Jefuirea pădurilor tropicale

A FOST odată ca niciodată o fâşie de smarald de jur împrejurul planetei noastre. Aici se găseau tot felul de copaci, iar râuri mari împodobeau suprafaţa ei, făcând-o să semene cu o dantelă.

Ca într-o imensă seră naturală, aici era lumea frumuseţii şi a varietăţii. Jumătate din speciile de mamifere, păsări şi insecte de pe glob trăiau aici. Însă, deşi era cea mai bogată regiune de pe pământ, ea era fragilă — mai fragilă decât şi-au imaginat toţi.

Pădurea tropicală, cum îi spunem noi azi, părea imensă — şi aproape imposibil de distrus. Nu a fost aşa. Pădurea tropicală a început să dispară mai întâi de pe insulele Antile. În 1671 — cu zece ani înainte ca pasărea dodoa să dispară —, plantaţiile de trestie de zahăr au înghiţit pădurea de pe insula Barbados. Şi pe alte insule din această zonă s-a întâmplat acelaşi lucru. Aceasta a fost o anticipare la scară mică a tendinţei de pe plan mondial care s-a accelerat în secolul nostru.

În prezent, pădurile tropicale acoperă doar 5% din suprafaţa pământului, comparativ cu 12%, cât ocupau în secolul trecut. Iar în fiecare an, o suprafaţă de pădure mai mare decât suprafaţa Angliei, adică 130 000 de kilometri pătraţi, este tăiată sau arsă. Acest ritm înspăimântător al distrugerii ameninţă pădurea tropicală — şi pe locuitorii ei —, condamnând-o să împărtăşească aceeaşi soartă cu cea a păsării dodo. „Nu putem spune cu exactitate că pădurea va dispărea în cutare an, însă, dacă lucrurile nu se schimbă, pădurea va dispărea“, avertizează Philip Fearnside, cercetător al pădurii tropicale din Brazilia. În luna octombrie a anului trecut, Diana Jean Schemo a declarat următoarele: „Informaţiile din ultimele săptămâni arată că, în Brazilia, anul acesta au fost distruse prin arderea vegetaţiei suprafeţe mai mari decât în Indonezia, unde principalele oraşe au fost sufocate de stratul gros de fum care s-a răspândit spre celelalte ţări. În regiunea Amazonului, pe parcursul anului trecut, arderea vegetaţiei a crescut cu 28%, conform datelor obţinute prin satelit, iar cifrele referitoare la despăduriri pe 1994, cele mai recente cifre pe care le avem în prezent, arată o creştere de 34% faţă de 1991“.

„Arbori care cresc într-un deşert“

De ce sunt distruse într-un ritm atât de rapid pădurile tropicale, care, cu un secol în urmă, erau aproape neatinse? Pădurile din zonele temperate, care acoperă 20% din suprafaţa pământului, nu au fost reduse în mod semnificativ în ultimii 50 de ani. Ce anume face ca pădurile tropicale să fie atât de vulnerabile? Răspunsul constă în caracteristicile lor unice.

În cartea sa Tropical Rainforest, Arnold Newman declară că pe bună dreptate s-a spus despre pădurea tropicală că este formată din „arbori care cresc într-un deşert“. El arată că, în unele părţi ale bazinului amazonian şi în Borneo, „păduri mari se hrănesc în mod uimitor chiar din nisip alb, aproape pur“. Deşi probabil că majoritatea pădurilor tropicale nu cresc pe nisip, aproape toate se află pe un sol superficial foarte nefertil şi foarte puţin. Deşi solul superficial dintr-o pădure din zona temperată poate avea o adâncime de 2 m, într-o pădure tropicală, acesta rareori depăşeşte 5 cm. Cum se poate dezvolta într-un astfel de mediu sărac cea mai luxuriantă vegetaţie de pe pământ?

Oamenii de ştiinţă au găsit explicaţia acestui mister în anii ‘60 şi ‘70. Ei au descoperit că pădurea se hrăneşte efectiv din ea însăşi. Majoritatea substanţelor nutritive de care au nevoie plantele sunt furnizate de vreascurile şi frunzele căzute, care — datorită căldurii şi umidităţii constante — sunt descompuse rapid de termite, ciuperci şi alte organisme. Nimic nu se iroseşte; totul se reciclează. Prin transpiraţia şi evaporarea care au loc la nivelul bolţii pădurii, pădurea tropicală reciclează până la 75% din precipitaţiile care cad aici. Mai târziu, norii formaţi prin acest proces udă din nou pădurea.

Însă acest extraordinar sistem are un „călcâi al lui Ahile“. Dacă este distrusă o parte prea mare din el, nu se poate repara singur. Tăiaţi arborii de pe o suprafaţă mică din pădurea tropicală, iar în decurs de câţiva ani, ea se va reface singură; însă defrişaţi o suprafaţă mare şi s-ar putea să nu se mai refacă niciodată. Precipitaţiile abundente mătură substanţele nutritive, iar razele fierbinţi ale soarelui ard stratul subţire de sol superficial, până când, în cele din urmă, numai iarba obişnuită mai poate creşte aici.

Teren, cherestea şi hamburgeri

Pentru ţările în curs de dezvoltare cărora le lipseşte terenul agricol, uriaşele suprafeţe de pădure virgină păreau gata pentru a fi exploatate. O soluţie „simplă“ a fost cea de a-i încuraja pe cei săraci, pe ţăranii fără pământ, să cureţe porţiuni din pădure şi să ridice pretenţii asupra bucăţii respective de pământ — procedeu oarecum similar cu colonizarea vestului Americii de către imigranţii europeni. Însă rezultatele au fost devastatoare atât pentru pădure, cât şi pentru fermieri.

Luxurianta pădure tropicală ar putea da impresia că aici poate creşte orice. Însă odată ce arborii sunt doborâţi, iluzia de fertilitate fără limite dispare în scurt timp. Victoria, o femeie africană care cultivă o mică parcelă de pământ pe care familia ei a revendicat-o de puţin timp din pădure, explică în ce constă problema.

„Socrul meu tocmai a tăiat arborii şi a dat foc acestui petic de pădure, ca să pot planta arahide, manioc şi câţiva bananieri. În acest an voi scoate o recoltă foarte bună, însă în doi sau trei ani, solul va fi epuizat, iar noi va trebui să curăţăm un alt petic de pădure. Este o muncă grea, însă este singura modalitate de a supravieţui.“

Există cel puţin 200 de milioane de fermieri care, asemenea Victoriei şi familiei ei, taie şi ard pădurea! Iar aceştia sunt răspunzători de distrugerea în fiecare an a 60% din suprafaţa de pădure tropicală. Deşi aceşti cultivatori itineranţi ar prefera o formă mai simplă de agricultură, ei nu au de ales. Luptându-se zilnic să supravieţuiască, ei constată că ocrotirea pădurii tropicale este un lux pe care nu şi-l pot permite.

În timp ce majoritatea fermierilor taie pădurea pentru a obţine un teren agricol, alţii curăţă porţiuni de pădure pentru păşunat. Creşterea vitelor este o altă cauză principală a despăduririlor din America Centrală şi de Sud. Carnea de vită obţinută de la aceste vaci ajunge, de obicei, în America de Nord, unde există o cerere uriaşă de carne ieftină pentru hamburgeri, cerere venită din partea reţelelor de restaurante fast-food.

Însă crescătorii de vite se confruntă cu aceeaşi problemă ca şi micii fermieri. Păşunea care răsare din cenuşa unei păduri tropicale rareori poate asigura hrană pentru vite mai mult de cinci ani. Transformarea pădurii tropicale în hamburgeri le aduce, probabil, unora profituri mari, însă, în mod sigur, este una dintre cele mai neraţionale modalităţi de a produce hrană pe care omul le-a inventat vreodată.b

Pădurea tropicală mai este ameninţată într-o mare măsură şi de exploatările forestiere. Aceasta nu înseamnă neapărat că exploatările forestiere distrug pădurea tropicală. Unele companii taie doar câteva specii de arbori cu care se poate face comerţ, pentru ca pădurea să se poată reface în scurt timp. Însă pe două treimi din cei 45 000 de kilometri pătraţi de pădure pe care companiile de cherestea le exploatează anual sunt tăiaţi atât de mulţi arbori, încât doar 1 din 5 arbori din pădure scapă netăiat.

„Sunt îngrozit când văd o frumoasă pădure sfâşiată în bucăţi de exploatări forestiere nesupravegheate“, se plânge botanistul Manuel Fidalgo. „Deşi este adevărat că în zonele defrişate pot să prindă rădăcini alte plante şi arbori, noua pădure care creşte este o pădure secundară — fiind mult mai săracă în ce priveşte numărul de specii. Vor fi necesare secole, ba chiar milenii până când fosta pădure se va putea reface.“

Companiile forestiere grăbesc distrugerea pădurii şi în alte moduri. Crescătorii de vite şi fermierii itineranţi invadează pădurea mai ales pe drumurile care au fost făcute de tăietorii de lemne. Uneori aşchiile lăsate în urma lor de tăietorii de lemne alimentează incendiile din pădure, care distrug o parte chiar mai mare de pădure decât cea tăiată de aceşti tăietori. În Borneo, într-un astfel de incendiu au ars în 1983 un milion de hectare de pădure.

Ce se face pentru a ocroti pădurea?

În faţa acestor ameninţări s-au depus unele eforturi pentru a proteja pădurea care a mai rămas. Însă această sarcină este uriaşă. Parcurile naţionale nu pot ocroti decât zone mici şi izolate din pădurea tropicală; cu toate acestea, vânatul, exploatările forestiere şi cultivarea terenurilor curăţate vor continua să se practice în interiorul graniţelor multor parcuri. Ţările în curs de dezvoltare dispun de bani puţini pentru administrarea parcurilor.

Guvernele strâmtorate din lipsă de fonduri sunt convinse cu uşurinţă de companiile internaţionale să-şi vândă drepturile de a efectua exploatări forestiere — în unele cazuri, lemnul fiind una dintre puţinele bogăţii naţionale pe care le au la dispoziţie pentru a-şi plăti datoriile externe. Iar milioane de fermieri itineranţi nu au ce să facă decât să pătrundă mai adânc şi mai adânc în pădurea tropicală.

Într-o lume chinuită de atât de multe probleme, este protejarea pădurilor tropicale atât de importantă? Ce pierdem dacă ele dispar?

[Note de subsol]