Nu aveam nici un ţel, dar am găsit un scop în viaţă

IMAGINAŢI-VĂ cât de îngrozit şi de tulburat m-am simţit într-una din zile când, dis-de-dimineaţă, am fost trezit pe neaşteptate de doi zdrahoni de bărbaţi care cotrobăiau prin dormitor. Mama privea palidă şi neajutorată, fiind evident şocată. Bărbaţii erau detectivi.

Mi-am dat seama imediat ce căutau. Deşi am afişat o mină curajoasă, sfidătoare, în străfundul inimii îmi era frică. Mi-am dat seama că o razie poliţienească voia să împresoare banda noastră de hoţi minori din New Jersey, S.U.A. Detectivii mi-au spus pe un ton aspru să mă îmbrac, după care m-au expediat la sediul poliţiei pentru interogatoriu.

Vă întrebaţi cum de am ajuns în această situaţie deplorabilă? Aceasta a început destul de devreme în viaţa mea. Încă din anii adolescenţei mă consideram deja un delincvent minor înrăit. În anii ’60, mulţi tineri erau de părere că eşti „sigur pe tine“ dacă te răzvrăteşti fără motiv, iar eu am adoptat din toată inima această concepţie. Astfel, la vârsta de 16 ani trândăveam într-un tripou din apropiere, întrucât fusesem exmatriculat din liceu. Aici m-am asociat cu o bandă de tineri care comiteau spargeri. După ce am participat împreună cu ei la câteva spargeri mai mărunte, au început să-mi placă emoţiile şi încordarea unor astfel de acţiuni şi, de fapt, am considerat că fiecare acţiune era foarte palpitantă.

Astfel a început o perioadă de nouă luni în care ne-am distrat dând spargeri. Fiind o bandă, ne-am ocupat îndeosebi de birourile în care se păstrau deseori mari sume de bani. Cu cât comiteam mai multe spargeri fără să fim prinşi, cu atât deveneam mai îndrăzneţi. În cele din urmă ne-am decis să jefuim o filială a băncii districtuale.

Pentru prima dată, lucrurile au început să meargă prost. Deşi am reuşit să intrăm în bancă fără vreo dificultate, am petrecut în zadar o noapte înăuntru, fiindcă nu am fost în stare să facem altceva decât să forţăm sertarele caselor de marcat. O problemă mai serioasă a constituit-o faptul că cel care a ajuns să se ocupe de spargerea noastră a fost Biroul Federal de Investigaţii (FBI). Cu FBI-ul pe urmele noastre, nu a trecut mult timp până când am fost arestaţi cu toţii.

Tristele consecinţe ale delictelor

Am fost acuzat personal de 78 de spargeri şi am suportat ruşinea de a auzi detaliile fiecăreia dintre acestea citite cu voce tare în faţa curţii. Acest lucru, precum şi toată publicitatea pe care a făcut-o ziarul local în jurul delictelor noastre, a avut un efect distrugător asupra părinţilor mei. Însă pe atunci nu mă sinchiseam prea tare de umilirea şi ruşinea pe care le-am pricinuit. Am fost condamnat pentru un termen nedeterminat la o casă de corecţie, ceea ce ar fi putut însemna să stau închis acolo până la vârsta de 21 de ani. Totuşi, îndeosebi mulţumită eforturilor unui avocat priceput, am fost transferat la o şcoală specială de reeducare.

Deşi am scăpat de pedeapsa cu închisoarea, o condiţie care mi s-a impus a fost aceea de a fi izolat de comunitate şi de toţi foştii mei prieteni. Pentru aceasta am fost înscris la o şcoală particulară din Newark, şcoală care se ocupa de copii delincvenţi ca mine. În plus, mi se cerea ca, săptămânal, să am o întrevedere cu un psiholog, care să-mi ofere un ajutor de specialitate. Toate acestea au fost posibile datorită grijii părinţilor mei, care au făcut mari eforturi financiare.

Eforturi de schimbare

Cu siguranţă, ca urmare a procesului nostru, căruia i se făcuse o mare publicitate, în ziarul local a apărut un editorial intitulat „Cruţarea nuielii“. Articolul critica tratamentul aparent lipsit de asprime pe care îl primise banda. Comentariile făcute de acest editorial mi-au sensibilizat pentru prima dată conştiinţa. Aşa că am decupat din ziar acel articol şi mi-am jurat că într-o bună zi voi îndrepta, într-un fel oarecare, toată suferinţa, ruşinea şi pagubele aduse părinţilor mei.

O modalitate prin care mă gândeam să le demonstrez părinţilor mei că puteam să mă schimb era aceea de a absolvi liceul odată cu clasa din care făcusem parte. Am început să învăţ cum nu o mai făcusem niciodată înainte. Rezultatul a fost că, la sfârşitul anului şcolar, când, în prezenţa persoanei desemnate să mă supravegheze, am compărut din nou în faţa judecătorului care mă condamnase, faţa lui încruntată s-a destins într-un zâmbet atunci când a observat că obţinusem o medie foarte bună la fiecare materie. Deci acum aveam din nou deschisă calea ca să mă întorc la fostul meu liceu, unde am absolvit anul următor.

În continuare fără ţel

În anul 1966, în timp ce mulţi dintre colegii mei s-au înrolat în războiul din Vietnam, eu am plecat la Colegiul Concord din Virginia de Vest. La colegiu am făcut cunoştinţă cu drogurile, cu mitingurile pentru pace şi cu o cultură complet nouă, ceea ce m-a făcut să pun la îndoială valorile tradiţionale. Căutam ceva, dar nu ştiam ce. Când am primit vacanţă cu ocazia Zilei Recunoştinţei, în loc să merg acasă, am pornit-o spre sud, spre Florida, traversând cu autostopul munţii Blue Ridge.

Niciodată înainte nu mai călătorisem mult, aşa că m-am simţit foarte bine văzând atât de multe locuri noi, aceasta până în Ziua Recunoştinţei, când am ajuns la închisoarea din Daytona Beach acuzat de vagabondaj. Mie mi-a fost prea ruşine să iau legătura cu părinţii mei, însă nu şi conducerii închisorii. Din nou, tatăl meu a făcut demersuri, preferând mai degrabă să plătească o amendă grea decât să mă lase să fac închisoare.

După această întâmplare nu am mai rămas la colegiu. În schimb, doar cu un geamantan şi cu o proaspătă dorinţă de călătorie, am pornit-o din nou la drum, făcând autostopul fără nici o ţintă în lungul şi-n latul ţărmului răsăritean al Statelor Unite şi muncind cu ziua ca să mă întreţin. Părinţii mei aproape niciodată nu ştiau unde mă aflam, deşi, uneori, voiam să-i vizitez. Spre surprinderea mea, ei păreau întotdeauna încântaţi să mă vadă, dar eu nu mă puteam stabili undeva.

Întrucât nu am mai mers de mult timp la colegiu, nu mai eram considerat student, ceea ce îmi amâna serviciul militar. Acum puteam fi recrutat, încorporarea mea fiind doar o chestiune de timp. Gândul că voi fi încorporat şi că-mi voi pierde noua libertate era de neimaginat. Aşa că m-am decis să mă îmbarc pe o navă şi să plec din ţară. Între timp mi s-a oferit posibilitatea unei noi cariere. Oare, în sfârşit, aceasta ar putea fi adevăratul scop al vieţii mele?

Viaţa pe mare ca mercenar

Un vechi prieten de familie era căpitan de vas în marina comercială a Statelor Unite. El mi-a spus că recent s-a instituit un curs de instruire pentru mecanici în marină. Am fost imediat acceptat la un curs intensiv cu durata de doi ani, curs care a avut un dublu folos: amânarea serviciului militar şi posibilitatea de a deveni mecanic în marină. Am absolvit în 1969 şi m-am angajat pentru prima dată pe o navă, în San Francisco, ca ofiţer mecanic III. Am pornit imediat spre Vietnam cu o încărcătură de muniţii. Călătoria a decurs fără vreun incident, iar când am ajuns la Singapore am părăsit vasul.

În Singapore m-am angajat pe un vas amiral dezertor, numit astfel din cauză că angaja numai muncitori nesindicalişti din doc. Această navă era folosită pentru a efectua curse de-a lungul coastei Vietnamului, din Cam Ranh Bay, în sud, spre Da Nang, în nord, lângă zona demilitarizată. Aici ecoul exploziei bombelor necruţătoare nu înceta niciodată. Totuşi, din punct de vedere financiar, această călătorie a fost benefică, iar cu bonificaţiile primite pentru riscurile şi daunele pe care le implica războiul am câştigat anual peste 35 000 de dolari ca mercenar de război. În pofida acestei noi bogăţii, mă simţeam tot dezorientat şi mă întrebam în ce consta de fapt viaţa şi încotro mă îndreptam?

Întrevăd sensul vieţii

După un atac deosebit de înfricoşător din partea inamicului, Albert, ajutorul meu de fochist, a început să-mi vorbească despre modul în care, într-o bună zi, nu peste mult timp, Dumnezeu va aduce pacea pe pământ. Am ciulit urechile la auzul acestor lucruri neobişnuite. Când ne-am întors cu prima ocazie în Singapore, Albert m-a informat că fusese Martor al lui Iehova, dar că acum nu mai era activ. Aşa că am încercat împreună să-i găsim pe Martorii lui Iehova din Singapore. Nimeni nu părea să ne poată ajuta, dar, exact cu o noapte înainte să pornim în cursă, Albert a găsit în holul unui hotel o revistă Turnul de veghere. Pe revistă era tipărită o adresă. Însă nu am avut timp să o verificăm, deoarece în dimineaţa următoare am pornit-o spre Sasebo (Japonia), unde nava era programată să acosteze pentru două săptămâni într-un doc de uscat.

Acolo, echipajul şi-a primit salariul, iar Albert şi-a văzut de drum. După numai o săptămână însă, spre surprinderea mea, am primit de la el o telegramă în care îmi spunea că la sfârşitul săptămânii următoare avea să se ţină în Sasebo un congres al Martorilor lui Iehova. M-am hotărât să merg şi să văd despre ce este vorba.

Acea zi, 8 august 1970, îmi va rămâne mereu întipărită în minte. Am ajuns la locul de congres cu un taxi, grăbindu-mă printre sute de japonezi, toţi îmbrăcaţi impecabil. Deşi majoritatea nu ştiau nici un pic limba engleză, parcă toţi voiau să-mi strângă mâna. Nicicând înainte nu mai văzusem aşa ceva, aşa că, deşi nu am înţeles nici un cuvânt din programul care s-a ţinut în japoneză, m-am hotărât ca a doua zi să merg din nou, numai ca să văd dacă voi fi întâmpinat la fel de bine. Şi am fost!

M-am angajat într-un echipaj nou, iar după o săptămână eram din nou pe mare, navigând spre Singapore. Primul lucru pe care l-am făcut la sosire a fost să iau un taxi şi să caut adresa tipărită în Turnul de veghere. Din locuinţa respectivă a ieşit o femeie prietenoasă care m-a întrebat dacă mi-ar putea fi de vreun folos. I-am arătat adresa din Turnul de veghere, iar ea m-a invitat imediat înăuntru. Apoi l-am cunoscut pe soţul ei şi am aflat că se numeau Norman şi Gladys Bellotti şi că erau misionari veniţi din Australia. Le-am explicat de unde aveam adresa lor. M-au primit cu multă bucurie şi mi-au răspuns la multe întrebări, iar la plecare aveam o plasă plină cu literatură biblică. În următoarele câteva luni, în timp ce navigam de-a lungul ţărmului vietnamez, am citit multe dintre aceste cărţi, inclusiv cartea Adevărul care conduce la viaţă eternă.

Atunci, pentru prima dată în viaţă, am înţeles care este adevăratul scop şi sens al vieţii. La următoarea cursă spre Singapore mi-am dat demisia.

O întoarcere acasă plină de dezamăgire

De asemenea, pentru prima dată îmi doream într-adevăr să merg acasă. Aşa că, după câteva săptămâni, m-am întors acasă foarte entuziasmat, mânat de dorinţa de a le spune părinţilor mei totul despre Martorii lui Iehova. Însă ei nu au fost la fel de entuziasmaţi. Lucrul acesta era de înţeles, întrucât comportarea mea nu i-a ajutat cu nimic. Nu mă aflam acasă decât de câteva săptămâni, când, într-o izbucnire de mânie, am spart totul într-un local de noapte. Când mi-am redobândit cunoştinţa, mă aflam într-o celulă de închisoare.

Pe atunci începusem să cred că nu era nici o speranţă reală de a mă schimba vreodată şi de a-mi ţine sub control temperamentul violent. Poate că aveam să fiu întotdeauna un rebel fără motiv. Simţeam că nu mai puteam rămâne acasă. Trebuia să plec. Aşa că, după câteva zile, mi-am rezervat loc pe un cargobot norvegian, care era pregătit să plece în Anglia.

Anglia şi institutul de teatru

Mi-a plăcut în Anglia, numai că am avut probleme cu găsirea unui loc de muncă. Aşa că m-am decis să dau probe pentru diferite institute de teatru şi, spre surprinderea mea, am fost acceptat la Institutul de Artă Dramatică din Londra. În Londra am petrecut doi ani în beţii şi petreceri şi, desigur, consumând droguri de toate felurile.

Dintr-o dată m-am hotărât să mă întorc în Statele Unite şi să-i fac o nouă vizită familiei mele. Dar vă puteţi închipui cât trebuie să-i fi uimit de data aceasta înfăţişarea şocantă pe care o aveam? Purtam o pelerină neagră cu două capete de leu de culoare aurie, la gât aveam legat un lanţ din aur, aveam o vestă de catifea roşie, pantaloni de catifea neagră cu ornamente de piele, băgaţi în cizme înalte până la genunchi. Nu e de mirare că părinţii mei nu au fost, evident, impresionaţi şi că nu m-am simţit deloc în largul meu la ei, în mediul lor conservator! Prin urmare, m-am întors în Anglia, unde, în 1972, am fost licenţiat în artă dramatică. Mi-am atins astfel un alt obiectiv. Dar din nou acea întrebare sâcâitoare, obsedantă, nu îmi dădea pace: Unde să plec de aici? Tot mai simţeam nevoia de a avea un scop real în viaţă.

În sfârşit, nu mai sunt dezorientat

La puţin timp după aceasta, în sfârşit am început să simt că viaţa mea devenea mai stabilă. Am început să mă împrietenesc cu vecina mea, Caroline, o profesoară originară din Australia, care era o persoană obişnuită, stabilă, exact opusul personalităţii mele. Am fost prieteni timp de doi ani, fără să simţim vreo atracţie de natură romantică. Caroline a plecat apoi în America pentru trei luni şi, fiindcă eram buni prieteni, am aranjat să stea pentru câteva săptămâni la părinţii mei. Probabil că ei s-au întrebat ce legătură ar putea avea ea cu o persoană cu un comportament ca al meu.

La scurt timp după plecarea lui Caroline, le-am spus prietenilor mei că voi merge şi eu acasă, iar ei mi-au urat numai bine. Însă, în loc să mă întorc în America, am mers nu mai departe de South Kensington (Londra), unde am închiriat un apartament şi am telefonat la filiala Martorilor lui Iehova din Londra. Am ajuns să-mi dau seama ce curs ar trebui să ia viaţa mea. După o săptămână am fost vizitat de o încântătoare pereche căsătorită şi, imediat, ei au făcut demersuri să înceapă cu mine un studiu biblic regulat. Fiindcă citisem deja publicaţiile Martorilor, eram foarte dornic să studiez, aşa că i-am rugat să studiem de două ori pe săptămână. Văzându-mi entuziasmul, după puţin timp Bob m-a invitat la Sala Regatului, astfel încât, foarte curând, asistam la toate întrunirile săptămânale.

Când am constatat că Martorii nu fumează, m-am hotărât să renunţ imediat la acest obicei. Ce vă pot spune despre înfăţişarea mea? Nu doream să mai fiu diferit de ceilalţi, aşa că mi-am cumpărat o cămaşă, o cravată şi un costum. După puţin timp eram calificat să merg în lucrarea de predicare din casă în casă şi, deşi iniţial aceasta mi-a dat o stare de nervozitate, ulterior a început să-mi placă.

Pe Caroline o aştepta o mare surpriză la întoarcere, mă gândeam eu. Aceasta nu s-a dovedit a fi tocmai aşa! Ea nu putea crede că, într-un timp atât de scurt, puteam să-mi schimb comportarea, înfăţişarea şi multe alte aspecte. I-am explicat că m-au ajutat studiile mele biblice şi am invitat-o şi pe ea să studieze Biblia. Deşi neîncrezătoare la început, în cele din urmă a acceptat, cu condiţia să studieze cu mine. Eram încântat când vedeam cât de repede progresa, iar după puţin timp a început să aprecieze adevărul Bibliei.

După câteva luni, Caroline s-a hotărât să se întoarcă în Australia, reluându-şi studiul biblic în Sydney. Eu am rămas la Londra încă şapte luni, până când am putut să fiu botezat. Acum doream din nou să mă întorc în Statele Unite şi să-mi revăd toată familia. Dar de data aceasta eram hotărât s-o fac cum trebuie!

O cu totul altă întoarcere acasă

Uluiţi, părinţii mei doreau să ştie ce se întâmplase de data aceasta: arătam prea respectabil! Dar acum eram bucuros că mă simţeam într-adevăr ca acasă. Deşi părinţii mei erau, evident, nedumeriţi de schimbarea mea uluitoare, ei au fost plini de tact şi m-au tratat cu amabilitatea şi bunăvoinţa lor caracteristică. În lunile care au urmat am avut privilegiul să studiez Biblia cu ei. Am început un studiu şi cu cele două surori ale mele mai mari, care, fără îndoială, fuseseră şi ele influenţate de noul meu mod de viaţă. Evident, aceasta a fost o adevărată întoarcere acasă!

În august 1973 am urmat-o pe Caroline în Australia, unde am asistat, plin de bucurie, la botezul ei, efectuat cu ocazia congresului internaţional al Martorilor lui Iehova, alături de botezul altor 1 200 de persoane. Ne-am căsătorit în week-end-ul următor la Canberra, capitala Australiei. În următorii 20 de ani petrecuţi aici am slujit în lucrarea de predicare cu timp integral, iar timp de 14 ani ca bătrân în congregaţia locală.

Graţie colaborării soţiei mele, i-am crescut pe cei trei copii ai noştri: Toby, Amber şi Jonathan. Deşi ne-am confruntat cu problemele inerente ale vieţii de familie, încă reuşesc să particip la lucrarea de predicare cu timp integral ca pionier şi, în acelaşi timp, să mă ocup de necesităţile materiale ale familiei noastre.

În prezent, în Statele Unite, părinţii mei sunt slujitori dedicaţi ai lui Iehova şi, deşi amândoi sunt în vârstă de peste optzeci de ani, încă participă la lucrarea publică de predicare a Regatului. Tata este slujitor ministerial în congregaţia din care face parte. Cele două surori mai mari ale mele activează şi ele cu zel în serviciul pentru Iehova.

Cât de mult îi mulţumesc lui Iehova Dumnezeu că acei mulţi ani de hoinăreli fără ţintă aparţin trecutului! Iehova nu numai că m-a ajutat să aflu cum să-mi folosesc cel mai bine viaţa, dar m-a şi binecuvântat cu o familie unită şi iubitoare. — Relatată de David Zug Partrick.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

David şi Caroline, soţia sa