Ce anume este în interesul copilului?

SĂ DIVORŢĂM sau să nu divorţăm? Aceasta este o întrebare importantă pe care şi-o pun multe persoane căsătorite nefericite. Cu mulţi ani în urmă, divorţul era privit cu ochi dezaprobatori, fiind adesea condamnat din motive morale şi religioase. Iar toţi părinţii căsătoriţi nefericiţi rămâneau, de obicei, împreună de dragul copiilor. Însă în ultimii ani, normele lumii s-au schimbat radical. În prezent, divorţul este acceptat pe scară largă.

Totuşi, în pofida acceptării divorţului, mulţi părinţi, judecători, sociologi, precum şi alţii îşi exprimă îngrijorarea în legătură cu consecinţele dăunătoare pe care le are divorţul asupra copiilor. În prezent se fac auzite mai multe voci care lansează avertismente. Tot mai multe dovezi arată că divorţul poate avea un efect devastator asupra copilului. Părinţii sunt îndemnaţi să se gândească la consecinţele pe care le are divorţul asupra lor înşişi şi asupra copiilor lor. Sara McLanahan, sociolog la Universitatea Princeton, declară că „între două treimi şi trei sferturi dintre familiile care divorţează ar trebui, probabil, să se gândească mai mult şi mai bine dacă ceea ce fac este cel mai bun lucru“.

Ultimele studii arată că, în cazul copiilor ai căror părinţi au divorţat, riscul de a avea o sarcină în adolescenţă, de a abandona şcoala, de a suferi de depresie, de a divorţa şi ei la rândul lor şi de a intra în rândurile celor care primesc ajutor social este mai mare. În societatea occidentală, unul din şase copii provine dintr-o familie care a divorţat. În cartea sa despre încredinţarea spre creştere şi educare a copiilor minori din Statele Unite, istoricul Mary Ann Mason a făcut următoarea observaţie: „Probabilitatea ca un copil născut în 1990 să ajungă sub jurisdicţia unei instanţe judecătoreşti care să hotărască unde şi cu cine va locui a fost de 50 la sută“.

Din nefericire, ostilităţile nu iau sfârşit odată cu divorţul, întrucât părinţii continuă, probabil, să se lupte prin tribunale pentru a li se încredinţa copilul sau pentru a primi dreptul de a-l vizita, supunându-l astfel unui stres continuu. Aceste întâlniri încărcate emoţional, care au loc în atmosfera duşmănoasă din sălile de tribunal, pun la încercare loialitatea copiilor faţă de părinţii lor şi, adesea, îi fac să se simtă neputincioşi şi îngroziţi.

O consilieră în probleme de familie a spus: „Divorţul nu-i salvează pe copii. Uneori îi salvează pe adulţi“. Realitatea este că prin divorţ s-ar putea ca unii părinţi să-şi rezolve problemele dificile, însă, în acelaşi timp, ei le dau o grea lovitură copiilor lor, care îşi petrec, probabil, tot restul vieţii încercând să-şi vindece rănile.

Alternativa procedurii de încredinţare a minorului

În atmosfera ostilă şi stresul emoţional create de ruperea legăturii conjugale este extrem de greu să se negocieze cu calm şi raţiune cui i se va încredinţa copilul. Pentru a reduce la minimum confruntarea dintre părinţi şi pentru a evita litigiul plin de duşmănie, unele jurisdicţii oferă o altă modalitate de rezolvare a disputei, ceva de genul unei medieri în afara aparatului judiciar.

Când se realizează în mod corespunzător, această mediere le permite părinţilor să ajungă la o înţelegere şi să evite situaţia ca un judecător să hotărască la cine vor sta copiii. Dacă nu se poate apela la mediere, părinţii ar putea să ajungă la o înţelegere în ce priveşte încredinţarea copilului şi programul de vizită cu ajutorul avocaţilor lor. Odată ce părinţii au ajuns la o înţelegere şi au redactat în scris totul, judecătorul poate semna o hotărâre care să conţină dorinţele lor.

Când părinţii nu reuşesc să cadă de acord în privinţa încredinţării copilului, legislaţia din majoritatea ţărilor va stabili mijloacele prin care se va încerca să se asigure ocrotirea intereselor copiilor. Principala preocupare a judecătorului va fi copilul, nu părinţii. Judecătorul va lua în considerare mulţi factori relevanţi, cum ar fi dorinţele părinţilor, relaţia care există între copil şi fiecare părinte, preferinţele copilului şi posibilităţile fiecărui părinte de a-i asigura copilului îngrijirea zilnică. Apoi judecătorul va stabili unde şi cu cine va locui copilul, precum şi modul în care părinţii vor lua deciziile importante legate de viitorul copilului.

Când copilul este încredinţat spre creştere unui singur părinte, acesta poate avea autoritatea de a lua decizii. Când copilul este încredinţat spre creştere ambilor părinţi, deciziile importante trebuie luate de comun acord, de pildă cele legate de îngrijirea medicală şi educarea copilului.

Întrebări care pot apărea

Când apare litigiul încredinţării copilului minor, părinţii care sunt Martori ai lui Iehova trebuie să analizeze şi ce anume este spre binele spiritualităţii copiilor. De exemplu, cum ar trebui să se procedeze în cazul în care părintele care nu este Martor nu permite să li se acorde copiilor o instruire bazată pe Biblie sau în cazul în care părintele care nu este Martor a fost exclus din congregaţia creştină?

Aceste situaţii le pot crea părinţilor creştini mai multe dificultăţi în ce priveşte luarea deciziilor. Ei vor să acţioneze cu înţelepciune şi rezonabilitate şi doresc, de asemenea, să-şi păstreze o conştiinţă curată în faţa lui Iehova, analizând sub rugăciune ce anume este în interesul copilului.

În următoarele articole vom analiza unele întrebări, cum ar fi: Ce prevede legea în legătură cu religia, când este vorba de încredinţarea spre creştere a copilului minor? Cum pot să trec cu bine peste dificila acţiune judecătorească de încredinţare a copilului minor? Dacă nu mi-a fost încredinţat mie copilul, cum pot să fac faţă acestei situaţii? Cum să procedez în cazul în care copilul ne-a fost încredinţat ambilor părinţi, iar celălalt părinte a fost exclus din congregaţia creştină?