Deşi sunt handicapat, pot să conduc
„POT să conduc o maşină!“ Poate că pentru voi aceste cuvinte nu exprimă nimic ieşit din comun, însă ele au avut un efect puternic asupra mea. Bărbatul în vârstă de 50 de ani care le-a rostit stătea în faţa mea, aşezat pe jos. Deoarece făcuse poliomielită când era mic, picioarele lui aproape că nu crescuseră deloc. Micuţe şi nefolositoare, şi le ţinea sub el încrucişate. Însă, în toţi aceşti ani în care el s-a deplasat cu ajutorul mâinilor, braţele şi umerii i-au devenit foarte puternici. Iar faptul că nu se autocompătimea deloc m-a făcut să mă simt ruşinat — îndeosebi din cauza mândriei pline de veselie ce se simţea în vocea sa când îmi spunea că poate să conducă.
Ei bine, şi eu am făcut poliomielită la 28 de ani. Am fost distrus când am aflat că nu mai puteam să umblu decât cu cârje. Cuvintele simple rostite de acest bărbat m-au ajutat să depăşesc starea de depresie în care mă aflam. M-am gândit în sinea mea că, dacă el, deşi era mult mai handicapat decât mine, putea să se ridice deasupra suferinţei sale, atunci de ce să nu pot şi eu? Chiar în momentul acela am luat hotărârea să conduc din nou o maşină!
Nu e chiar atât de simplu
Acest lucru s-a întâmplat acum aproape 40 de ani. Pe vremea aceea, o persoană handicapată avea nevoie de mult curaj ca să poată conduce. Maşina mea care fusese adaptată în acest scop era cu adevărat o invenţie! Exista o cârjă pe care o potriveam la subsuoara braţului stâng şi care ajungea până la pedala de ambreiaj. Cuplam ambreiajul mişcându-mi umărul stâng înainte. Acceleratorul era o manetă acţionată manual, luată de la unul dintre primele modele de Ford T, iar frâna era şi ea acţionată manual cu ajutorul unei manete. Vă puteţi imagina cum conduceam? Îmi mişcam umărul înainte şi înapoi, cu mâna stângă ţineam volanul şi acţionam frâna, iar mâna dreaptă îmi era ocupată cu volanul, cu maneta de acceleraţie şi tot cu ea semnalizam schimbarea direcţiei! (În Australia se circulă pe partea stângă a şoselei.) În acele vremuri, maşinile nu aveau semnalizatoare de direcţie.
Îmi pare bine că acele zile în care am condus cu ajutorul unor accesorii incomode au trecut. Azi este mult mai uşor să conduci o maşină, datorită transmisiei automate şi a semnalizatoarelor de direcţie aflate la îndemână. Progresul tehnologic înregistrat le-a ajutat pe multe persoane handicapate să poată conduce. Unele dispozitive frecvent utilizate sunt descrise în chenarul de la pagina 14.
Câteva recomandări personale
Dacă eşti handicapat şi te gândeşti să faci câteva modificări la maşină ca să poţi conduce, te sfătuiesc insistent să te adresezi unui specialist în acest domeniu. El poate să facă rost de tot echipamentul care a fost verificat pentru a oferi siguranţă atât şoferului, cât şi pasagerilor. Din cauza accidentelor ce ar putea avea loc, este important să-ţi faci o asigurare completă la o societate de asigurări recunoscută.
În general, poate fi o măsură de precauţie înţeleaptă să iei pe cineva cu tine când conduci. Un proverb din vechime sfătuieşte în mod prudent: „Mai bine doi decât unul, căci iau o răsplată cu atât mai bună pentru munca lor. Căci, dacă se întâmplă să cadă, se ridică unul pe altul; dar vai de cine este singur când cade, fără să aibă pe altul care să-l ridice!“ (Eclesiastul 4:9, 10). Un însoţitor îţi poate fi de un mare ajutor în cazul în care are loc un accident sau când ai o defecţiune la motor sau o pană de cauciuc. Unii şoferi handicapaţi au în maşină un telefon celular. Astfel, ei pot să conducă singuri, în cazul în care este necesar acest lucru, cu mai multă încredere.
De asemenea, este înţelept ca un şofer handicapat să se înscrie la un club automobilistic care efectuează intervenţii pe şosea, astfel încât un apel telefonic pentru ajutor să primească răspuns imediat, la orice oră din zi sau din noapte. De obicei, taxa anuală nu este mare — o sumă mică plătită în schimbul păcii minţii pe care o poate oferi.
În mod evident, noi, şoferii handicapaţi, trebuie să ne recunoaştem limitele şi să conducem ca atare. Nu trebuie să conducem agresiv ca să dovedim că putem conduce la fel de bine ca şi ceilalţi. În schimb, pe maşinile multor şoferi handicapaţi sunt scrise următoarele cuvinte: „Atenţie, şofer handicapat!“ sau ceva asemănător. Prin aceste cuvinte se atrage doar atenţia asupra faptului că s-ar putea ca şoferul handicapat să fie atent şi să conducă puţin mai încet decât ceilalţi. Aceasta nu înseamnă că ceilalţi şoferi trebuie să păstreze distanţa. De fapt, din câte ştiu eu, unei persoane handicapate aproape că nu îi trebuie mai mult timp ca să pună o frână decât îi trebuie unui şofer sănătos, îndeosebi de când au apărut accesoriile moderne.
A conduce sau nu — o decizie care implică răspundere
Dacă eşti handicapat şi ai vrea să conduci o maşină, trebuie să abordezi problema cu cea mai mare seriozitate. Mai întâi consultă un medic şi pe membrii familiei. De asemenea, ai putea să-ţi pui unele întrebări ca acestea: Trebuie să conduc? Pot să mă descurc în cazul unui accident? Pot să depăşesc sentimentul de teamă care s-ar putea să apară? Care sunt avantajele? Mă va ajuta oare capacitatea de a conduce să intru din nou în rândul forţei de muncă? M-ar putea ajuta să mă bucur mai mult de compania altor persoane?
De asemenea, este important să ştii când trebuie să renunţi. Această zi poate veni pentru orice şofer, handicapat sau nu, când judecata scăzută şi reflexele mai lente fac ca luarea unei astfel de decizii să fie absolut necesară. Dacă acel moment va veni şi în cazul tău, nu uita că trebuie să te gândeşti nu numai la tine. Te-ai gândit la cei pe care îi iubeşti: la familia ta şi, de asemenea, la semenul tău, adică partenerul tău de drum? S-ar putea ca modul tău deficitar de a conduce să constituie un adevărat pericol pentru aceştia?
În unele ţări, cum este şi în Australia, ţara mea natală, toţi şoferii handicapaţi care au peste 65 de ani nu pot să-şi reînnoiască permisul de conducere decât pentru un an, iar aceasta după ce mai întâi au obţinut o viză medicală din care să rezulte că nu au probleme de sănătate care le-ar putea slăbi în viitor capacitatea de a conduce.
Maşina şi ministerul meu
În această epocă a vitezei, în unele ţări, automobilul a ajuns să fie o adevărată necesitate pentru creştini. Maşinile i-au ajutat să ajungă la mii, probabil la milioane, de persoane cu vestea bună a Regatului lui Dumnezeu (Matei 24:14). Aşa stau lucrurile în special în cazul celor handicapaţi, asemenea mie. Cu ajutorul maşinii, care a fost adaptată la necesităţile mele, pot să le vorbesc altora despre convingerea mea că în curând va veni o lume nouă, în care nu vor mai fi accidente, boli şi infirmităţi (Isaia 35:5, 6). Unele persoane handicapate au putut chiar să slujească în calitate de evanghelizatori cu timp integral.
O Martoră a lui Iehova din Iowa, S.U.A., care nu se putea deplasa decât cu un scaun cu rotile, a reuşit să facă acest lucru timp de mulţi ani. Ea povesteşte că vehiculul ei a ajutat-o foarte mult; un prieten Martor i-a proiectat comenzile speciale, cum ar fi cea de la un elevator care o urcă în maşină. Odată aflată înăuntru, ea se mută de pe scaunul cu rotile pe scaunul şoferului. Iată ce spune ea: „În acest mod am putut să ies şi să fac vizite cu regularitate la locuinţele oamenilor şi pot, în general, să conduc numeroase studii biblice“.
În cazul meu, deşi nu pot să lucrez cu timp integral în minister, autovehiculul meu adaptat s-a dovedit a fi cu siguranţă un bun de nepreţuit în lucrarea de predicare. Mulţi ani am mers cu cârjele de la uşă la uşă, însă, cu trecerea timpului, faptul că am solicitat mult braţele şi umerii mi-a dăunat. Aşa că a trebuit să născocesc o metodă mai puţin extenuantă. Fie că lucrez în oraş, fie în zonele rurale, aleg casele ale căror căi de acces îmi permit să merg cu maşina până aproape de uşă.
La prima mea vizită, ies de obicei din maşină, merg până la uşa din faţă cu ajutorul cârjelor şi explic pe scurt scopul vizitei mele. Dacă locatarul manifestă oarecare interes faţă de mesajul meu, mă străduiesc să leg o prietenie, astfel încât la următoarea mea vizită să-mi pot permite să claxonez ca să-mi anunţ prezenţa; apoi este rândul lor să vină la mine.
Această abordare este eficientă. Departe de a se simţi stingheriţi, mulţi locatari sunt dispuşi să stea cu mine în maşină câteva minute ca să putem discuta liniştiţi, ocrotiţi de condiţiile atmosferice nefavorabile. Întotdeauna există locatari care se bucură de vizita mea şi care aşteaptă cu nerăbdare să discutăm o idee încurajatoare din Biblie şi să primească ultimele numere ale revistelor Turnul de veghere şi Treziţi-vă!
Bineînţeles că situaţia fiecărei persoane handicapate nu este aceeaşi. Însă, probabil că, dacă vei conduce o maşină, vei beneficia de aceleaşi avantaje de care m-am bucurat şi eu, vei primi o încredere nouă, vei fi independent, vei avea ocazia să-i ajuţi pe alţii şi să simţi o mare plăcere când vei putea spune: „Merg să mă plimb cu maşina!“ — Relatată de Cecil W. Bruhn.
[Chenarul de la pagina 14]
Cum se pot adapta maşinile pentru handicapaţi
MAJORITATEA şoferilor handicapaţi îşi folosesc mâinile acolo unde nu pot să-şi folosească picioarele. Deosebit de comod este un anumit tip de comandă manuală. Este vorba despre o manetă montată exact sub volan, care iese în afară de pe coloana de direcţie. O tijă de oţel face legătura între această manetă şi pedala de la frână. Atunci când împingi maneta înainte, este călcată frâna.
De acelaşi ansamblu este prins un cablu care face legătura cu acceleratorul. Maneta are două posibilităţi de mişcare: înainte pentru frânare şi în sus pentru accelerare. Nu este nevoie de multă forţă. Un avantaj net al acestui tip de comandă manuală este faptul că nu-i împiedică deloc pe ceilalţi să conducă maşina în modul obişnuit. În plus, ansamblul poate fi montat cu uşurinţă şi la alte maşini.
Pentru cei cu putere mai slabă în mâini, se găseşte o variantă a acestui tip de comandă manuală. Ea funcţionează la fel: înainte pentru frânare, însă în jos pentru accelerare, astfel că acceleratorul este acţionat doar din greutatea mâinii.
Ce se întâmplă cu scaunele cu rotile?
Un şofer handicapat se confruntă cu încă o problemă: Ce să facă cu scaunul cu rotile? Mulţi şoferi mai tineri îşi cumpără maşini cu două uşi care le permit să urce scaunul cu rotile în spaţiul din spatele scaunului şoferului. Bineînţeles, aceasta cere o mare forţă în braţe şi în umeri. Cei care nu sunt destul de puternici trebuie să aştepte până când un trecător amabil le urcă scaunul în maşină.
O soluţie la această problemă este încărcătorul pentru scaun, o cutie mare, din fibră de sticlă, aşezată sus pe maşină. La simpla apăsare a unui buton, un motor mic întoarce încet cutia pentru ca scaunul cu rotile să poată fi încărcat în ea cu ajutorul unor scripeţi. Odată încărcată, cutia este aşezată din nou drept. Un asemenea încărcător, care se găseşte în Australia, poate fi conectat convenabil la bricheta maşinii.
Un dezavantaj al încărcătorului pentru scaun este faptul că măreşte rezistenţa la vânt a maşinii, ceea ce face să crească consumul de combustibil cu 15 până la 20 la sută. În plus, chiar preţul acestui echipament poate fi descurajator de mare. Cu toate acestea, mulţi consideră că aceste dispozitive de încărcare sunt valoroase datorită libertăţii pe care o oferă. O femeie handicapată a făcut următoarea observaţie: „Acum pot să merg singură oriunde vreau, fără să iau pe cineva cu mine şi fără să fie nevoie de cineva care să mă ajute la sosire să dau jos scaunul cu rotile“.
[Legenda fotografiei de la pagina 13]
Pot să depun mărturie din maşină.