Încredinţarea copilului minor: religia şi legea
ÎN PROCESELE de divorţ şi de încredinţare a copilului minor, religia poate fi un element important — ba chiar dificil. De exemplu, s-ar putea pune următoarele întrebări.
Ar trebui oare ca un judecător să ia în considerare mărturia care susţine că unui părinte nu i se poate încredinţa copilul pentru că este membru al unei religii, îndeosebi când este vorba de o religie minoritară? Ar trebui oare ca un judecător să ia în considerare mărturia legată de convingerile şi practicile religioase ale părinţilor pentru a putea stabili care religie, după părerea lui, ar fi mai bună pentru copil? Ar trebui oare ca el să hotărască apoi în ce religie să fie crescut copilul şi să interzică altor religii să aibă vreo influenţă asupra copilului?
În prezent, tot mai multe persoane nu se mai căsătoresc cu persoane care aparţin propriei lor religii şi etnii. Prin urmare, la divorţul acestor cupluri, copiii pot avea deja legături cu ambele comunităţi religioase. Uneori este posibil ca un părinte implicat în procesul de divorţ să fi adoptat de puţin timp o anumită religie, care este diferită de cea pe care o avusese înainte. S-ar putea ca noua asociaţie religioasă să fie un factor stabilizator în viaţa acestui părinte şi un element foarte important pentru el, însă pentru copii, aceasta ar putea fi necunoscută. Prin urmare, se pune o altă întrebare: Poate instanţa judecătorească să-i interzică acestui părinte să-i ia cu el pe copii la serviciile religioase din cadrul acestei religii numai pentru că religia respectivă este diferită de cea pe care părinţii o practicaseră anterior?
Aceste întrebări sunt dificile. De aceea trebuie ca judecătorul să ia în considerare nu numai necesităţile copilului, ci şi interesele şi drepturile părinteşti.
Drepturile fundamentale părinteşti şi drepturile copiilor
Este adevărat că judecătorii pot fi influenţaţi de propriile lor concepţii religioase. Însă, în multe ţări, probabil că drepturile religioase ale părinţilor sau ale copilului nu vor fi ignorate. S-ar putea ca, în aceste ţări, constituţia să-i interzică judecătorului să îngrădească dreptul fundamental al părinţilor de a îndruma creşterea unui copil, inclusiv educaţia şi instruirea religioasă a acestuia.
În schimb, copilul are dreptul să primească o astfel de instruire din partea părinţilor săi. Înainte ca un judecător să poată îngrădi în mod legal instruirea religioasă a unui copil, instanţa judecătorească trebuie să constate că există dovezi convingătoare că „anumite practici religioase constituie o ameninţare directă şi majoră a bunăstării fizice a copilului“ (sublinierea noastră). Nici simplele dezacorduri legate de religie şi nici chiar o atitudine ostilă între părinţi cu privire la religie nu sunt suficiente pentru a justifica intervenţia statului.
În statul Nebraska (SUA), poziţia rezonabilă adoptată de o mamă, Martoră a lui Iehova, în timpul unui proces privitor la încredinţarea copilului minor ilustrează modul în care aceste dispoziţii legale îi ocrotesc atât pe părinţi, cât şi pe copii. Tatăl, care nu era Martor, nu dorea ca fiica lor să asiste la serviciile religioase ale Martorilor lui Iehova ţinute la Sala Regatului. O primă instanţă judecătorească a fost de aceeaşi părere cu tatăl.
Atunci mama a făcut recurs la Curtea Supremă a statului Nebraska. Mama a arătat că nu există nici o dovadă că vreo activitate a Martorilor lui Iehova ameninţă direct sau major bunăstarea copilului. În timpul mărturiei, mama a declarat că „asistarea şi participarea la activităţile religioase ale ambilor părinţi îi va . . . oferi copilului o bază pentru a stabili ce religie va prefera atunci când va ajunge la o vârstă la care va înţelege suficient de bine lucrurile“.
Instanţa judecătorească superioară a modificat hotărârea instanţei anterioare şi a declarat că „instanţa [inferioară] a abuzat de puterea ei discreţionară, impunându-i mamei, căreia i s-a încredinţat copilul, restricţii asupra dreptului acesteia de a supraveghea educaţia religioasă a copilului ei minor“. Nu exista absolut nici o dovadă că copilului i se aduceau prejudicii prin asistarea la serviciile religioase ale Martorilor lui Iehova, ţinute la Sala Regatului.
Drepturile părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul
Uneori părinţii divorţaţi încearcă să se folosească de dezacordurile legate de instruirea religioasă pentru a putea obţine controlul asupra copiilor. De exemplu, în cazul Khalsa v. Khalsa, care s-a judecat în statul New Mexico (SUA), ambii părinţi au practicat sikhismul în timpul căsniciei lor. Însă, la scurt timp după divorţ, mama s-a convertit la catolicism şi a început să-i îndemne pe copii să nu mai practice sikhismul.
Tatăl a fost nemulţumit şi a prezentat problema în faţa instanţei, încercând să obţină o autoritate mai mare în ce priveşte instruirea religioasă, pentru a-i îndruma pe copii spre sikhism, religia sa. Cum a rezolvat completul de judecată cererea tatălui? Acesta a respins cererea sa. Completul de judecată a stabilit că, „atunci când copiii erau cu [el], ei nu puteau, nici cu voia, nici fără voia lor, să participe la vreo activitate sikhi, inclusiv la activităţile care se desfăşoară în biserică, într-o tabără sikhi sau într-o creşă sikhi“.
Tatăl a făcut recurs la Curtea de Apel a statului New Mexico. Această instanţă superioară i-a dat câştig de cauză tatălui şi a modificat hotărârea completului de judecată. Iată ce a declarat Curtea de Apel: „Instanţele judecătoreşti trebuie să adere la o normă de imparţialitate în ce priveşte religiile şi trebuie să intervină în acest domeniu delicat, ocrotit de constituţie, numai în cazul în care există o dovadă clară şi hotărâtoare că li se face vreun rău copiilor. Prin impunerea de către instanţă a unor restricţii în acest domeniu există pericolul de a se încălca în mod neconstituţional libertatea de închinare a părintelui sau se va considera că va avea această consecinţă“.
O asemenea hotărâre judecătorească se datorează unei lungi serii de principii care sunt bine stabilite în multe ţări. Un părinte rezonabil va examina aceste principii. În plus, părintele creştin va analiza cu atenţie necesitatea copilului de a întreţine legături cu ambii părinţi, precum şi obligaţia copilului de a-şi onora atât mama, cât şi tatăl. — Efeseni 6:1–3.
Mediere în afara aparatului judiciar
Deşi medierea în afara aparatului judiciar poate fi mai puţin oficială decât o audiere în faţa unui judecător, un părinte nu ar trebui să considere că această variantă are un caracter temporar. Orice acord reciproc sau stipulaţie care s-a stabilit în cadrul acestei proceduri de încredinţare a copilului minor poate fi impusă ca obligatorie prin hotărârea judecătorească ce se dă ulterior. Prin urmare, ar fi potrivit ca un părinte să consulte un avocat cu experienţă în dreptul familiei, pentru a se asigura că toate chestiunile legate de încredinţarea copilului minor sunt tratate în mod corespunzător şi drept.
Fiecare părinte trebuie să-şi facă timp ca să se pregătească pentru acţiunea de mediere. Manierele şi comportamentul unui părinte în timpul acţiunii de mediere pot influenţa foarte mult decizia finală. Mult prea adesea, părinţii care divorţează sunt atât de implicaţi emoţional în acţiunea de divorţ, încât pierd din vedere lucrul cel mai important: Ce anume este în interesul copilului? De ce anume are nevoie copilul ca să se poată dezvolta pe plan psihic, afectiv şi fizic?
Nu uitaţi că, din punct de vedere legal, principala chestiune analizată într-o acţiune de mediere nu sunt dezacordurile personale de ordin religios sau de altă natură, ci modul în care părinţii pot găsi o bază comună şi pot ajunge la un acord în ce priveşte binele copiilor. Un părinte se va confrunta, probabil, cu prejudecăţi religioase sau de alt gen, cu întrebări neprevăzute sau cu manevre destinate să creeze agitaţie şi tulburări. S-ar putea ca greşelile fiecărui părinte să fie date pe faţă şi chiar exagerate. Însă, când cei implicaţi sunt rezonabili, se poate ajunge să se ia o hotărâre.
Uneori, acţiunea de mediere poate părea îndelungată şi frustrantă. Alternativa medierii constă în deschiderea unei acţiuni judecătoreşti, care înseamnă publicitate jenantă, povară financiară şi consecinţe dezastruoase asupra copilului. Cu siguranţă, această variantă nu este prea plăcută. Aşa cum procedează cu toate problemele grave care apar, un părinte creştin va dori să analizeze sub rugăciune acţiunea de mediere, având în minte invitaţia inspirată care ne îndeamnă să ne ‘încredinţăm DOMNULUI calea, să ne încredem în El şi El va lucra!’. — Psalmul 37:5.
Dar ce se poate face în cazul în care este imposibil să se ajungă la o soluţie, iar judecătorul îi încredinţează copilul celuilalt părinte? Sau în cazul în care unul dintre părinţii divorţaţi a fost exclus din congregaţia creştină? De asemenea, cum ar trebui privită situaţia în care copilul este încredinţat ambilor părinţi sau numai unui singur părinte? În următorul articol vom analiza aceste întrebări şi principiile biblice aferente.
[Chenarul de la pagina 6]
Trei calităţi importante
Un judecător în procese de divorţ a declarat într-un interviu acordat revistei Treziţi-vă! că printre cele mai importante calităţi pe care el le caută la un părinte se numără următoarele trei:
Rezonabilitatea: faptul de a fi dispus să i se acorde celuilalt părinte posibilitatea maximă de a-şi vizita copilul (în cazul în care nu există nici un pericol pe plan fizic sau moral pentru copil)
Sensibilitatea: faptul de a fi conştient de necesităţile afective ale copilului
Stăpânirea de sine: faptul de a asigura un echilibru în viaţa de familie, ceea ce va contribui la crearea unei atmosfere calme, în care copilul să poată creşte fericit
[Chenarul de la pagina 6]
Norme juridice
Unii judecători au încercat să prevină disputele inutile legate de valorile religioase ale părinţilor, stabilind câteva norme. De exemplu:
1. Trebuie încurajată o relaţie strânsă între copil şi ambii părinţi. Judecătorul Curţii Supreme a Canadei, John Sopinka, a declarat că fiecărui părinte ar trebui să i se permită „să participe la acele activităţi care contribuie la identificarea părintelui, adică a ceea ce este el în realitate [inclusiv practicarea religiei sale]. Nu ar trebui ca părintele care are dreptul să-şi viziteze copilul să joace teatru sau să pretindă că duce un alt mod de viaţă pe parcursul perioadei în care i se permite să stea cu copilul“.
2. Faptul de a-i interzice părintelui care îşi poate vizita copilul să-l înveţe pe acesta convingerile sale religioase constituie o încălcare a libertăţii religioase a părintelui, excepţie făcând cazul în care există dovezi clare, de netăgăduit, că i se aduc prejudicii directe şi majore copilului.
[Legenda fotografiei de la pagina 7]
Judecătorii au o mare responsabilitate în procesele de încredinţare spre creştere şi educare a copilului minor
[Legenda fotografiei de la pagina 8]
Un mediator îi poate ajuta pe părinţi să-şi rezolve neînţelegerile fără să fie necesare proceduri juridice îndelungate