Cât valorează fildeşul?
DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN KENYA
În cadrul unei conferinţe internaţionale ţinute la Harare, Zimbabwe, în luna iunie a anului trecut, delegaţii din 138 de ţări au votat reducerea interdicţiei mondiale referitoare la comerţul cu fildeş, interdicţie care era în vigoare de 7 ani. Decizia, care a fost precedată de discuţii înverşunate, permite ca trei ţări din sudul Africii — Botswana, Namibia şi Zimbabwe — să vândă condiţionat fildeş unei singure ţări, Japonia. Reprezentanţii statelor din sudul Africii s-au bucurat atât de mult când a fost pronunţată această decizie, încât au izbucnit în cântece de bucurie. Alţi delegaţi au fost cuprinşi de îngrijorare, gândindu-se la ce ar putea să însemne această decizie pentru elefantul african.
ÎN SECOLUL al III-lea î.e.n., când a sfidat armata Romei, Hannibal avea cu el un şir de elefanţi africani domesticiţi. Se pare că, în acele vremuri, numărul elefanţilor africani se ridica la zeci de milioane de exemplare şi puteau fi întâlniţi în număr mare de la Capul Bunei Speranţe până la Cairo.
Însă lucrurile s-au schimbat. Iată ce nota un observator: „Insulele de oameni într-o mare de elefanţi au fost înlocuite cu insule din ce în ce mai mici de elefanţi într-o mare de oameni“. Întrucât numărul oamenilor a crescut, cei care au pierdut în întrecerea pentru pământ au fost elefanţii. Un alt factor răspunzător de declinul elefanţilor a fost extinderea spre sud a Deşertului Sahara.
Însă cel mai important factor l-a constituit cererea de fildeş. Spre deosebire de oasele de tigru şi cornul de rinocer, fildeşul nu are nici o legătură cu vreo legendă despre proprietăţi farmaceutice. Cu toate acestea, el este un material de lux, frumos, durabil şi uşor de sculptat. Din timpurile antice, fildeşul provenit din colţii de elefant a fost inclus printre lucrurile preţioase şi râvnite.
După patru sute de ani de la incidentul cu Hannibal, Imperiul Roman a decimat populaţiile de elefanţi din nordul Africii ca să satisfacă dorinţa de fildeş. De atunci încoace, această dorinţă arzătoare nu s-a stins deloc, mai ales în lumea occidentală. La începutul acestui secol, cererea de fildeş a crescut foarte mult — nu atât de mult pentru lucrări de artă şi obiecte religioase, ca mai înainte, cât pentru producţia de clape de pian. Potrivit cărţii Battle for the Elephants, numai în 1910, pentru fabricarea în Statele Unite a 350 000 de clape s-au folosit circa 700 de tone de fildeş (ceea ce înseamnă 13 000 de elefanţi masacraţi).
O „orgie“ de braconaj
După primul război mondial, cererea de fildeş a scăzut, au fost votate noi legi privitoare la conservarea faunei, iar numărul elefanţilor a început să crească. Însă, în prima parte a anilor ’70 a început din nou uciderea lor la scară mare. Cererea de fildeş venea acum din ţările asiatice care deveniseră de puţin timp nişte ţări prospere.
De data aceasta, doi factori au anunţat dezastrul care îi aştepta pe elefanţii din Africa. În primul rând, oamenii intrau din ce în ce mai uşor în posesia unor arme uşoare, sofisticate. Dintr-o dată, se puteau împuşca cu uşurinţă nu numai elefanţi singuri, ci şi turme întregi. În al doilea rând, odată cu apariţia sculelor electrice pentru sculptat, fildeşul neprelucrat putea fi transformat cu rapiditate în obiecte care se puteau trimite pe piaţă. În trecut, unui sculptor japonez îi trebuia, probabil, un an întreg ca să sculpteze un singur colţ. Însă cu aceste scule electrice, în numai o săptămână, o întreprindere cu opt muncitori, care produce bijuterii şi hanko (un fel de sigiliu cu nume, foarte cunoscut în Japonia), ar putea să prelucreze colţi de la 300 de elefanţi. Deoarece cererile de fildeş s-au înmulţit, preţurile au început să crească vertiginos. Bineînţeles, cei mai mulţi bani nu au mers în buzunarele braconierilor, ci în cele ale intermediarilor şi ale comercianţilor, dintre care mulţi şi-au strâns averi fabuloase.
Preţul plătit de elefanţi a fost înspăimântător. În aproximativ două decenii, Tanzania a pierdut 80% din elefanţii ei, îndeosebi din cauza braconajului. Kenya a pierdut 85% din elefanţii ei. Uganda a pierdut 95%. La început, braconierii împuşcau în special elefanţi masculi adulţi, deoarece aveau cei mai mari colţi. Însă pe măsură ce numărul elefanţilor mai bătrâni a scăzut, braconierii au început să împuşte chiar şi pui pentru micuţii lor colţi. În această perioadă este posibil să fi fost măcelăriţi pentru fildeşul lor peste un milion de elefanţi, populaţia de elefanţi din Africa scăzând la 625 000 de exemplare.
Interdicţie mondială
Toate eforturile depuse pentru a ţine sub control comerţul cu fildeş şi pentru a opri măcelul au eşuat lamentabil. În cele din urmă, în octombrie 1989, la o conferinţă ţinută în Elveţia, Convenţia referitoare la Comerţul Internaţional cu Specii pe Cale de Dispariţie ale Florei şi Faunei (CITES) a interzis total comerţul cu fildeş între statele ei membre. Această interdicţie a fost sprijinită de fonduri uriaşe pentru a proteja elefanţii pe câmp.
Unii au prezis că interzicerea comerţului cu fildeş va duce la creşterea preţurilor la negru şi că braconajul va lua amploare. Însă s-a întâmplat exact contrariul. Preţurile au scăzut vertiginos, iar profiturile obţinute odinioară din vânzări au secat. De exemplu, în India, vânzările de fildeş cu amănuntul au scăzut cu 85%, iar majoritatea artizanilor în fildeş din această ţară au trebuit să-şi găsească alt loc de muncă. Braconajul a scăzut în mod spectaculos. Înainte de interdicţie, braconierii din Kenya măcelăreau anual cel puţin 2 000 de elefanţi. În 1995, această cifră scăzuse la 35 de exemplare. Mai mult, populaţia de elefanţi din Kenya a crescut de la 19 000, cât număra în 1989, la circa 26 000, în prezent.
Având în vedere aceste rezultate, Agenţia de Investigaţii pentru Mediu, cu sediul la Londra, a aclamat interdicţia privitoare la comerţul cu fildeş ca fiind „unul dintre cele mai mari succese din istoria recentă a conservării“. Însă nu toţi împărtăşesc acest entuziasm, mai ales cei din sudul Africii.
Elefanţii din sudul Africii
În ţările sud-africane există peste 200 000 de elefanţi, adică circa o treime din întreaga populaţie de elefanţi africani. Acest lucru se datorează pe de o parte unei politici eficiente de conservare, iar pe de altă parte faptului că aceste ţări au scăpat de miliţiile bine înarmate care măcelăreau turmele din estul şi centrul Africii.
Însă, întrucât populaţia de elefanţi creşte, există adeseori conflicte între elefanţi şi oamenii care trăiesc în zonele rurale. La urma urmei, un elefant adult are o poftă de mâncare uriaşă şi poate să consume până la 300 de kilograme de vegetaţie pe zi. Dacă în vecinătatea voastră trăieşte vreun elefant, ştiţi ce înseamnă acest lucru.
Administraţia Resurselor Africii, cu sediul în Zimbabwe, declară următoarele: „Elefanţii sunt priviţi cu teamă, suspiciune şi duşmănie de majoritatea africanilor care locuiesc în zonele rurale. În câteva ore, elefanţii pot distruge toate mijloacele de existenţă ale oamenilor, mâncându-le culturile sau călcându-le în picioare turmele până când acestea mor. Ei distrug şi casele, şcolile, adăposturile pentru vite, pomii fructiferi, stăvilarele şi modifică forma solului. În ziarele locale apar zilnic reportaje referitoare la pagubele produse de elefanţi“.
Ţările sud-africane se mândresc cu succesul obţinut în privinţa păstrării unei populaţii de elefanţi sănătoşi. Însă programele de conservare necesită mulţi bani, iar aceste ţări consideră că nu trebuie să fie sancţionate pentru problemele altor state africane. Ele sunt de părere că banii obţinuţi de pe urma unui comerţ cu fildeş ţinut sub control vor putea fi folosiţi pentru a susţine eforturile de conservare şi pentru a-i despăgubi pe fermierii din zonele rurale pentru pagubele suferite.
Stocuri de fildeş
În ţările în care elefanţii hoinăresc nestingheriţi, fildeşul se adună mereu. Acesta provine de la elefanţii care au fost ucişi legal pentru a reduce numărul lor, de la elefanţii care au murit de moarte naturală şi din rezervele ilegale de fildeş care au fost confiscate. Ce se face cu acest fildeş?
Kenya îşi arde fildeşul adunat. Începând din iulie 1989, Kenya şi-a ars în public fildeşul neprelucrat, în valoare de milioane de dolari, fără să primească nici o despăgubire de la vreo sursă din exterior. În 1992, Zambia şi-a ars şi ea stocul de fildeş. Mesajul era clar: Kenya şi Zambia nu doreau să participe la comerţul cu fildeş.
Alte ţări şi-au păstrat stocurile în vederea unor investiţii viitoare. TRAFFIC, cea mai mare organizaţie de supraveghere a faunei din lume, estimează că volumul total al stocului de fildeş pe care îl au la ora actuală ţările africane este de cel puţin 462 de tone, stoc în valoare de 46 de milioane de dolari. Botswana, Namibia şi Zimbabwe, cele trei ţări cărora li s-a dat voie acum să facă comerţ cu Japonia, deţin 120 de tone de fildeş. Prin urmare, mulţi pun următoarea întrebare: „Într-o zonă în care oamenii se luptă cu mari probleme economice, de ce se lasă să se aştearnă praful pe fildeşul din depozite? De ce nu se vinde, iar banii obţinuţi să fie folosiţi din nou pentru conservare?“
Teama persistă
În timp ce unele ţări africane susţin că o reducere a interdicţiei referitoare la comerţul cu fildeş va ajuta programele de conservare privitoare la elefanţi, altele cred cu înflăcărare că interzicerea totală a acestui comerţ constituie singura măsură care va împiedica apariţia unui nou val de nebunie în ce priveşte braconajul. Temerile se concentrează asupra modului în care este ţinut sub control acest comerţ, mai exact cât de strict va fi acest control. Este posibil oare ca reţelele de comercializare să ofere portiţe de scăpare prin care fildeşul obţinut prin braconaj să poată intra în comerţul legal? De asemenea, ce se poate spune despre specula cu fildeş obţinut prin braconaj? S-ar putea întâmpla oare ca, în urma acestei reduceri a interdicţiei, elefanţii să fie ucişi, iar fildeşul să fie stocat de cei care speră ca interdicţia să fie redusă şi mai mult în viitor?
La aceste temeri s-a adăugat şi faptul că în Africa există acum mai multe arme ca oricând. Războaiele civile care s-au purtat aici au pus arme automate în mâinile unor oameni care, împinşi de condiţiile economice grele în care trăiesc, sunt gata să le folosească pentru a obţine bani. Nehemiah Rotich, directorul Societăţii pentru Fauna din Estul Africii, a scris următoarele: „Având în vedere că fildeşul are din nou un preţ [ca urmare a reînceperii comerţului], nu există nici o îndoială că aceste arme vor fi întoarse împotriva elefanţilor — la urma urmei este mult mai uşor să împuşti un elefant într-un parc imens decât să jefuieşti o bancă într-un oraş“.
O altă problemă o constituie faptul că măsurile luate împotriva braconajului nu numai că sunt costisitoare, dar sunt şi greu de aplicat. Pentru a patrula prin imensele regiuni unde trăiesc elefanţii sunt necesare uriaşe resurse financiare. În estul Africii este greu să găseşti aşa ceva.
Care va fi viitorul pentru elefanţi?
Consecinţele deciziei de a reduce interdicţia referitoare la comerţul cu fildeş se vor vedea în viitor. Totuşi, chiar dacă lucrurile vor merge bine, nu vor dispărea toate pericolele care îi ameninţă pe elefanţi. Elefantul mai este ameninţat şi de numărul tot mai mare de oameni care au nevoie de pământ pentru agricultură şi pentru alte activităţi. Numai în sudul Africii, oamenii despăduresc, îndeosebi pentru agricultură, circa 850 000 de hectare de pământ în fiecare an — o zonă echivalentă cu jumătate din suprafaţa Israelului. Pe măsură ce marea de oameni devine tot mai mare, insulele de elefanţi vor deveni în mod sigur tot mai mici.
Iată ce declară revista World Watch: „Există un lucru cu care toţi cei ce au studiat această problemă sunt de acord: elefantul african se va confrunta cu multe probleme. Criza legată de habitat [la care s-a ajuns din cauza creşterii numărului de oameni] înseamnă, în mod sigur, că mulţi elefanţi vor muri prematur, într-un fel sau altul. Dacă nu sunt ucişi de vânătorii cu permis sau în cadrul operaţiilor de sacrificare pentru reducerea numărului lor — sau dacă nu vor fi măcelăriţi de braconieri —, mult mai mulţi elefanţi vor muri de foame, ceea ce va duce la o scădere bruscă a numărului de exemplare“.
Această perspectivă sumbră nu ia în considerare nici părerea, nici scopul Creatorului elefanţilor, Iehova Dumnezeu. Grija lui Dumnezeu faţă de creaturile pe care le-a făcut reiese în mod clar din cuvintele lui Isus Cristos, care a spus: „Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? Totuşi, nici una din ele nu este uitată înaintea lui Dumnezeu“ (Luca 12:6). Dacă Dumnezeu nu uită o micuţă vrabie, putem fi siguri că nu ignoră nici suferinţa marelui elefant.
[Chenarul de la pagina 16]
Câteva cuvinte despre fildeş
„Fildeşul este, fără îndoială, un material frumos. El are o incandescenţă şi o căldură deosebite faţă de cele ale altor materiale folosite pentru ornamente sau pentru sculpturi. Însă întotdeauna am avut senzaţia că oamenii uită că fildeşul este colţul unui elefant. În mintea noastră cuvântul fildeş este separat de ideea de elefant. Cineva ar putea fi înclinat să-l pună în aceeaşi categorie cu jadul, lemnul de tec, abanosul, chihlimbarul şi chiar cu aurul şi cu argintul, însă există o mare diferenţă: toate aceste materiale nu provin de la vreun animal; un colţ de fildeş însă este un incisiv modificat. Când cineva ţine în mână o frumoasă brăţară de fildeş sau o sculptură delicată din fildeş, trebuie să-şi lărgească modul de a analiza lucrurile ca să-şi dea seama că acea bucată de fildeş provine de la un elefant care cândva umbla încoace şi încolo şi îşi folosea colţii ca să se hrănească, să sape, să împungă, să se joace şi să se lupte, şi, mai mult, ca să-şi dea seama că acel elefant a trebuit să moară pentru ca el să poată ţine în mână acea bucată de fildeş.“ — Elephant Memories, de Cynthia Moss.
[Chenarul de la pagina 19]
Câteva cuvinte despre elefanţi
Elefanţii sunt extraordinar de puternici, iar când sunt furioşi, pământul se cutremură sub picioarele lor. Un elefant vă poate apuca cu trompa şi vă poate arunca în aer ca pe o piatră. Totuşi, un elefant poate şi să vă mângâie cu trompa sau să ia cu delicateţe mâncarea din mâna voastră. Elefanţii sunt inteligenţi, complicaţi şi distractivi. Ei dau dovadă de un puternic sentiment de loialitate faţă de familie şi se vor îngriji de rănile altora, vor veghea asupra celor bolnavi şi vor reacţiona la moartea unui membru al familiei. Deşi ignoră rămăşiţele celorlalte animale, ei recunosc oasele altor elefanţi şi, ca urmare, le împrăştie sau le îngroapă.
[Legenda fotografiilor de la pagina 18]
Două ţări şi-au ars stocurile de fildeş; altele şi le-au păstrat în vederea unor investiţii viitoare