Misionarii — Purtători de lumină sau de întuneric? Partea a IV-a

Lumină spirituală pentru „Continentul întunecat“?

„CU MAI puţin de 100 de ani în urmă, Africa era numită Continentul întunecat deoarece o mare parte din ea le era necunoscută europenilor.“ The World Book Encyclopedia face referire aici nu la întunericul african, ci mai degrabă la întunericul european — la faptul că Europa nu cunoştea un continent în mare parte neexplorat. Aşadar, nu există nici o contradicţie cu faptul că Africa îşi trage numele, după toate probabilităţile, din cuvântul latin aprica, însemnând „însorit“.

Cu toate acestea, Africa era în întuneric într-un anumit sens — în întuneric cu privire la adevărul Bibliei. Donald Coggan, fostul arhiepiscop de Canterbury, numeşte Africa şi Asia „cele două mari continente în care bisericile apusului şi-au revărsat resursele umane şi băneşti pentru aproape două sute de ani“.

Mulţi dintre misionarii creştinătăţii au fost fără îndoială sinceri. Pentru a-şi îndeplini misiunea, unii chiar şi-au sacrificat viaţa. Ei au marcat profund viaţa africană. Dar oare au „turnat lumină . . . prin intermediul veştii bune“, aşa cum a făcut Cristos, pentru a elibera, în consecinţă, aşa-numitul Continent întunecat din întunericul său spiritual? — 2 Timotei 1:10, NW.

Misionarii băştinaşi răspândesc primele raze de lumină

Primul creştin despre care se menţionează că a predicat în Africa era el însuşi un african, eunucul etiopian menţionat în Biblie în Faptele apostolilor, capitolul 8. Fiind prozelit iudeu, el fusese să se închine la templul din Ierusalim şi era în drum spre casă atunci când Filip l-a convertit la creştinism. Este indiscutabil faptul că, după aceea, etiopianul a predicat în mod activ vestea bună pe care o auzise, în armonie cu zelul primilor creştini, devenind misionar în propria lui ţară.

Istoricii nu sunt însă de acord în ce priveşte faptul că acesta a fost sau nu modul în care a luat fiinţă creştinismul în Etiopia. Biserica Ortodoxă Etiopiană pare să dateze din secolul al IV-lea, când un sirian pe nume Frumentius, student la filozofie, a fost ordinat ca episcop pentru „creştinii“ etiopieni de către Atanasie — un episcop al Bisericii Copte din Alexandria.

Biserica Coptă — copt derivă de la cuvântul grecesc pentru „egiptean“ — susţine că fondatorul şi primul ei patriarh a fost evanghelistul Marcu. Potrivit tradiţiei, el a predicat în Egipt chiar înainte de jumătatea primului secol. În orice caz, „creştinismul“ s-a răspândit în nordul Africii la o dată timpurie, oameni ca Origene şi Augustin dobândind importanţă. O şcoală catehetică din Alexandria (Egipt), a devenit un centru renumit de erudiţie „creştină“, avându-l pe Pantaenus drept primul prezident. Dar până în timpul succesorului lui Pantaenus, Clement din Alexandria, apostazia făcuse deja ravagii evidente. The Encyclopedia of Religion dezvăluie faptul că Clement „a susţinut reconcilierea doctrinei creştine şi a Bibliei cu filozofia greacă“.

Biserica Coptă a desfăşurat o campanie misionară intensivă, în special în estul Libiei. Descoperirile arheologice din Nubia şi Sudanul inferior au revelat şi ele o influenţă coptă.

Sosesc misionarii europeni

Europenii au efectuat o lucrare misionară neînsemnată în Africa înainte de secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea, perioadă în care catolicii au obţinut o anumită măsură de succes. Religiile protestante nu au sosit până la începutul secolului al XIX-lea, când Sierra Leone a devenit prima ţară vest-africană în care au pătruns misionarii lor. Deşi protestanţii au încercat din greu să-i prindă din urmă, în prezent, cu mici excepţii, fiecare ţară africană care se mândreşte cu o populaţie „creştină“ numeroasă are mai mulţi catolici decât protestanţi.

Populaţia Gabonului, de exemplu, cuprinde 96% creştini nominali. Cu puţin timp înainte de primul război mondial, Albert Schweitzer, un luteran, a înfiinţat acolo un spital misionar, iar mai târziu a adăugat o leprozerie. În pofida puternicului efect pe care l-au avut asupra respectivei ţări cei peste 40 de ani de activitate misionară protestantă efectuată de el, raportul dintre catolici şi protestanţi rămâne încă de peste 3 la 1.

Totuşi, odată cu participarea protestantă sporită, activitatea misionară africană a luat avânt. Adrian Hastings de la Universitatea din Leeds explică faptul că „importanta moştenire a acestei perioade [a doua jumătate a secolului al XIX-lea] era un început semnificativ în ce priveşte traducerea Bibliei în zeci de limbi africane“.

Traducerile Bibliei în limbile autohtone au furnizat o bază pentru răspândirea „creştinismului“, care până atunci nu existase. Mulţi africani credeau în vise şi în viziuni, priveau bolile prin prisma vrăjilor şi practicau poligamia. Posedarea Bibliei în limbile autohtone le-a oferit misionarilor creştinătăţii posibilitatea de a revărsa lumina scripturală asupra acestor subiecte. Potrivit cu Hastings însă, „africanii au rămas deseori nesiguri în privinţa acestor chestiuni“. Rezultatul? „De la sfârşitul secolului al XIX-lea au început să apară o multitudine de biserici independente, la început în Africa de Sud şi Nigeria, apoi în multe alte părţi ale continentului unde prezenţa misionară era deja semnificativă.“

De fapt, în Africa Sub-sahariană de astăzi există aproximativ 7 000 de noi mişcări religioase, cu peste 32 000 000 de adepţi. Potrivit cu The Encyclopedia of Religion, „aceste mişcări au apărut în principal în zone unde a existat un contact puternic cu eforturile misionare creştine“. Misionarii au eşuat în mod evident să-şi unească prozeliţii într-un „singur Domn, o singură credinţă, un singur botez“, despre care a vorbit misionarul Pavel. — Efeseni 4:5.

De ce? Sursa menţionată mai sus explică faptul că situaţia avea drept cauză „înşelarea aşteptărilor prozeliţilor locali cu premizele şi efectele creştinismului, . . . dezbinările percepute în creştinismul confesional şi eşecul său de a satisface necesităţile locale [şi] eşecul misiunii creştine de a înlătura barierele sociale şi culturale şi de a genera un simţ al comunităţii“.

Cantitatea de „lumină“ spirituală pe care au revărsat-o misionarii creştinătăţii asupra „Continentului întunecat“ a fost prea mică. Prin urmare, a fost prea slabă pentru a înlătura întunericul analfabetismului biblic.

Reprezentanţi ai colonialismului?

În pofida faptului că unii misionari ai creştinătăţii au realizat ceva bun, The Encyclopedia of Religion este silită să recunoască: „Misionarii au stimulat şi totodată au facilitat preluarea puterii de către colonizatori, astfel încât creştinismul şi cuceririle coloniale puteau fi uneori considerate cele două feţe ale aceleiaşi monede. Anticolonialismul modern a calificat deseori creştinismul din Africa, pe baza unor motive întemeiate, drept un complice al colonialismului“.

The Collins Atlas of World History (Atlasul Collins al Istoriei Lumii) clarifică problema explicând faptul că naţiunile occidentale erau motivate de convingerea potrivit căreia „colonizarea va aduce lumina raţiunii, principiile democratice şi foloasele ştiinţei şi medicinei pentru acele triburi din interior care erau considerate primitive“. Iar The New Encyclopædia Britannica declară: „A fost dificil pentru misiunile romano-catolice să divorţeze de colonialism, şi mulţi misionari nu au dorit divorţul“.

Este logic deci că, în măsura în care misionarii creştinătăţii au susţinut democraţia şi au preamărit foloasele progreselor ştiinţifice şi medicale din Occident, ei au apărut drept reprezentanţi ai colonialismului. Odată ce oamenii s-au trezit la realitate în ce priveşte structurile economice, politice şi sociale ale puterilor coloniale, ei şi-au pierdut totodată încrederea în religiile europene.

Predicarea — principala prioritate?

Ori de câte ori se vorbeşte despre misionarii protestanţi din Africa, numele de David Livingstone este, în general, menţionat. Născut în Scoţia în 1813, el a devenit medic misionar şi a călătorit foarte mult pe tot cuprinsul Africii. Iubirea lui profundă pentru „Continentul întunecat“ şi fascinaţia descoperirii i-au furnizat o motivaţie suplimentară. The New Encyclopædia Britannica vorbeşte despre „creştinism, comerţ şi civilizaţie“ ca fiind „trinitatea pe care el o considera menită să deschidă Africa“.

Livingstone a avut multe realizări. Cu toate acestea, principala lui prioritate nu a fost, în mod evident, predicarea evangheliei. Britannica rezumă cei 30 de ani de activitate misionară a sa „în sudul, centrul şi estul Africii, deseori în locuri unde nici un european nu s-a aventurat înainte“, în următorul fel: „Livingstone se pare că a influenţat atitudinea Occidentului faţă de Africa mai mult decât oricare alt predecesor sau succesor. Descoperirile lui — geografice, tehnice, medicale şi sociale — au furnizat un ansamblu complex de cunoştinţe care sunt explorate încă. . . . Livingstone a crezut cu toată sinceritatea în capacitatea africanului de a progresa spre lumea modernă. În acest sens el a fost un precursor nu numai al imperialismului european în Africa, dar şi al naţionalismului african“. Livingstone a dat dovadă de multă înţelegere pentru africani.

Deşi unii misionari au sprijinit sau cel puţin au scuzat comerţul cu sclavi, ar fi nedrept să li se aducă acuzaţia că ei au făcut acest lucru ca grup. Dar este greu de stabilit, în retrospectivă, dacă compasiunea de care mulţi dintre ei au dat dovadă a fost motivată de dorinţa de a susţine normele divine de imparţialitate şi egalitate sau mai mult de sentimente normale de preocupare personală faţă de bunăstarea individului.

Totuşi, acestea din urmă par a fi în armonie cu priorităţile pe care şi le-au fixat majoritatea misionarilor. Cartea Christianity in Africa as Seen by Africans (Creştinismul în Africa prin optica africanilor) recunoaşte că nimeni nu „poate egala realizările lor în ce priveşte lucrarea umanitară“. Însă construirea unor spitale şi şcoli a însemnat plasarea necesităţilor fizice ale omului înaintea predicării Cuvântului lui Dumnezeu în urmărirea intereselor divine. Unii misionari chiar au înfiinţat puncte comerciale pentru a le da africanilor posibilitatea de a se bucura de mai multe bunuri materiale din Europa, contribuind astfel la ridicarea nivelului lor de trai.

Este de înţeles că mulţi africani sunt astăzi recunoscători pentru foloasele materiale pe care li le-au facilitat misionarii creştinătăţii. Adrian Hastings face observaţia: „Chiar atunci când critică cu înverşunare misionarii şi bisericile, politicienii africani rareori se reţin să-şi exprime recunoştinţa pentru contribuţia acestora la învăţământul secundar“.

„Dacă lumina care este în tine este întuneric . . “

Potrivit opiniei lui Hastings, până în ultimele secole, Africa a fost „un continent în care creştinismul nu a putut înregistra un succes durabil“. De fapt, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, misiunile catolice au dispărut aproape cu desăvârşire, ceea ce l-a îndemnat pe autorul J. Herbert Kane să se întrebe cum a fost posibil „un fiasco de asemenea proporţii“. Un motiv a fost acela că rata mortalităţii printre misionari a fost ridicată. Un alt factor a fost implicarea Portugaliei în comerţul cu sclavi. Întrucât toţi misionarii catolici erau portughezi, acest fapt „a pus religia creştină într-o lumină foarte proastă“. Însă un motiv „mai pertinent şi probabil mai puternic“, adaugă Kane, „au fost metodele misionare superficiale, care au dus la «convertiri» pripite şi la botezuri în masă“.

Misionarii creştinătăţii nu au reuşit să-i stimuleze pe africani să-şi înlocuiască religiile cu doctrine misionare. Convertirea a însemnat schimbarea denumirii religioase, dar nu neapărat a convingerilor şi a conduitei. Eleanor M. Preston-Whyte de la Universitatea din Natal remarcă: „Ideile cosmogonice zulu s-au încorporat în ideologia creştină zulu în mai multe moduri subtile“. Iar Bennetta Jules-Rosette de la Universitatea California din San Diego afirmă că religiile africane moderne „îmbină elemente ale religiei tradiţionale africane cu cele ale religiilor introduse, creştinismul şi islamismul“.

Potrivit Psalmului 119:130, „dezvăluirea cuvintelor Tale [Dumnezeu] dă lumină, dă pricepere celor simpli [lipsiţi de experienţă, NW]“. Întrucât misionarii creştinătăţii, în cea mai mare parte, nu au acordat prioritate dezvăluirii Cuvântului lui Dumnezeu, ce lumină ar putea da ei? Cei lipsiţi de experienţă au rămas fără pricepere.

‘Lumina’ oferită de misionarii creştinătăţii în secolele trecute, „lucrările bune“ ale lor, au emanat dintr-o lume aflată în întuneric. În pofida pretenţiilor lor, ei nu au răspândit adevărata lumină. Isus a spus: „Dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mari trebuie să fie întunecimile!“ — Matei 6:23.

Între timp, cum se descurcau misionarii din Americi, Lumea Nouă? Partea a cincea a acestei serii ne va da răspunsul.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 29]

Pentru a-şi îndeplini misiunea, unii misionari şi-au sacrificat chiar viaţa.

[Provenienţa ilustraţiei]

Din cartea Die Heiligkeit der Gesellschaft Jesu

[Legenda ilustraţiei de la pagina 30]

Misionarii creştinătăţii, ca Livingstone, nu au acordat întotdeauna prioritate absolută predicării.

[Provenienţa ilustraţiei]

Din cartea Geschichte des Christentums