De ce sunt ameninţate speciile
SPECIILE dispar din diferite motive. Să analizăm trei cauze principale. De două dintre acestea, oamenii sunt răspunzători în mod indirect, iar de a treia sunt direct răspunzători.
Distrugerea habitatului
Distrugerea habitatului contribuie mult la scăderea numărului de exemplare dintr-o specie. Lucrarea The Atlas of Endangered Species numeşte această acţiune drept „cea mai importantă ameninţare“, dar şi „cea mai greu de împiedicat“. Creşterea semnificativă a populaţiei lumii îi obligă pe oameni să invadeze din ce în ce mai mult terenurile care erau cândva locuinţa animalelor sălbatice. Un exemplu remarcabil în acest sens îl constituie pădurile tropicale.
‘În următorii 40 de ani nu vor mai exista păduri tropicale.’ Această estimare alarmantă atrage atenţia asupra unei situaţii pe care mulţi o consideră drept o pierdere regretabilă a unor resurse valoroase. De fapt, aproximativ un sfert din toate medicamentele cunoscute în lumea occidentală se prepară din plante ce cresc în pădurile tropicale. Deşi se estimează că pădurile tropicale acoperă doar 7 la sută din suprafaţa totală a uscatului, ele adăpostesc până la patru cincimi din vegetaţia terestră a planetei.
Exploatările forestiere şi schimbările apărute în metodele folosite în agricultură lasă pădurile tropicale din vestul Africii fără moştenirea lor bogată în copaci. În urma despăduririlor de pe subcontinentul indian s-au produs schimbări chiar şi în climă, rezultatul fiind reducerea precipitaţiilor în unele zone, iar în altele producerea inundaţiilor.
Întrucât omul doboară copaci ca să cureţe solul pentru agricultură, plantele, animalele, păsările, reptilele şi insectele mor unele după altele. Profesorul Edward Wilson de la Universitatea Harvard estimează că anual se pierde 1 la sută din pădurile tropicale, iar acest lucru condamnă la moarte mii de specii care, în cele din urmă, dispar. Specialiştii se tem că multe specii vor dispărea chiar înainte de a li se da un nume ştiinţific.
La fel stau lucrurile şi cu mlaştinile de pe glob, un alt habitat ameninţat. Constructorii asanează aceste regiuni ca să poată ridica locuinţe, iar fermierii le transformă în terenuri arabile. În ultimii 100 de ani, nu mai puţin de 90 la sută din pajiştile fără apă ale Europei au fost redate agriculturii. Pierderea din ultimii 20 de ani a păşunilor din Marea Britanie a generat o scădere cu 64 la sută a numărului de sturzi cântători.
Cu toate că revista Time spune despre insula Madagascar că este „o arcă geologică a lui Noe“, fauna ei foarte variată se află în pericol. În timp ce populaţia creşte şi datoria internaţională se ridică, cresc şi presiunile exercitate asupra locuitorilor insulei de a transforma pădurile în orezării. Din cauză că în ultimii 20 de ani au dispărut trei sferturi din habitatul lemurului auriu, au mai rămas doar 400 de exemplare din această specie.
Schimbările radicale efectuate de om în ce priveşte modul de întrebuinţare a solului duc cu siguranţă la distrugerea faunei din regiunea respectivă. Un alt exemplu îl constituie polinezienii care au sosit în Hawaii în urmă cu 1 600 de ani. Ca urmare a activităţilor lor au dispărut 35 de specii de păsări.
Primii locuitori care au sosit în Australia şi în Noua Zeelandă au importat pisici domestice, dintre care unele au devenit sălbatice. Revista New Scientist arată că aceste pisici sălbatice atacă în prezent 64 de specii de mamifere care trăiesc în Australia. Împreună cu vulpile roşii importate din Europa, ele atacă populaţiile de specii ameninţate cu dispariţia care au mai rămas aici.
Atacul direct
Vânătoarea nu este un fenomen nou. Relatarea biblică din Geneza vorbeşte despre rebelul Nimrod, un vânător care a trăit cu peste 4 000 de ani în urmă. Cu toate că nu se menţionează că ar fi distrus în întregime vreo specie, el a fost un înspăimântător exponent al vânătorii. — Geneza 10:9.
De-a lungul secolelor, vânătorii au exterminat leii din Grecia şi Mesopotamia, hipopotamii din Nubia, elefanţii din nordul Africii, urşii şi castorii din Marea Britanie şi bourii din Europa Răsăriteană. „Pe parcursul anilor 1870 şi 1880, vânătorii au ucis un sfert de milion de elefanţi numai în estul Africii“, precizează Radio Times, o revistă care conţine programele postului de radio BBC. „Timp de o jumătate de secol, în Africa au răsunat focurile de arme trase de oameni cu renume, de oameni bogaţi şi de cei cu o poziţie înaltă, care trăgeau în elefanţi, în rinoceri, în girafe, în marile feline şi în orice se întâmpla să zărească. . . . Ceea ce astăzi pare extrem de şocant este faptul că în acele vremuri acest comportament a fost acceptat fără rezerve.“
Să ne întoarcem la situaţia în care se află maiestuosul tigru. Recensămintele efectuate în anii ’80 au arătat că în urma eforturilor depuse pentru conservarea speciei s-au înregistrat succese. „Cu toate acestea, lucrurile nu au stat aşa cum se părea“, precizează lucrarea 1995 Britannica Book of the Year. „Calculele mult mai atente au scos la iveală faptul că datele oferite de recensămintele anterioare fuseseră umflate de oficialităţi care fie lucrau în complicitate cu braconierii, fie doreau pur şi simplu să-i impresioneze pe superiorii lor. . . . Comerţul clandestin cu organe de tigru a înflorit, deoarece rezervele care scădeau au făcut ca preţurile să crească tot mai mult.“ Prin urmare, în 1995, preţul estimativ al unui tigru siberian varia între 9 400$ şi 24 000$, şi aceasta nu numai pentru valoroasa lui piele, ci şi pentru oase, ochi, mustăţi, dinţi, organe interne şi organele sexuale, toate fiind considerate preţioase în medicina tradiţională din Orient.
Comerţul cu colţi de fildeş de elefant, cu coarne de rinocer, cu piele de tigru şi cu alte părţi de animale este în prezent o afacere care aduce pe piaţa neagră profituri în valoare de multe miliarde de dolari, fiind a doua afacere rentabilă după contrabanda cu droguri, se arată în Time. Iar acest comerţ nu se opreşte la marile mamifere. În 1994, medicina tradiţională chinezească a distrus uluitoarea cifră de 20 de milioane de căluţi de mare, ceea ce a dus în următorii doi ani la scăderea cu 60 la sută a numărului de căluţi de mare pescuiţi în unele zone din sud-estul Asiei.
Nu este greu de stabilit cine este vinovat când o specie este vânată până când dispare. Mai mult, ce se poate spune despre colecţionari? S-a raportat că papagalul macao verde-auriu (Aratinga guarouba), aflat pe cale de dispariţie, se vinde pe piaţa neagră din Brazilia la preţul de 500$. Însă, când acesta este vândut dincolo de graniţă, negustorul câştigă de trei ori şi jumătate mai mult.
Războaiele şi urmările acestora, creşterea numărului mare de refugiaţi, însoţite de o creştere rapidă a natalităţii, agravarea poluării şi chiar turismul pun în pericol speciile pe cale de dispariţie. Cei care caută privelişti de interes deosebit plimbându-se cu bărcile cu motor rănesc delfinii pe care se îngrămădesc să-i vadă, iar zgomotul produs de bărci sub apă poate să interfereze cu delicatul sistem de locaţie prin ecou al delfinilor.
După această listă tristă a distrugerilor provocate de om, poate că vă întrebaţi pe bună dreptate: „Ce fac conservaţioniştii ca să ocrotească speciile ameninţate, şi ce rezultate înregistrează ei?“
[Legenda fotografiei de la pagina 6]
Plantele, animalele, păsările, reptilele şi insectele mor unele după altele din cauză că omul doboară copacii.