Lupta pentru salvarea planetei noastre

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN SPANIA

IURI, care locuieşte în oraşul Karabash din Rusia, are doi copii, şi amândoi sunt bolnavi. El este îngrijorat, dar nu surprins. „Aici nu există copii sănătoşi“, explică el. Oamenii din Karabash sunt otrăviţi. În fiecare an, o fabrică din localitate eliberează în aer 162 000 de tone de agenţi poluanţi — 9 tone pentru fiecare bărbat, femeie şi copil care trăieşte aici. La Nikel şi la Monchegorsk, două oraşe din peninsula Kola aflată la nord de Cercul Polar de Nord, „două dintre cele mai mari şi cele mai vechi topitorii de nichel din lume . . . degajă anual în aer mai multe metale grele şi dioxid de sulf decât oricare altă fabrică de acest gen din Rusia“. — The New York Times.

Nici în Mexico City aerul nu este mai sănătos. Un sondaj condus de epidemiologa Margarita Castillejos a dezvăluit că şi într-o zonă prosperă a oraşului, copiii erau bolnavi 4 zile din 5. „Pentru ei, a fi bolnav a devenit un lucru normal“, a remarcat ea. Unul dintre principalii vinovaţi, declară ea, este smogul, ce este prezent peste tot, fiind produs de miile de maşini ce umplu străzile oraşului. Concentraţiile de ozon sunt de patru ori mai mari faţă de pragul maxim admis de Organizaţia Mondială a Sănătăţii.

În Australia, pericolul nu este vizibil, însă el este la fel de ucigător. Copiii trebuie să poarte acum pălării când se zbenguie în curtea şcolii. Distrugerea scutului protector de ozon din emisfera sudică i-a făcut pe australieni să înceapă să privească soarele ca pe un duşman, nu ca pe un prieten. Ei au văzut deja o creştere de trei ori a cazurilor de cancer de piele.

În alte părţi ale lumii, procurarea apei necesare constituie o luptă zilnică. Atunci când Amalia avea 13 ani, asupra Mozambicului s-a abătut seceta. În primul an, apa abia a ajuns; în anul următor, nu se mai găsea deloc apă. Culturile de plante s-au uscat şi au murit. Amalia şi familia ei au fost nevoiţi să mănânce fructe sălbatice şi să sape în albiile nisipoase ale râurilor în căutarea apei preţioase pe care ar fi putut-o găsi aici.

În statul indian Rajasthan, păşunile dispar cu repeziciune. Phagu, un nomad care trăieşte într-unul din triburi, se ceartă deseori cu ţăranii din aceste locuri. El nu poate găsi păşunat pentru turma sa de oi şi de capre. Din cauza lipsei însemnate de teren fertil, coexistenţa paşnică de secole dintre ţărani şi nomazi a fost distrusă.

În Sahel, o centură lată de pământ semiarid care se întinde la sud de deşertul Sahara din Africa, situaţia este chiar mai gravă. Ca urmare a despăduririlor şi a secetei ulterioare, au dispărut cirezi întregi, iar o mulţime de mici proprietăţi de pământ au fost îngropate în nisipurile deşertului care înaintează. „N-am să mai semăn“, a jurat un ţăran fulani din Niger după ce şi-a văzut recolta de mei pierind pentru a şaptea oară. Vitele sale muriseră deja din cauza lipsei de păşunat.

Ameninţarea ia proporţii

Recentele secete, recoltele care nu corespund aşteptărilor şi aerul poluat care sufocă oraşele, unul după altul, toate au aceleaşi caracteristici ameninţătoare. Ele sunt simptome ale unei planete bolnave, ale unei planete care nu mai poate să facă faţă la toate cerinţele pe care omul le aruncă grămadă asupra ei.

Pe pământ, nimic nu este mai important pentru supravieţuirea noastră decât aerul pe care îl respirăm, alimentele pe care le mâncăm şi apa pe care o bem. Fără cruţare, aceste elemente vitale care întreţin viaţa sunt fie contaminate, fie distruse încetul cu încetul — şi aceasta chiar de către om. În unele ţări, mediul a ajuns deja să pună în pericol viaţa. Aşa cum s-a exprimat în mod sugestiv fostul preşedinte sovietic, Mihail Gorbaciov, „ecologia ne-a strâns de gât“.

Această ameninţare nu poate fi tratată cu superficialitate. Populaţia lumii creşte în mod constant, iar cererile legate de resursele limitate se multiplică. Lester Brown, preşedintele Institutului Worldwatch, a afirmat recent că „viitorul nostru este ameninţat într-o mare măsură nu de o agresiune militară, ci de degradarea mediului înconjurător al planetei“. S-au luat suficiente măsuri pentru a evita o tragedie?

Lupta pentru ocrotirea planetei

Este greu să ajuţi un alcoolic care este convins că nu are probleme cu băutura. În mod asemănător, primul pas în îmbunătăţirea sănătăţii planetei constă în recunoaşterea proporţiilor pe care le-a luat boala. Probabil că educaţia stă la baza succeselor remarcabile înregistrate în ultimii ani în problemele legate de mediu. Majoritatea oamenilor din prezent sunt conştienţi în mare măsură de faptul că pământul nostru este sărăcit şi poluat — şi că trebuie să se facă ceva în acest sens. Degradarea mediului se conturează azi mai ameninţătoare decât un război nuclear.

Conducătorii lumii sunt conştienţi de aceste probleme. În jur de 118 conducători de stat au participat la Summit-ul Pământului din 1992, unde s-au întreprins câţiva paşi în vederea protejării atmosferei şi a resurselor pământului care se reduc încontinuu. Majoritatea ţărilor au semnat un tratat legat de mediu, în care erau de acord să înfiinţeze un sistem prin care să se raporteze schimbările ce au loc în emisiile de carbon, obiectivul acestuia fiind cel de a îngheţa în viitorul apropiat producţia totală de emisie a carbonului. Ele au analizat şi unele modalităţi de a salva biodiversitatea planetei noastre, adică numărul total al speciilor de plante şi de animale. Nu s-a putut ajunge la un acord în privinţa protecţiei pădurilor planetei, însă la acest summit s-au elaborat două documente — „Declaraţia de la Rio“ şi „Agenda 21“, care conţin principii directoare referitoare la modul în care ţările ar putea realiza o „dezvoltare care poate fi susţinută“.

Aşa cum atrage atenţia ecologul Allen Hammond, „testul decisiv va fi trecut dacă angajamentele luate la Rio vor fi respectate — dacă, în lunile şi anii care vor urma, cuvintele măreţe se vor transpune în acţiuni“.

Un important pas înainte însă a fost Protocolul de la Montreal din 1987, care cuprindea un acord internaţional de reducere treptată a clorofluorocarbonaţilor (CFC), stabilindu-se un termen limită.a De ce această preocupare? Deoarece s-a spus că CFC contribuie la reducerea rapidă a stratului protector de ozon al pământului. Ozonul din stratul superior al atmosferei pământului are un rol important în filtrarea razelor ultraviolete ale soarelui, care pot duce la apariţia cancerului de piele şi a cataractelor. Această problemă nu se limitează doar la Australia. Recent, oamenii de ştiinţă au observat deasupra unor zone temperate din emisfera nordică o scădere de 8 la sută a concentraţiei de ozon pe timp de iarnă. Spre stratosferă s-au ridicat deja 20 de milioane de tone de CFC.

În faţa acestei contaminări dezastruoase a atmosferei, ţările lumii au lăsat deoparte neînţelegerile lor şi au trecut la acţiuni decisive. O altă acţiune la nivel internaţional a fost întreprinsă şi în vederea protejării speciilor aflate pe cale de dispariţie, a ocrotirii Antarcticii şi a controlării traficului cu deşeuri toxice.

Multe ţări iau măsuri pentru a-şi curăţa râurile (în prezent, în fluviul Tamisa din Anglia s-a întors somonul), pentru a controla poluarea aerului (aceasta a scăzut cu 10 la sută în oraşele din Statele Unite cu cel mai ridicat nivel de smog), pentru a capta sursele de energie care nu sunt ostile mediului (pentru a încălzi 80 la sută din locuinţele din Islanda se foloseşte energia geotermală) şi pentru a-şi conserva moştenirea lor naturală (Costa Rica şi Namibia au transformat circa 12 la sută din suprafaţa lor totală în parcuri naţionale).

Dovedesc oare aceste semne încurajatoare faptul că omenirea ia în serios pericolul? Este doar o chestiune de timp până când planeta noastră va fi din nou într-o stare bună de sănătate? În următoarele articole vom căuta să răspundem la aceste întrebări.

[Notă de subsol]