Respect faţă de alţii

SCRIPTURILE ne spun ‘să onorăm oameni de orice fel’ şi ‘să nu vorbim injurios despre nimeni’ (1 Pet. 2:17; Tit 3:2). De fapt, orice om pe care-l întâlnim a „venit în existenţă «după asemănarea lui Dumnezeu»“ (Iac. 3:9). Cristos a murit pentru fiecare om (Ioan 3:16). Aşadar, toţi merită să audă vestea bună pentru a acţiona în consecinţă şi pentru a fi salvaţi (2 Pet. 3:9). Unii au calităţi excepţionale sau sunt învestiţi cu o autoritate pentru care merită o stimă deosebită.

Dar de ce se reţin unii oameni să arate respectul pe care Biblia ne îndeamnă să-l manifestăm? Cultura locală ar putea să-şi pună amprenta asupra lor determinându-i să le acorde onoare altora în funcţie de castă, culoarea pielii, sex, starea sănătăţii, vârstă, bogăţie sau statut social. Corupţia tot mai răspândită în rândul funcţionarilor publici a subminat respectul faţă de autoritate. În unele ţări, oamenii sunt total nemulţumiţi de viaţa pe care o duc, muncind cât e ziua de lungă doar pentru a obţine strictul necesar, în mijlocul unei societăţi lipsite de respect. Tinerii sunt instigaţi de colegii lor să se răzvrătească împotriva profesorilor nepopulari sau împotriva altor persoane cu autoritate. Mulţi sunt influenţaţi de imaginea tânărului şmecher ce-şi domină părinţii, promovată de programele TV. Trebuie să depunem eforturi serioase pentru ca aceste concepţii lumeşti să nu ne determine să ne comportăm urât faţă de alţii. Dar, dacă le acordăm oamenilor demnitate, vom crea o atmosferă prielnică schimbului liber de idei.

O atitudine respectuoasă. De la cel ce efectuează o activitate cu caracter religios se aşteaptă să manifeste respect prin ţinută şi faptă. Convenienţele diferă de la o zonă la alta. Unii te consideră lipsit de respect dacă le vorbeşti fără să-ţi scoţi pălăria sau ţinând mâna în buzunar. În alte locuri această atitudine poate fi acceptată. Ţine seama de sentimentele localnicilor pentru a nu-i ofensa şi pentru a le transmite cu eficienţă şi fără oprelişti vestea bună.

Aceleaşi principii sunt valabile şi când îi salutăm pe alţii, îndeosebi pe cei în etate. De obicei, este o dovadă de impertinenţă din partea tinerilor să li se adreseze adulţilor pe numele mic fără permisiunea acestora. În unele locuri, chiar şi adulţii trebuie să evite a li se adresa străinilor pe nume. În plus, multe limbi folosesc pronumele personal la persoana a II-a plural sau, cum este cazul limbii române, un pronume de politeţe în semn de respect faţă de o persoană în vârstă sau faţă de o persoană cu autoritate.

Saluturi pline de respect. În comunităţile mai mici se cere să schiţezi un gest de respect când te întâlneşti cu cineva cunoscut pe stradă sau când intri într-o încăpere. Acest gest poate fi un simplu salut, un zâmbet, o mişcare a capului sau chiar ridicarea sprâncenelor. A ignora prezenţa cuiva înseamnă a fi lipsit de respect.

Totuşi, unii s-ar putea simţi nebăgaţi în seamă chiar şi atunci când sunt salutaţi. De ce? Deoarece consideră că nu sunt trataţi cu demnitate. În general, oamenii sunt categorisiţi în funcţie de trăsăturile fizice. Oamenii cu infirmităţi sau cu probleme de sănătate sunt deseori marginalizaţi. Dar Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că aceste persoane trebuie tratate cu iubire şi respect (Mat. 8:2, 3). Toţi suntem afectaţi într-un mod sau altul de păcatul adamic. Te-ai simţi respectat dacă cei din jur te-ar cataloga întotdeauna după defecte? Nu ai vrea mai degrabă să fii identificat după multele tale calităţi?

Respectul presupune şi recunoaşterea autorităţii. În unele locuri, este necesar să vorbeşti cu capul familiei înainte de a le depune mărturie celorlalţi din casă. Deşi sarcina de a predica şi de a preda ne-a fost încredinţată de Iehova, noi recunoaştem că părinţii sunt cei autorizaţi de Dumnezeu să-şi educe, să-şi disciplineze şi să-şi îndrume copiii (Ef. 6:1–4). De aceea, când sunăm la o uşă, de obicei este indicat să vorbim cu părinţii înainte de a ne angaja în discuţii lungi cu copiii.

Experienţa se dobândeşte odată cu trecerea anilor şi trebuie respectată (Iov 32:6, 7). Recunoaşterea acestui fapt a ajutat-o mult pe o pionieră tânără din Sri Lanka atunci când a sunat la uşa unui domn în vârstă. La început, el nu s-a arătat prea încântat de vizita ei, spunându-i: „Cum ar putea o tânără ca dumneata să mă înveţe pe mine Biblia?“ Ea însă i-a răspuns: „De fapt, nu am venit să vă învăţ ceva, ci să vă spun un lucru care, pe mine, m-a făcut atât de fericită, încât am simţit nevoia să li-l împărtăşesc şi altora“. Răspunsul respectuos al pionierei i-a stârnit curiozitatea acelui domn. „Spune-mi, atunci, ce-ai aflat?“, a întrebat-o el. „Am aflat ce pot face pentru a trăi veşnic“, i-a răspuns ea. Domnul în vârstă a început să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova. Nu toate persoanele în etate îşi vor exprima deschis dorinţa de a fi tratate cu respect, dar, în general, vor aprecia o astfel de atitudine.

Uneori însă am putea exagera cu politeţurile. În insulele din Pacific, precum şi în alte zone, folosirea cu respect a formulelor tradiţionale de salut îi poate ajuta pe Martori, când li se adresează şefilor de trib sau de sat, să fie ascultaţi şi să le poată vorbi atât acestora, cât şi celorlalţi oameni. Totuşi, nu este nici indicat, nici necesar să fim linguşitori (Prov. 29:5). În mod asemănător, gramatica anumitor limbi ar putea conţine formule onorifice. Aceasta nu înseamnă însă ca, din respect faţă de o anumită persoană, să le folosim prea des.

Vorbire respectuoasă. Biblia ne îndeamnă să explicăm motivul speranţei noastre „cu blândeţe şi respect profund“ (1 Pet. 3:15). Chiar dacă i-am putea arăta imediat unei persoane că are o optică greşită, ar fi oare înţelept din partea noastră dacă am face-o într-un mod care să-i ştirbească demnitatea? Nu ar fi mult mai bine să o ascultăm cu atenţie, întrebând-o, eventual, de ce gândeşte în acel mod, şi numai după aceea, plini de empatie, să-i prezentăm argumentele noastre biblice?

Respectul pe care-l arătăm cuiva într-o discuţie particulară ar trebui manifestat şi atunci când vorbim de la pupitru. Un orator care-şi respectă ascultătorii nu-i va critica aspru şi nici nu le va reproşa ceva prin cuvinte de genul: „Aţi putea face asta dacă aţi vrea cu adevărat“. O astfel de vorbire nu ar face decât să descurajeze. Ar fi mult mai bine să se gândească la faptul că persoanele din auditoriu îl iubesc pe Iehova şi vor să-i slujească! Asemenea lui Isus, ar trebui să manifestăm înţelegere faţă de cei slabi spiritualiceşte, faţă de cei lipsiţi de experienţă sau faţă de aceia care aplică mai greu sfaturile biblice.

Ascultătorii vor simţi că oratorul îi respectă dacă se va include şi el în rândul celor ce trebuie să aplice mai conştiincios Scripturile. De aceea, este înţelept să evităm folosirea permanentă a pronumelui personal tu/voi când facem aplicări ale versetelor. Remarcă, de exemplu, diferenţa dintre întrebarea „Faceţi tot ce puteţi?“ şi afirmaţia „Fiecare dintre noi ar trebui să se întrebe: «Fac tot ce pot?»“. În ambele situaţii, ideea este aceeaşi; în primul caz însă, vorbitorul nu se consideră egal cu cei din auditoriu. Al doilea exemplu adresează fiecărei persoane, inclusiv oratorului, îndemnul de a-şi analiza situaţia personală şi motivaţia.

Nu ceda tentaţiei de a face remarce hazlii doar ca să-ţi vezi auditoriul râzând. Această atitudine ar ştirbi demnitatea mesajului biblic. Este adevărat că noi ar trebui să găsim plăcere în serviciul pe care i-l aducem lui Dumnezeu. În plus, materialul repartizat ar putea chiar să conţină anumite pasaje oarecum umoristice. Totuşi, a transforma anumite probleme serioase în idei comice ar însemna lipsă de respect atât faţă de auditoriu, cât şi faţă de Dumnezeu.

Fie ca modul nostru de abordare, atitudinea şi vorbirea noastră să dovedească întotdeauna că am ajuns să-i privim pe alţii aşa cum ne-a învăţat Iehova să-i privim.