Un peni vest-african unic

De la corespondentul nostru din Sierra Leone

AŢI mai văzut vreodată astfel de bani? Sunt peni kissi. La Muzeul Naţional din Freetown (Sierra Leone) sunt expuse câteva monede ca acestea. Iată ce scrie pe plăcuţa lor explicativă: „Acest tip ciudat de bani îşi are originea atât în Sierra Leone, cât şi în Liberia. Banii s-au aflat în circulaţie în aceste ţări până în anul 1945. Întrucât simbolizau un cap (capătul rotunjit) şi nişte picioare (capetele ascuţite), se spunea că sunt bani cu spirit. Când o căpetenie murea, în mormânt erau aruncaţi mai mulţi peni kissi rupţi în bucăţi. Ultima rată de schimb valutar indicată a fost de 50 de kissi pentru un şiling vest-african“.

Potrivit cărţii The African Slave Trade (Comerţul cu sclavi africani), de Basil Davidson, cu mult timp în urmă sclavii erau cumpăraţi în schimbul unor „bucăţi lungi de fier“. Să fi fost oare vorba de aceşti peni kissi? Unii specialişti sunt de părere că da. Alţii însă nu sunt de acord cu această afirmaţie. Totuşi, chiar dacă aceste monede nu au fost folosite pentru a cumpăra sclavi, ele au fost folosite cu siguranţă pentru a cumpăra soţii.

Aşa cum s-a arătat mai înainte, monedele au fost folosite uneori în scopuri religioase, mai ales în legătură cu învăţătura nescripturală referitoare la nemurirea sufletului. Când cineva murea, se credea că este bine ca mortul să fie îngropat în satul lui natal. Bineînţeles, dacă persoana murea într-un loc aflat la mare distanţă, nu era întotdeauna convenabil să se aducă mortul acasă. Ca urmare, se recurgea la următoarea soluţie: sufletul era adus cu ajutorul unui peni kissi.

O rudă a decedatului mergea până în satul în care murise acesta şi lua un peni de la vraciul satului, care se presupunea că lega sufletul mortului de acest peni prin intermediul unei formule magice. Apoi această rudă trebuia să aducă acasă sufletul (acel peni) şi să-l îngroape în mormântul strămoşilor.

Ruda respectivă învelea moneda într-o bucată de pânză curată şi îşi începea călătoria, pe parcursul căreia nu avea voie să scoată nici o vorbă. Se credea că, în cazul în care vorbea cu cineva pe drum, sufletul părăsea acel peni şi se întorcea în satul în care murise persoana respectivă. Ca urmare, ruda trebuia să se întoarcă în sat şi să-l ia din nou — fără îndoială după ce plătea încă o dată vraciului suma corespunzătoare!

În cazul în care era absolut necesar să vorbească în timpul călătoriei, ruda putea să o facă numai după ce punea jos cu mare atenţie acel peni, însă nu pe pământ. În momentul în care lua moneda, legea tăcerii devenea din nou obligatorie.

Măsurând între 33 şi 35 cm lungime, peni kissi puteau fi cu greu purtaţi într-un buzunar sau într-un portofel. Cu toate acestea, mărimea lor era practică pentru acele vremuri, întrucât banii puteau fi cu uşurinţă legaţi mai mulţi laolaltă şi purtaţi pe cap. Cei bogaţi obişnuiau să depoziteze aceşti peni în podul casei. Când condiţiile atmosferice erau propice condensării, pe aceşti bani se formau picături de apă care cădeau în camera de dedesubt. Cantitatea „ploii“ era un bun indiciu al bogăţiei persoanei în casa căreia te aflai.