Eram hoţ profesionist
BANG! Zgomotul produs de ciocănelul judecătorului a răsunat în sala tribunalului. Cuvintele pe care le-a spus imediat după aceea, deşi rostite cu voce înceată, mi s-au părut ca un tunet. „Curtea condamnă vinovatul la 15 ani închisoare.“ Nu voi uita niciodată aceste cuvinte, nici evenimentele care au urmat. Agentul de poliţie m-a escortat imediat din sala tribunalului înapoi la celula care îmi servise drept locuinţă în ultimele trei luni.
La începutul dimineţii următoare, am fost condus din celula mea într-o cameră mică de la capătul unui coridor, unde mi s-a fixat o centură de piele, lată de circa 13 centimetri, care se închidea la spate. În partea din faţă avea două mari inele metalice în care mi-au fost prinse mîinile. După aceasta doi agenţi m-au dus la capătul unui alt coridor, unde m-am alăturat unui grup de bărbaţi care erau încătuşaţi la fel. Bărbaţii erau aşezaţi pe două rînduri, unul lîngă altul. Am fost condus la locul meu în rînd şi un lanţ care se întindea între cele două rînduri a fost ridicat şi ataşat de un al treilea inel care se găsea pe suprafaţa centurii de piele.
Apoi, cei şase agenţi aflaţi acolo ne-au condus la liftul care avea să ne transporte la o maşină specială pentru noi. Şi iată-mă stînd lîngă un criminal şi în faţa unor traficanţi de droguri, tîlhari, şi jefuitori. Toţi ne îndreptam spre acelaşi loc — închisoarea!
Dar, poate vă întrebaţi ce anume făcusem de mă găseam în această situaţie? Permiteţi-mi să vă relatez povestea mea şi evenimentele care au cauzat întemniţarea mea.
Nu m-am născut delincvent
Părinţii mei s-au căsătorit imediat după al doilea război mondial şi în 1947 s-a născut fratele meu mai mare. Doi ani mai tîrziu m-am născut eu, apoi după 18 luni un alt frate. Astfel cu trei copii mici, părinţii mei au făcut lunga călătorie spre vest din Richmond, Virginia (SUA), spre statul Oregon de pe coasta Pacificului. Apoi am călătorit spre nord în statul Washington şi ne-am stabilit în oraşul Bellevue. Pe atunci, viaţa mi se părea normală. Deşi nu eram o familie foarte unită, făceam cu regularitate ieşiri împreună şi frecventam biserica luterană locală. Pentru o familie din Virginia era ceva normal să aibă respect faţă de Dumnezeu, faţă de Isus şi faţă de Biblie. În ianuarie 1960, a venit pe lume sora mea mai mică. Ce încîntată era mama că avea, în sfîrşit, fetiţa mult dorită!
Însă, circa şase luni mai tîrziu s-a întîmplat ceva ce ne-a shimbat viaţa. Ne-am mutat din nou, de această dată la Maple Valley, un orăşel aşezat în mijlocul unei păduri. Am încetat să mergem la biserică, am încetat să mai facem ieşiri în familie, iar tatăl meu a început să bea. Şi acum mă întristează amintirea acelei mutări. Am fost deprimaţi mult timp după aceea. Cred că aceasta a contribuit la comportamentul meu rebel din perioada adolescenţei.
De ce am devenit delincvent
Maple Valley nu era un loc prea grozav pentru un adolescent neastîmpărat din anii ’60. De aceea, mi-am inventat modalităţi de a mă distra. Era simplu pentru mine avînd în vedere gaşca cu care eram asociat la şcoală. Petrecerile de după orele de şcoală degenerau în chefuri urmate de consumare de droguri şi încăierări. Uneori mă întorceam acasă beat pe la orele trei sau patru dimineaţa. Alteori nu veneam acasă cîteva zile şi stăteam pe la prieteni. Este foarte ciudat că, deşi ştiam că procedez greşit, părinţii mei niciodată nu făceau caz din asta.
Uneori furam doar pentru a vedea dacă puteam s-o facem fără să fim prinşi. Odată am furat o maşină şi am făcut o călătorie de agrement. Dar am fost prins şi am petrecut peste un an la Green Hill, într-un centru de corecţie local.
Cînd am fost eliberat de la Green Hill, am mers la liceu. Aici m-am gîndit că aş putea să utilizez lucrurile pe care le „învăţasem“ la centrul de corecţie. Nu-mi dădeam cîtuşi de puţin seama că se adevereau cuvintele Bibliei: „Prieteniile rele strică obiceiurile bune.“ — 1 Corinteni 15:33.
Aveam în jur de 16 ani cînd l-am cunoscut pe Jim Carley, un tînăr diferit de ceilalţi. El şi familia lui se mutaseră recent din Idaho în orăşelul meu. Foarte puţini îl cunoşteau pe numele de Jim; era cunoscut mai bine sub porecla Spud, ce se trage de la renumiţii cartofi de Idaho. El era Martor al lui Iehova.
Jim şi cu mine frecventam aceeaşi şcoală. Observîndu-l, am remarcat că era deosebit de ceilalţi prieteni ai mei. Stătea de vorbă cu toţi dar nu se angaja în conduita lor rea. Acest lucru m-a impresionat. Reţin că mi-a explicat cu claritate motivul pentru care acest sistem rău va fi în curînd înlăturat şi înlocuit cu o lume nouă paşnică sub guvernarea Regatului ceresc al lui Dumnezeu.
Doream să aflu mai multe, aşadar am asistat de cîteva ori la „biserica“ sa, numită Sala Regatului. Era în 1967. Ceea ce am auzit acolo era interesant, dar consideram că această lume nouă era ceva departe, în viitor. În afară de aceasta, acum mă distram. Eram ocupat cu onorarea a tot felul de „comenzi“ — ustensile, piese de maşină, aparate stereo, televizoare. Desigur, aceste „comenzi“ erau onorate prin furt şi înşelăciuni. De ce să merg la o biserică ce condamna „afacerile“ mele amuzante?
La vîrsta de 19 ani, am abandonat şcoala şi m-am căsătorit cu o prietenă de liceu. După un an eram tatăl unei fetiţe, Rhonda Jean. Cu această responsabilitate suplimentară, simţeam necesitatea să le asigur cele necesare, dar numai prin mijloace necinstite.
Am găsit adevărul!
Mă ocupam încă de „afaceri“ utilizînd şi vînzînd droguri, furînd maşini şi jefuind case, dar la urmă am cules ceea ce am semănat. Am fost arestat şi curînd m-am găsit în cătuşe, în situaţia descrisă la început, în drum spre închisoare. Aveam 20 de ani, o soţie şi o fetiţă de şase luni. Iar acum mă aşteptau 15 ani de închisoare! Mi-am dat seama că trebuia să fac ceva pentru a-mi îndrepta viaţa. Am început să mă gîndesc la ceea ce îmi spusese Spud despre Biblie.
În timp ce eram în închisoare, am început să citesc Biblia cu ajutorul anumitor cărţi. «Citirea acestor cărţi mă va ajuta să cresc în înţelegere.» Dar nu a fost aşa. Nimic nu m-a ajutat pînă cînd un alt deţinut de la Centrul de corecţie din Shelton (Washington) m-a întrebat dacă doream să asist la o conversaţie biblică cu nişte Martori ai lui Iehova din congregaţia locală. Mi s-a spus că ei vin la închisoare săptămînal. Am fost de acord. De la prima întîlnire cu cei doi Martori, am înţeles că ceea ce învăţam din Biblie şi din cartea Adevărul care conduce la viaţă eternă, era corect. Găsisem adevărul!
Mărturia în închisoare
Uneori, la studiul meu biblic săptămînal cu Martorii luau parte pînă la 15 deţinuţi. În această perioadă, soţia mea a tras concluzia că înnebunisem în închisoare şi a început procedurile de divorţ. Aceasta mi-a pus la o grea încercare noua mea credinţă.
Am decis să-mi întăresc credinţa nutrindu-mă mai mult din punct de vedere spiritual. Am început să citesc întreaga Biblie împreună cu publicaţiile biblice, inclusiv unele ediţii anterioare ale revistelor Turnul de veghere şi Treziţi-vă! Credinţa mea s-a întărit. De asemenea, am început să predic oricui era dispus să asculte. Curînd mulţi deţinuţi mă evitau. Privind în urmă, înţeleg că aceasta a constituit o reală protecţie pentru mine.
Am avut multe conversaţii interesante în închisoare. Una din ele a fost cu un preot catolic care spunea că fusesem învăţat lucruri greşite şi că oamenii pot face ca Biblia să spună orice ar dori ei. Pentru a-şi susţine această afirmaţie el spunea că-mi va demonstra că Biblia declară că nu există Dumnezeu. Am acceptat propunerea. El a deschis Biblia la cartea Psalmilor şi şi-a pus în aşa fel mîna încît arătătorul său acoperea o parte din verset. I-am spus: „Vă rog să daţi la o parte degetul pentru ca să pot citi întregul verset.“ El a răspuns: „Citeşte numai de la deget în jos.“ Am făcut aşa şi spre mirarea mea versetul spunea: „Nu există Dumnezeu.“ „Iată dovada“, a spus el. I-am cerut din nou să văd întregul verset. De această dată el şi-a dat la o parte mîna. Şi acolo se spunea: „Nebunul zice în inima lui: «Nu există Dumnezeu!»“ — Psalm 14:1.
Pus în libertate condiţionată şi decis să-mi fac datoria
Din cauza atitudinii şi conduitei mele schimbate, am fost pus în libertate condiţionată după numai doi ani de închisoare. Era în toamna anului 1971. Unii se gîndiseră poate că devenisem religios doar pentru a induce în eroare comisia care decidea dacă un deţinut trebuia pus în libertate condiţionată sau nu. Dar acum eram în afara închisorii şi eram mai hotărît ca oricînd să nu cad înapoi în asocieri rele. Am decis în mod deliberat să locuiesc într-o zonă unde ştiam că nu mă voi întîlni cu foştii mei amici. Ştiam că nu ar fi un lucru înţelept să intru în contact cu vreunul din vechii mei camarazi. Şi ei mă evitau deoarece auziseră că devenisem un fel de „preot“ şi că predicam oricui.
Am continuat studiul biblic şi am început să asist cu regularitate la întrunirile congregaţiei Covington din Kent (Washington, SUA). Lucrarea de predicare juca un rol din ce în ce mai mare în viaţa mea, iar în iunie 1972 m-am botezat. Am încercat să păstrez un echilibru în ce priveşte problemele laice şi totodată să-i slujesc lui Dumnezeu şi să-mi instruiesc fiica din Biblie. Ea avea acum aproape trei ani şi locuia cu mama ei, fosta mea soţie. Aceasta s-a dovedit a fi o încercare ce a durat 16 ani lungi şi dificili. Trebuie să admit că, uneori simţeam că lucrurile nu mergeau suficient de bine cum doream. Apoi îmi aminteam sfatul scriptural: „Atît cît depinde de voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii. . . . «Răzbunarea este a Mea, Eu voi răsplăti», zice DOMNUL [Iehova, NW].“ — Romani 12:18, 19.
Am petrecut multe nopţi plîngînd şi rugîndu-mă. În acea perioadă, viaţa mea se asemăna foarte mult cu clima tipică din Puget Sound, posomorîtă şi întunecată şi cîteodată cu puţin soare. „Soarele“ meu apărea sub forma activităţilor teocratice, de pildă întrunirile şi adunările unde puteai încheia noi prietenii şi le puteai reînnoi pe cele vechi. La una din aceste adunări, am întîlnit pe cineva care avea să lase o impresie de durată în viaţa mea şi, după doi ani în care ne-am cunoscut reciproc, Mary Hughes şi cu mine ne-am căsătorit în august 1974.
În iulie anul următor, am avut un fiu pe care l-am numit Trey. Ştiam că în această căsătorie, Dumnezeu avea să fie întotdeauna pe primul loc, îndeosebi datorită faptului că fusesem recent numit slujitor ministerial în congregaţia creştină. Avînd acest privilegiu, mi-am dat seama că îmi erau deschise posibilităţi noi în serviciul lui Iehova. Eram hotărît să mă folosesc din plin de ele şi să continui să-i slujesc. Am depus eforturi susţinute, întotdeauna încrezător că Iehova avea să mă ajute să cresc din punct de vedere spiritual. Ori de cîte ori eram solicitat să îndeplinesc o sarcină, o acceptam încrezător că el avea să-mi dea înţelepciunea necesară pentru a o îndeplini. Apoi, în 1987, am fost numit bătrîn de congregaţie.
Am învăţat pe parcursul anilor că îndeplinirea lucrurilor aşa cum îi place lui Iehova este întotdeauna calea cea mai înţeleaptă. Nu trebuie să ne îngrijorăm. Acest lucru mi-a devenit şi mai clar în primăvara anului 1990, cînd fiica mea Rhonda, pe atunci în vîrstă de 20 de ani, a venit să locuiască cu noi şi a devenit o Martoră botezată. Mi-am amintit din nou de puterea adevărului. Întrucît Rhonda fusese încredinţată legal mamei ei, în ultimii opt ani eu nu am avut nici o legătură cu ea. Iehova a binecuvîntat eforturile mele din anii cînd plantam în fiica mea seminţele adevărului Bibliei cu ocazia scurtelor vizite permise de tribunal.
Se părea că Rhonda îşi amintea aproape tot ce o învăţasem eu şi Mary cu privire la Biblie. Şi cît a rămas ea de impresionată de viaţa noastră de familie! Din acea zi de primăvară, Rhonda a progresat rapid în cunoaşterea Bibliei.
Cînd reflectez la ceea ce era viaţa mea şi la ceea ce este ea în prezent, trebuie să spun că faptul de a ne menţine ocupaţi în serviciul lui Dumnezeu este într-adevăr calea cea mai sigură de a nu cădea în cursele lui Satan. În locul acelor cătuşe care îmi limitau mişcarea, pe care le-am urît atît de mult, încerc acum o senzaţie puternică de libertate, libertatea care provine din promovarea păcii în calitate de ministru al lui Dumnezeu. — Relatată de Tom McDaniel.
[Legenda fotografiei de la pagina 12]
Cînd eram deţinutul 626023 într-un centru de corecţie din statul Washington
[Legenda fotografiei de la pagina 13]
Familia McDaniel — Mary, Tom, fiica Rhonda şi fiul Trey