Misionarii — Purtători de lumină sau de întuneric? Partea a V-a

Un mesaj nou pentru o Lume Nouă

PE LA începutul secolului al XVI-lea, emisfera vestică a fost numită mai întâi Lumea Nouă. Când Columb a „descoperit-o“ în 1492, el a găsit acolo şi oameni care o populau deja de sute de ani. Însă atunci era prima dată când amerindienii luau contact direct cu creştinismul nominal. Ce avea să însemne aceasta pentru Lumea Nouă?

Timp de secole, Biserica Catolică exercitase un control aproape absolut asupra vieţii europenilor. Ea a stabilit norme şi a dictat reguli aproape în orice domeniu al activităţii umane, inclusiv în guvernare. O astfel de colaborare a Bisericii cu Statul — alianţa care dăduse naştere cruciadelor — a ajuns să domine şi Lumea Nouă.

Sidney H. Rooy de la Educación Teológica din Buenos Aires scrie că, pe la sfârşitul secolului al XV-lea, regii spanioli erau convinşi că „coroana spaniolă era instrumentul ales de Dumnezeu pentru salvarea Lumii Noi“. Papalitatea a trasat în Atlantic o linie de demarcaţie imaginară de la nord la sud, împărţind între Spania şi Portugalia drepturile de proprietate asupra descoperirilor făcute. În 1494, cele două guverne au semnat un tratat, pe baza căruia linia de demarcaţie era împinsă mai spre vest. Astfel, în timp ce Spania trecea la colonizarea celei mai mari părţi a Americii Centrale şi de Sud, Portugalia se îndrepta spre Brazilia, a cărei coastă răsăriteană se afla acum la est de linia de demarcaţie. Potrivit opiniei lui Rooy, ambele ţări au înţeles că decretul papal însemna că „dreptul la teritorii era însoţit de datoria de a evangheliza popoarele băştinaşe“.

Cucerirea Lumii Noi

În a doua sa călătorie, din 1493, Columb a fost însoţit de un grup de călugări special aleşi pentru convertirea băştinaşilor. Începând din acel moment, conchistadorii europeni şi preoţii misionari au lucrat umăr la umăr pentru a cuceri Lumea Nouă.

În 1519, Hernán Cortés a ajuns în zona actualului Mexic, însoţit fiind de un preot militar şi de alţi preoţi. În decurs de 50 de ani, numărul misionarilor crescuse la 800. Alţi 350 se aflau în Peru, unde Francisco Pizarro ajunsese în 1531.

Bulele papale emise în 1493 le-au acordat autorităţilor laice justificarea morală dorită pentru campania de cucerire. Ei credeau că se pot bizui pe sprijinul lui Dumnezeu, întrucât vedeau în colonialism îndeplinirea voinţei lui. Autorităţile bisericeşti, dornice să se facă agreabile, şi-au dat concursul la legiferarea sistemului colonialist. De fapt, un iezuit din secolul al XVII-lea pe nume António Vieira, născut în Portugalia, dar crescut în Brazilia, aducea elogii colonizării, spunând că evanghelizarea ar fi fost imposibilă fără ea.

Misionarii nu au văzut nimic greşit în faptul de a folosi colonialismul ca pe un instrument pentru propagarea religiei lor. Însă acest lucru i-a făcut o parte integrantă a lumii, din care Isus a spus că nu trebuie să facă parte continuatorii săi. — Ioan 17:16.

Convertirea

Potrivit opiniei lui Rooy, misionarii creştinătăţii au început mai întâi „să dezrădăcineze vechile ritualuri şi majoritatea manifestărilor religiei indiene“. El adăuga: „Deşi se mai făcea uz de forţă când era nevoie, mulţi indieni erau convertiţi în mod paşnic, fiind abordaţi direct de preoţi“.

Bineînţeles, unii misionari considerau că, de fapt, utilizarea forţei nu era justificată niciodată. De exemplu, un preot şi misionar dominican spaniol pe nume Bartolomeo de Las Casas a ajuns să-şi exprime dezaprobarea faţă de metodele barbare folosite. El a făcut apeluri repetate la guvernul Spaniei în favoarea indienilor, motiv pentru care guvernul i-a dat numele de „apărătorul indienilor“. Însă eforturile lui au fost întâmpinate de un amestec de reacţii. Unii l-au numit cruciat, profet, slujitor al lui Dumnezeu şi văzător, în timp ce alţii l-au numit trădător, paranoic, anarhist şi pre-marxist.

Obiectivul de a dezrădăcina vechile ritualuri a dispărut mai târziu. Odată ce băştinaşii au fost forţaţi să devină creştini cu numele, li s-a permis să-şi menţină convingerile şi practicile păgâne. Astfel, cartea Man, Myth & Magic spune că „practicile din cadrul multor sărbători creştine întâlnite la indienii sierra din Peru sunt reminiscenţe ale învăţăturilor incaşe uitate“. The Cambridge History of Latin America explică faptul că indienii mexicani au luat din creştinism „acele elemente care se potriveau cu propriile lor necesităţi spirituale şi ceremoniale şi le-au îmbinat cu elemente din credinţa lor strămoşească“.

Este adevărat, sute de mii de amerindieni au fost botezaţi. Însă „creştinismul“ care li s-a impus nu a fost decât de suprafaţă. Nu s-a dedicat prea mult timp pentru a-i învăţa care sunt temeliile creştinismului pe care îşi puteau clădi o credinţă puternică. The Cambridge History of Latin America remarcă: „Existau indicii alarmante că indienii care adoptaseră noua credinţă, în aparenţă cu entuziasm, îşi venerau încă vechii idoli în secret“. De fapt, se spune că unii indieni au pus idoli păgâni în spatele altarelor „creştine“ în eventualitatea că „Dumnezeul creştin“ nu le-ar fi răspuns. Totodată, ei nu s-au grăbit să renunţe la unele obiceiuri de mult înrădăcinate, cum ar fi poligamia.

Membrii ordinelor romano-catolice nu au acţionat întotdeauna aşa cum era de aşteptat din partea unor misionari „creştini“. Certurile dintre ordine erau frecvente. În special iezuiţii au fost deseori criticaţi pentru metodele şi acţiunile lor. De fapt, în 1759 ei au fost expulzaţi din Brazilia.

Sosirea misionarilor protestanţi nu a schimbat prea mult lucrurile. Pe măsură ce rândurile misionarilor creşteau, devenea evidentă şi lipsa de unitate care a caracterizat creştinismul nominal. Catolicii i-au acuzat pe protestanţi că promovau imperialismul; protestanţii îi acuzau pe catolici că propagau convingeri păgâne şi că se făceau răspunzători de sărăcia în care se aflau popoarele. Toate aceste acuzaţii conţineau mai mult decât un sâmbure de adevăr. Misionarii creştinătăţii, fie ei catolici sau protestanţi, au eşuat în ce priveşte imitarea exemplului lui Isus.

În toată Lumea Nouă, potrivit cu The Encyclopedia of Religion, „convertirea a fost folosită ca armă a guvernelor spaniol, francez şi englez în aventurile lor coloniale“. În timp ce Spania şi Portugalia şi-au concentrat eforturile în America Latină, Franţa şi Marea Britanie erau preocupate mai mult de ceea ce au devenit mai târziu Statele Unite şi Canada.a

La fel ca misionarii din America Latină, misionarii francezi şi britanici şi-au fixat priorităţi greşite şi s-au implicat în chestiuni politice. Astfel, notează The Encyclopedia of Religion, „la sfârşitul epocii franceze în Canada, misionarii avuseseră mai mult succes în a-i face pe indieni loiali Franţei decât în a-i converti“.

Pentru Dumnezeu sau pentru aur?

Unii poate susţin că „extinderea regatului lui Dumnezeu era obiectivul“ urmărit de primii conchistadori. Însă The Cambridge History of Latin America afirmă într-un mod mai realist: „Mai presus de toate, ei doreau aur“. Se credea că, odată convertiţi, indienii „vor aduna cu umilinţă mari cantităţi de aur“.

Unii dintre misionarii creştinătăţii şi-au permis, prin urmare, să devină instrumente ascultătoare în mâinile unor persoane cu motivaţii josnice. Unul dintre primii europeni care a recunoscut aceasta a fost Bartolomeo de Las Casas, menţionat anterior. The New Encyclopædia Britannica citează ceea ce a scris el în 1542: „Motivul pentru care creştinii au ucis şi au distrus un număr atât de uriaş de suflete este acela că ei au fost motivaţi de dorinţa de a găsi aur şi de a deveni bogaţi într-un timp foarte scurt“.

Cuceritorii europeni au adus însă prea puţină lumină spirituală. În cartea sa Mexico, James A. Michener afirmă că apologeţii creştini susţin că, atunci când Cortés a invadat Mexicul, „el l-a găsit ocupat de barbari cărora le-a adus şi civilizaţia, şi creştinismul“. Cu toate acestea, Michener spune că indienii mexicani nici chiar în anul 900 e.n. „nu erau barbari, însă şi-au ocrotit cu atâta indolenţă strălucitoarea civilizaţie, încât le-au permis adevăraţilor barbari să-i cotropească“. Aceşti ‘adevăraţi barbari’ erau unii dintre aşa-zişii creştini.

O lucrare pregătitoare

Misionarii creştinătăţii nu au dat ascultare instrucţiunilor lui Isus de a ‘face discipoli, învăţându-i să păzească tot ce le-a poruncit el’ (Matei 28:19, 20). Noii convertiţi nu au învăţat că era necesar să manifeste roadele spiritului lui Dumnezeu. Ei nu erau uniţi într-o singură credinţă.

Chiar misionarii sinceri din cadrul creştinătăţii nu puteau face mai mult decât să răspândească o formă apostată de creştinism. „Lumina“ revărsată asupra Lumii Noi a fost cu adevărat obscură. Cu toate acestea, introducând Biblia într-o anumită măsură, misionarii creştinătăţii au efectuat o lucrare pregătitoare pentru campania misionară vitală profeţită de Isus pentru timpul sfârşitului (Matei 24:14). Aceasta avea să fie o campanie unică, cea mai reuşită dintre cele efectuate vreodată în istoria creştină, din care trag foloase oameni din toate naţiunile. Puteţi citi despre ea în următorul număr, în articolul: „Făcând adevăraţi discipoli astăzi“.

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 22]

Misionarii au venit în Americi împreună cu conchistadorii europeni.

[Provenienţa ilustraţiei]

Din cartea Die Helden der christlichen Kirche