Este lupta câştigată?

„PURTAŢI-I de grijă acestei planete, numai pe ea o avem.“ Aceasta a fost emoţionanta rugăminte rostită de prinţul Filip al Marii Britanii, preşedintele Fondului Mondial pentru Natură.

Cu mii de ani mai înainte, psalmistul a scris: „Cerurile sunt cerurile DOMNULUI, dar pământul l-a dat fiilor oamenilor“ (Psalmul 115:16). Dumnezeu ne-a dat pământul ca să ne servească drept locuinţă, iar noi trebuie să-i purtăm de grijă. Aceasta înseamnă ecologie.

Cuvântul „ecologie“ înseamnă literalmente „studiul locuinţei“.a Un dicţionar defineşte ecologia drept „studiul efectelor dăunătoare pe care civilizaţia modernă le are asupra mediului, urmărindu-se prevenirea sau revenirea prin intermediul conservării“. Simplu spus, ecologie înseamnă descoperirea pagubelor produse de om şi apoi găsirea modalităţilor de a îndrepta lucrurile. Nici una dintre acestea nu este o sarcină uşoară.

Trei lucruri neplăcute despre ecologie

În cartea sa Making Peace With the Planet (Să ne împăcăm cu planeta), biologul Barry Commoner propune trei legi simple ale ecologiei, legi utile în explicarea motivului pentru care pământul este atât de vulnerabil la abuzuri.

Fiecare element se leagă de celelalte. Aşa cum un dinte stricat ne poate afecta întregul organism, la fel şi deteriorarea unei anumite resurse naturale poate declanşa un întreg lanţ de probleme ecologice.

De exemplu, pe parcursul ultimilor 40 de ani, 50 la sută din pădurile himalaiene din Nepal au fost defrişate fie pentru lemn de foc, fie pentru producţia de cherestea. Odată rămas fără copaci, solul de pe versanţii muntoşi a fost spălat în scurt timp atunci când au sosit ploile musonice. Fără stratul superior, noii copaci cu greu au mai putut să prindă rădăcini şi mulţi munţi au ajuns golaşi. În prezent, din cauza despăduririlor, Nepalul pierde anual milioane de tone din stratul superior al solului. Iar aceste probleme nu se limitează numai la Nepal.

În Bangladesh, ploile torenţiale, care erau cândva absorbite de copaci, se năpustesc fără nici o piedică în jos, pe versanţii munţilor dezgoliţi, îndreptându-se spre coastă, unde produc inundaţii catastrofale. În trecut, în Bangladesh inundaţiile mari aveau loc o dată la 50 de ani; în prezent, au loc o dată la patru ani sau mai puţin.

În alte părţi ale lumii, despăduririle au dus la apariţia deşerturilor şi la schimbări în clima zonei respective. Pădurile nu sunt singura resursă naturală pe care omul o exploatează. Întrucât ecologii nu cunosc încă decât relativ puţin în legătură cu elementele vastului nostru ecosistem care sunt în strânsă legătură unele cu altele, s-ar putea ca o problemă să nu fie remarcată decât atunci când s-au produs deja pagube serioase. Acest lucru este valabil în cazul evacuării deşeurilor, legea a doua a ecologiei fiind foarte bine ilustrată de aceasta.

Totul trebuie să meargă undeva. Imaginaţi-vă cum ar arăta o locuinţă obişnuită dacă gunoaiele nu ar fi evacuate. Planeta noastră este şi ea exact un astfel de sistem închis — toate deşeurile noastre trebuie să ajungă undeva pe locuinţa noastră pământească. Distrugerea parţială a stratului de ozon demonstrează că nici chiar gazele aparent inofensive, cum ar fi clorofluorocarbonaţii (CFC), nu dispar pur şi simplu în aer. CFC-urile sunt doar câteva dintre sutele de substanţe care pot fi periculoase şi cărora li se dă drumul în atmosferă, în râuri şi în oceane.

Este adevărat, unele produse — clasificate drept „biodegradabile“ — se pot descompune în timp şi pot fi absorbite prin procese naturale, însă în cazul altora acest lucru nu este valabil. Plajele de pe întregul glob sunt pline de cutii de plastic aruncate peste tot şi care vor zăcea acolo decenii întregi. Mai puţin vizibile sunt deşeurile toxice ale industriei, care, de obicei, sunt îngropate undeva. Deşi nu se văd, nu înseamnă că ele vor fi neapărat şi uitate. Acestea se pot infiltra şi în rezervele de apă subterană şi le pot cauza mari probleme de sănătate atât oamenilor, cât şi animalelor. „Nu ştim ce să facem cu toate chimicalele produse de industria din zilele noastre“, a recunoscut un om de ştiinţă ungar de la Institutul de Hidrologie din Budapesta. „Nici măcar nu le mai putem urmări.“

Dintre gunoaie, cele mai ameninţătoare sunt deşeurile radioactive, un produs secundar al centralelor nucleare. Mii de tone de deşeuri nucleare sunt depozitate temporar în anumite locuri, chiar dacă unele au fost deja aruncate în oceane. Cu toate că s-au făcut cercetări ştiinţifice timp de ani de zile, nu s-a găsit încă nici o soluţie la problema depozitării permanente şi sigure sau a evacuării care să nu prezinte nici un pericol şi nici nu se întrevede vreuna. Nimeni nu ştie când ar putea exploda aceste bombe ecologice cu acţiune întârziată. Această problemă nu va dispărea în mod sigur — deşeurile vor fi radioactive timp de secole sau milenii sau până când Dumnezeu va trece la acţiune (Apocalipsa 11:18). Faptul că omul ignoră problema evacuării deşeurilor ne aduce aminte, de asemenea, de cea de-a treia lege a ecologiei.

Lasă natura în voia ei. Cu alte cuvinte, omul trebuie să colaboreze cu sistemele naturale, nu să încerce să le ocolească, folosind ceva ce el crede că este mai bun. Un caz elocvent în acest sens este cel al anumitor pesticide. Când au fost folosite la început, ele i-au ajutat pe fermieri să deţină controlul asupra buruienilor şi, practic, să elimine dăunătorii care produceau pagube. Se părea că se vor obţine în mod sigur recolte record. Însă lucrurile au început să meargă rău. Buruienile şi insectele s-au dovedit a fi rezistente la pesticid după pesticid şi a devenit clar faptul că pesticidele otrăveau prădătorii naturali ai insectelor, fauna şi chiar pe om. Poate că şi dumneavoastră aţi fost afectat de otrăvirea cu pesticide. În acest caz, sunteţi una dintre cele peste un milion de victime de pe întregul pământ.

Culmea ironiei este că a devenit din ce în ce mai clar faptul că, în cele din urmă, pesticidele nu pot nici măcar să ajute la creşterea producţiei culturilor. În Statele Unite, insectele devorează în prezent recolta mai mult decât o făceau înainte de revoluţia cu pesticide. În mod asemănător, Institutul Internaţional de Cercetare a Orezului, înfiinţat în Filipine, a constatat că pesticidele nu mai ajută la creşterea recoltelor de orez din Asia de Sud-Est. De fapt, în cadrul unui program sponsorizat de guvernul indonezian în care nu se folosesc atât de mult pesticidele, s-a obţinut, din 1987 încoace, o creştere a recoltei de orez de 15 la sută, cu toate că a avut loc o scădere de 65 la sută în ce priveşte folosirea pesticidelor. Cu toate acestea, în fiecare an, fermierii de pe glob folosesc în continuare pesticidele în mare măsură.

Aceste trei legi ale ecologiei prezentate mai sus ne ajută să explicăm de ce lucrurile merg rău. Alte întrebări importante sunt: Câte pagube s-au înregistrat deja? Pot fi ele reparate?

Câte pagube s-au înregistrat?

Harta lumii prezentată în acest articol (vezi paginile 8, 9) scoate în evidenţă câteva dintre principalele probleme legate de mediu şi zonele cel mai grav afectate de acestea. În mod clar, când distrugerea habitatului sau alţi factori duc la exterminarea unor specii de plante sau de animale, omul nu mai poate repara pagubele produse. S-au înregistrat deja şi alte pagube — cum ar fi deteriorarea stratului de ozon. Ce se poate spune despre continua degradare a mediului? S-au făcut progrese în ce priveşte oprirea acesteia sau, cel puţin, în ce priveşte încetinirea ei?

Două dintre cele mai importante repere ale pagubelor ecologice sunt agricultura şi pescuitul. De ce? Deoarece productivitatea acestora depinde de un mediu sănătos, iar viaţa noastră depinde de o rezervă de hrană sigură.

Ambele sectoare prezintă semne de înrăutăţire. În urma calculelor făcute de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură a rezultat că flotele de pescuit din întreaga lume nu pot să prindă mai mult de 100 de milioane de tone de peşte fără ca acest lucru să nu pună serios în pericol rezerva de peşte. Această cifră totală a fost depăşită în 1989 şi, aşa cum era de aşteptat, în anul următor, cantitatea de peşte prinsă în întreaga lume a scăzut cu 4 milioane de tone. Reducerea unor bancuri de peşte a fost rapidă. De exemplu, în regiunea de nord-est a Atlanticului, cantitatea de peşte prins a scăzut în ultimii 20 de ani cu 32 la sută. Principalele probleme sunt pescuitul excesiv, poluarea oceanelor şi distrugerea locurilor de depunere a icrelor.

Această tendinţă alarmantă se reflectă şi în producţia agricolă. În anii ’60 şi ’70, soiurile îmbunătăţite ale diferitelor culturi, precum şi irigaţiile şi folosirea pe scară largă a pesticidelor şi a îngrăşămintelor chimice au mărit în mod considerabil producţia mondială de cereale. În prezent, pesticidele şi îngrăşămintele nu mai sunt eficiente, iar lipsa apei şi poluarea contribuie şi ele la obţinerea unor recolte mai slabe.

Deşi există aproape 100 de milioane de guri în plus de hrănit în fiecare an, în ultimul deceniu s-a înregistrat o scădere a suprafeţei totale de teren cultivat. Iar acest teren arabil nu mai este nici atât de fertil. Institutul Worldwatch estimează că, din cauza eroziunii, fermierii au pierdut în ultimii 20 de ani 500 de miliarde de tone de strat superior. În mod automat, producţia alimentară a început să scadă. Raportul State of the World 1993 (Situaţia lumii în 1993) precizează că „cele 6 procente, cu cât a scăzut producţia de cereale pe cap de locuitor între anii 1984 şi 1992, [constituie], probabil, cea mai neliniştitoare tendinţă economică actuală din lume“.

În mod clar, vieţile a milioane de oameni se află deja în pericol, ca urmare a faptului că omul a neglijat mediul.

Poate omul să rezolve problemele?

Chiar dacă acum omul înţelege ceva din ceea ce nu merge bine, nu este uşor să îndrepte lucrurile. Prima problemă este că, pentru a pune în practică propunerile ample prezentate la Summit-ul Pământului din 1992, ar fi necesară o sumă foarte mare de bani — cel puţin 600 de miliarde de dolari pe an. Ar mai fi necesar să se facă sacrificii reale — de exemplu, să se producă mai puţine deşeuri şi să se recicleze mai multe, să se economisească apă şi energie, să se folosească transportul în comun în locul celui particular şi, ceea ce este cel mai greu dintre toate, să se gândească la nivel de planetă, nu să se limiteze la interesele proprii. John Cairns, jr., preşedintele unui comitet american pentru refacerea ecosistemelor acvatice, a exprimat pe scurt această problemă: „Sunt optimist în legătură cu ceea ce putem face. Sunt pesimist în legătură cu ceea ce vom face“.

Numai din cauza costului total al unei curăţenii de proporţii majoritatea ţărilor preferă să amâne ziua socotelilor. În timpul crizelor economice, măsurile legate de mediu sunt considerate drept o ameninţare la adresa locurilor de muncă sau o frână în calea economiei. Este mai uşor să vorbeşti decât să faci ceva. Cartea Caring for the Earth (Să îngrijim pământul) descrie reacţia de până acum drept „o furtună de vorbe goale urmată de o secetă de inactivitate“. Dar, în ciuda acestui eşec de a trece la acţiune, nu ar putea oare noua tehnologie — în cazul în care i se acordă timp — să găsească un tratament nedureros pentru bolile planetei noastre? Se pare că nu.

Într-o declaraţie comună, Academia Americană de Ştiinţe şi Societatea Regală din Londra au recunoscut cu sinceritate: „Dacă actualele preziceri legate de creşterea populaţiei se dovedesc a fi adevărate, iar modelele după care oamenii acţionează în legătură cu planeta rămân aceleaşi, ştiinţa şi tehnologia s-ar putea să nu poată preveni nici degradarea ireversibilă a mediului, nici sărăcia care avansează în cea mai mare parte a lumii“.

Problema înspăimântătoare a deşeurilor nucleare, pentru care nu există loc de depozitare, ne aduce aminte că ştiinţa nu poate orice. Timp de 40 de ani, oamenii de ştiinţă au căutat locuri sigure pentru a depozita definitiv deşeurile cu un nivel înalt de radioactivitate. Căutarea s-a dovedit a fi atât de dificilă, încât unele ţări, ca Italia şi Argentina, au ajuns la concluzia că nu vor avea un loc pregătit decât cel mai devreme în anul 2040. Germania, cea mai optimistă ţară în acest domeniu, speră să finalizeze planurile până în anul 2008.

De ce deşeurile nucleare constituie o asemenea problemă? „Nici un om de ştiinţă şi nici un inginer nu pot să garanteze că într-o bună zi deşeurile radioactive nu se vor scurge în cantităţi periculoase chiar şi din cele mai bune depozite“, explică geologul Konrad Krauskopf. Însă, în ciuda avertismentelor lansate deja în legătură cu dificultatea de a evacua deşeurile, guvernele şi industria nucleară merg înainte fără nici o grijă, presupunând că tehnologia de mâine va veni cu o soluţie. Acel mâine nu va sosi niciodată.

Dacă tehnologia nu are o soluţie rapidă la criza mediului, ce alte alternative mai rămân? Va trebui, în cele din urmă, ca naţiunile să fie constrânse să coopereze pentru a ocroti planeta?

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 7]

În căutarea unor surse de energie inepuizabile

Cei mai mulţi dintre noi consideră energia drept ceva de la sine înţeles — până în momentul în care aceasta se întrerupe sau când are loc o creştere a preţului petrolului. Consumul de energie însă este una dintre cele mai mari surse de poluare. Cea mai mare parte din cantitatea de energie folosită provine din arderea lemnului sau a combustibililor minerali, un proces care degajă în atmosferă milioane de tone de bioxid de carbon şi care distruge o mare parte din pădurile lumii.

Energia nucleară, o altă alternativă, devine din ce în ce mai nepopulară din cauza pericolului producerii accidentelor şi a dificultăţii depozitării deşeurilor radioactive. Alte alternative sunt cunoscute drept surse de energie inepuizabile, întrucât ele utilizează sursele de energie naturale care se află la dispoziţie din abundenţă. Există cinci forme principale de energie.

Energia solară. Aceasta poate fi captată fără greutate pentru a fi folosită la încălzire, iar în unele ţări, cum ar fi Israelul, multe case au panouri solare pentru furnizarea apei calde. Este mai greu să se utilizeze soarele pentru a produce curent electric, însă modernele celule fotovoltaice furnizează deja electricitate în zonele rurale şi sunt mai economice.

Energia vântului. În prezent, în câteva regiuni bătute de vânturi răsar la orizont o mulţime de mori de vânt uriaşe. Preţul curentului electric furnizat de această energie eoliană, cum i se mai spune, scade în mod constant, iar în prezent, în unele regiuni, aceasta costă mai puţin decât sursele de energie tradiţională.

Hidroelectricitatea. Hidrocentralele produc deja 20 la sută din producţia de electricitate a lumii, însă, din nefericire, în ţările dezvoltate majoritatea locurilor care par să dea rezultate bune sunt deja exploatate. Barajele uriaşe pot provoca şi ele pagube ecologice considerabile. Un punct de vedere mai bun, mai ales în ţările în curs de dezvoltare, pare a fi construirea unui număr mare de hidrocentrale mai mici.

Energia geotermală. Unele ţări, îndeosebi Islanda şi Noua Zeelandă, au reuşit să se conecteze la „sistemul de apă caldă“ aflat chiar sub picioarele lor. Activitatea vulcanică subterană încălzeşte apa, care poate fi folosită la încălzirea locuinţelor şi la generarea curentului electric. Şi Filipine, Italia, Japonia, Mexic şi Statele Unite au exploatat, într-o oarecare măsură, această sursă naturală de energie.

Energia mareelor. Unele ţări, cum ar fi Franţa, Marea Britanie şi Rusia, utilizează mareele oceanelor pentru a genera electricitate. Însă pe glob sunt puţine locurile care îşi permit să furnizeze această sursă de energie la un preţ economic.

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 8, 9]

Câteva dintre principalele probleme legate de mediu înregistrate pe glob

Distrugerea pădurilor. Au dispărut deja trei sferturi din pădurile din zona temperată şi jumătate din pădurile tropicale de pe glob, iar rata despăduririlor a crescut în mod alarmant în deceniul care a trecut. Potrivit celor mai recente estimări, anual se distrug între 150 000 şi 200 000 de kilometri pătraţi de păduri tropicale, aproape cât suprafaţa Uruguay-ului.

Deşeurile toxice. Jumătate din cele 70 000 de chimicale produse în prezent sunt considerate toxice. Numai Statele Unite produc în fiecare an 240 de milioane de tone de deşeuri toxice. Lipsa datelor face imposibilă calcularea cifrei totale înregistrate pe întregul glob. În plus, până în anul 2000 vor exista aproape 200 000 de tone de deşeuri radioactive depozitate provizoriu în anumite locuri.

Degradarea terenurilor. O treime din suprafaţa pământului este ameninţată să se transforme în deşert. În unele părţi ale Africii, deşertul Sahara a avansat în doar 20 de ani cu 350 de kilometri. Existenţa a milioane de oameni este deja ameninţată.

Lipsa apei. Aproape două miliarde de oameni trăiesc în zone unde există o lipsă cronică de apă. Această lipsă este agravată de secarea a mii de puţuri din cauza scufundării straturilor acvifere de care depind acestea.

Specii pe cale de dispariţie. Deşi cifrele sunt întrucâtva ipotetice, oamenii de ştiinţă estimează că până în anul 2000 vor fi exterminate între 500 000 şi 1 000 000 de specii de animale, de plante şi de insecte.

Poluarea atmosferei. Un studiu efectuat de Naţiunile Unite la începutul anilor ’80 a dezvăluit că un miliard de persoane trăiesc în zonele urbane care sunt expuse zilnic unor nivele de funingine sau de gaze toxice dăunătoare sănătăţii, cum ar fi bioxidul de sulf, bioxidul de azot şi monoxidul de carbon. Rapida amploare pe care au luat-o oraşele în ultimul deceniu a dus, fără îndoială, la agravarea problemei. În plus, 24 de miliarde de tone de bioxid de carbon sunt eliberate în atmosferă în fiecare an, existând ameninţarea ca acest „gaz de seră“ să producă o încălzire globală.

[Harta]

(Pentru modul în care apare textul în pagină, vezi publicaţia)

Despăduriri

Deşeuri toxice

Poluarea atmosferei

Lipsa apei

Specii pe cale de dispariţie

Degradarea terenurilor

[Provenienţa fotografiilor]

Mountain High Maps™ copyright© 1993 Digital Wisdom, Inc.

Foto: Hutchings, Godo-Foto

Foto: Mora, Godo-Foto