versetelor biblice. Am asistat şi la studiul Bibliei pe baza Turnului de veghere şi am constatat că puteam participa răspunzând la întrebări. Am făcut primul meu comentariu şi după întrunire am fost de acord să studiez Biblia cu unul dintre bătrânii congregaţiei.

Curând am început să fac progrese în cunoaşterea Bibliei. Şi, ceea ce este mai important, apreciam adevărurile pe care le învăţam. Nu-mi mai plăcea modul meu de viaţă. Începeam să mă simt vinovat pentru că i-am minţit pe aceşti oameni care îmi erau acum prieteni. Am continuat să studiez, crezând că puteam să mă strecor printre ei atât timp cât nimeni nu ştia adevărul despre mine. Dar apoi fratele cu care studiam Biblia a început să-mi vorbească despre participarea la ministerul din casă în casă.

Cam în această perioadă s-a întâmplat ceva ce m-a făcut conştient de faptul că era imposibil să particip la minister sau la vreo altă activitate de acest gen până nu întreprindeam ceva în legătură cu situaţia mea. Îmi puneam benzină în rezervorul maşinii, când cineva a venit pe la spate şi mi-a imobilizat mâinile. M-a copleşit groaza! Credeam că autorităţile au pus în sfârşit mâna pe mine. Ce uşurare când mi-am dat seama că era un fost coleg de închisoare! Neştiind că evadasem, el continua să mi se adreseze pe numele adevărat şi să-mi pună tot felul de întrebări.

Nu mă mai speriasem atât de tare din ziua evadării. Dar incidentul acesta m-a pus pe gânduri. Dacă mă aflam în ministerul din casă în casă şi venea la uşă cineva care îmi cunoştea adevărata identitate? Cum puteam să ies în serviciul lui Iehova şi să vorbesc adevărul când eu trăiam în minciună? Ce aveam de făcut? Să continuu să studiez şi să trăiesc în minciună sau să abandonez studiul şi să plec în altă parte? Situaţia mi se părea atât de încurcată, încât a trebuit să plec pentru un timp şi să reflectez.

Luarea unei decizii

M-am urcat la volan şi am făcut o lungă şi liniştită plimbare cu maşina. Era exact lucrul de care aveam nevoie pentru a mă relaxa, a medita şi a-l ruga pe Iehova să mă ajute să decid ce să fac. Dar numai pe drumul de întoarcere spre Washington, D.C., am luat decizia — să pun capăt minciunii şi efectiv să spun adevărul. Dar nu era uşor. Întrucât ajunsesem să o cunosc pe Chyntia destul de bine, m-am confesat ei. Ea mi-a explicat limpede că trebuia să-mi rezolv problema înaintea lui Iehova. Mi-a sugerat să stau de vorbă cu bătrânii de congregaţie.

Eram conştient că avea dreptate şi am consimţit. Dar, întrucât nu ştiam exact ce anume aveam de făcut din punct de vedere legal, l-am sunat pe un avocat local şi i-am explicat situaţia mea. El m-a sfătuit să iau legătura cu un avocat din Carolina de Nord, deoarece acesta trebuia să cunoască procedurile pentru statul respectiv. Astfel, am făcut o călătorie spre sud pentru a mă interesa de un avocat.

Când am sosit în Raleigh, Carolina de Nord, m-am îndreptat cu maşina spre închisoare, care este situată pe una din străzile principale. M-am oprit lângă ea şi pur şi simplu am stat şi m-am uitat la gardul înalt de sârmă ghimpată, la gardienii înarmaţi din turnurile de pază şi la deţinuţii care se plimbau dincolo de gard. Timp de 11 ani lungi am fost un astfel de deţinut! Nu era o decizie uşoară.

Am luat totuşi o carte de telefoane şi am ales un avocat. L-am sunat şi i-am dat aceleaşi informaţii pe care i le dădusem primului avocat cu care discutasem. El nu a pus prea multe întrebări. Mi-a spus doar cât era onorariul şi să-l sun când eram pregătit, iar el urma să stabilească o întâlnire. Când m-am întors la Washington, D.C., m-am dus direct la fratele cu care studiam Biblia.

El, soţia sa şi fiica lor erau ca o familie pentru mine. Astfel, în seara când i-am vizitat mi-a trebuit un timp până să reuşesc să vorbesc. Dar când am făcut-o, m-am simţit uşurat. Ei au rămas stupefiaţi — ca să nu spun mai mult. Însă, după ce şi-au revenit din şoc, au fost foarte înţelegători şi dispuşi să mă ajute.

Următorul lucru pe care trebuia să-l fac era să procur bani pentru avocat şi să decid când să mă predau autorităţilor. Am fixat data de 1 martie 1989, dată de care mă despărţeau doar câteva săptămâni. Aş fi dorit să abandonez lucrul şi să mă bucur de ultimele mele zile de libertate, dar nu puteam deoarece aveam nevoie de bani pentru a plăti avocatul.

Mi se părea un adevărat paradox faptul că am evadat din închisoare şi că acum economiseam bani pentru a mă reîntoarce acolo. Uneori îmi trecea prin minte ideea să las totul baltă şi să plec. Dar data de 1 martie a sosit foarte repede. Fratele cu care studiam şi unul dintre elevii săi m-au însoţit la Raleigh. Ne-am dus la biroul avocatului şi am discutat despre acuzaţiile pentru care fusesem închis, despre durata pedepsei şi despre motivul pentru care doream să mă predau. Avocatul a sunat atunci la biroul magistratului pentru a se informa unde trebuia să mă prezint. A înţeles că magistratul mă putea primi imediat la închisoare.

Nu planificasem să mă întorc acolo atât de curând. M-am gândit că mergem doar să stăm de vorbă cu avocatul şi că abia a doua zi mă voi preda. Dar acum, decizia fiind luată, toţi patru ne-am îndreptat tăcuţi cu maşina spre închisoare. Îmi aduc aminte că îmi ziceam: ‘Să fie oare adevărat?’ Al doilea lucru de care-mi amintesc este că noi stăteam în faţa porţii principale, în timp ce avocatul îi explica gardianului cine eram eu.

Din nou în închisoare

Când s-au deschis porţile, am înţeles că era timpul să-mi iau rămas bun. Am dat mâna cu avocatul. Apoi eu, fratele cu care studiam şi colegul meu de studiu ne-am îmbrăţişat. Îndată ce m-am aflat dincolo de poartă mi s-au pus cătuşele şi am fost escortat la locul unde am predat hainele personale în schimbul uniformei de închisoare. Am primit numărul 21052-OS, acelaşi pe care îl avusesem înainte.

Închisoarea era o unitate cu supraveghere minimă, astfel că în interval de o oră am fost dus la o unitate cu supraveghere maximă. Mi s-a permis să păstrez doar Biblia şi cartea Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pămînt. Am fost pus în rândul deţinuţilor printre care se aflau unii pe care îi cunoscusem de-a lungul anilor. Ei se gândeau că fusesem prins, dar când le-am explicat că venisem înapoi de bunăvoie, deoarece doream să fiu Martor al lui Iehova, cu toţii au spus că acesta era cel mai tâmpit lucru pe care îl auziseră vreodată.

Unul dintre ultimele lucruri pe care mi le-a spus fratele cu care studiam a fost: „Niciodată nu înceta să studiezi“. Astfel, o mare parte din timp o petreceam citind Biblia şi cartea Paradisul şi scriind scrisori prietenilor de acasă care ştiau ce se întâmplase cu mine. Printre Martorii cărora le-am scris se aflau Jerome şi soţia sa, Arlene. Scrisoarea mea a fost scurtă, doar câteva cuvinte prin care le mulţumeam şi le spuneam ce simţeam cu privire la timpul petrecut în compania Martorilor lui Iehova.

Curând am primit veşti de la Jerome care mi-a cerut permisiunea să utilizeze scrisoarea mea în cadrul unei cuvântări pe care urma să o susţină cu ocazia unei adunări de circumscripţie a Martorilor lui Iehova. Am consimţit, dar nu aveam idee ce avea să urmeze. Numai puţini Martori ştiau despre trecutul meu. Ce surpriză a fost deci pentru mulţi când, după ce Jerome a citit scrisoarea şi a anunţat numele meu adevărat, Brian E. Garner, a adăugat: „Alias Derek Majette“! Apoi au urmat pentru mine surprizele. A urmat o ploaie de scrisori de încurajare de la fraţi şi surori — nu numai de la cei din congregaţia din Petworth, unde asistasem eu la întruniri, dar şi de la persoane din alte congregaţii.

Nu după mult timp am fost transferat de la Central Prison la o unitate cu supraveghere mai puţin strictă din Lillington, Carolina de Nord. Îndată ce m-am stabilit acolo, m-am interesat de serviciile religioase. Spre încântarea mea, am aflat că în fiecare miercuri seara, Martorii lui Iehova ţineau întruniri în sălile de clasă ale închisorii. Nu voi uita niciodată iubirea arătată, sprijinul acordat şi eforturile depuse pentru a ne ajuta, nu numai pe mine, ci pe toţi deţinuţii închisorii care doreau să înveţe adevărurile Bibliei. După ce au aflat că studiasem anterior, unul dintre bătrânii care conducea întrunirile la închisoare a reluat imediat studiul cu mine de unde rămăsesem.

Examinare în vederea eliberării condiţionate

S-au scurs câteva luni după care am fost anunţat că trebuia să mă întâlnesc cu comisia care examina cazurile susceptibile de eliberare condiţionată. Deşi evadasem şi mă întorsesem abia de curând, legea cerea să fiu adus înaintea acestei comisii pentru a fi examinat sau cel puţin pentru a fi înştiinţat că analizase cazul meu. I-am anunţat pe prietenii mei că urma să fiu examinat de comisie. Din nou a urmat o ploaie de scrisori, nu pentru mine, ci pentru comisie.

În octombrie 1989, comisia m-a anunţat că situaţia mea urma să fie reexaminată. Eram emoţionat. Dar în ziua în care membrii comisiei trebuiau să vină, nu s-a arătat nici unul. Nici nu au anunţat când aveau să vină. Eram foarte decepţionat, dar nu am încetat să mă rog lui Iehova. După câteva săptămâni, la data de 8 noiembrie, eu şi alţi doi deţinuţi am fost informaţi că membrii comisiei au sosit şi că eu aveam să fiu chemat primul.

Când am intrat în birou, am observat două dosare pline cu hârtii. Unul era dosarul meu datat 1974. Cât despre celălalt nu-mi dădeam seama ce conţinea. După ce au discutat cu mine despre unele lucruri privitoare la cazul meu, un membru al comisiei a deschis celălalt dosar. Conţinea zeci de scrisori în favoarea mea. Comitetul a dorit să ştie cum am ajuns să cunosc atât de mulţi oameni după ce am evadat din închisoare. Aşadar, le-am relatat pe scurt experienţa mea cu Martorii lui Iehova. Apoi am fost rugat să părăsesc încăperea.

Libertate şi o viaţă nouă

Când am fost rechemat, am fost informat că comisia decisese în favoarea unei „eliberări condiţionate imediate“. Debordam de bucurie. După numai nouă luni de închisoare urma să fiu liber! A mai trecut puţin timp cu punerea la punct a hârtiilor, aşa că la 22 noiembrie 1989 ieşeam plimbându-mă — de data aceasta nu mai trebuia să fug — din închisoare.

La 27 octombrie 1990, la mai puţin de un an de la eliberare, mi-am simbolizat dedicarea la Iehova Dumnezeu prin botezul în apă. Sunt fericit acum să-i slujesc lui Iehova în Washington, D.C., în calitate de slujitor ministerial. La 27 iunie 1992, Cynthia Adams şi cu mine ne-am căsătorit.

Îi mulţumesc lui Iehova, soţiei mele şi familiei ei şi tuturor fraţilor şi surorilor care m-au ajutat să fac parte din această organizaţie mondială plină de iubire. — Relatată de Brian E. Garner.

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Închisoarea în care am petrecut 11 ani lungi.

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Împreună cu soţia mea Cynthia