Am acordat întîietate Regatului în Germania postbelică

Relatare de Gertrud Pötzinger.

Pe ce principiu ne vom întemeia deciziile pe care le vom lua în viaţă? Isus Cristos, cel mai mare învăţător al tuturor timpurilor, le-a spus discipolilor săi ‘să caute mai întîi Regatul’. Dacă ei aveau să procedeze astfel, aveau să le fie satisfăcute toate celelalte necesităţi ale lor (Matei 6:33). Încă din tinereţe am constatat că aruncarea poverilor noastre asupra lui Iehova, anunţarea lucrărilor sale şi menţinerea intereselor Regatului pe primul loc în viaţă ‘ne vor îmbogăţi’ cu adevărat, în sens spiritual (Proverbe 10:22; Psalm 55:22; 71:5; 73:28). Următoarele întîmplări prin care am trecut în cadrul unui capitol captivant al vieţii mele demonstrează valabilitatea acestui principiu.

ERA la începutul anului 1945. În Europa, cel de al doilea război mondial se apropia de încheiera lui. Efortul de război al Germaniei era şovăitor, iar atitudinea oamenilor şi chiar a guvernului se schimbase. În loc să privească înainte, spre victorie, se anticipa înfrîngerea. Din acest motiv presiunea la care fuseseră supuşi Martorii lui Iehova de către nazişti s-a redus şi ea.

Mă număram printre Martorele care fuseseră transferate din lagărul de concentrare de la Ravensbrück, pentru a lucra ca îngrijitoare în casele unor persoane oficiale naziste. Într-o după amiază, cu cîteva luni înainte de sfîrşitul războiului, ofiţerul S.S. Kiener, în a cărui casă mă aflam pentru a îngriji de cei doi copii ai săi, m-a luat de-o parte şi m-a întrebat cu răceală:

„Ai auzit că ruşii înaintează pe frontul de est?“ Cînd i-am răspuns că auzisem, m-a întrebat din nou: „Ce vei face dacă vor ajunge aici?“ Privindu-l drept în lumina ochilor, i-am răspuns: „Ei ne duşmănesc şi dumneavoastră, la fel, ne duşmăniţi. Ce deosebire poate fi, deci, pentru noi?“ Da, înarmîndu-ne cu o asemenea îndrăzneală, Iehova ne-a făcut capabili să continuăm să rămînem în picioare, în mod curajos, în calitate de creştini neutri şi de apărători ai Regatului în acele zile grele. — Ioan 15:19.

O fugă încununată de succes

Rapoartele privitoare la retragerea nemţilor nu erau simple zvonuri. Spre sfîrşitul lunii aprilie Kiener a aranjat ca soţia şi copiii lor să fugă spre sud. La cererea mea, am fost trimisă împreună cu ei. Doamna Kiener mi-a oferit să mă îmbrac cu haine civile, pentru a nu da nici un indiciu că ea avea ceva comun cu organizaţia nazistă. Ne-am îmbarcat într-un autocamion care s-a îndreptat spre zona rurală a Bavariei de nord, mai aproape de frontul american decît de cel rusesc.

Era pentru întîia oară cînd, după şapte ani şi jumătate, mă aflam într-adevăr departe de lagărele de concentrare. Dar războiul încă nu se terminase, iar tensiunea creştea. În timp ce autocamionul nostru alerga de-a lungul drumului, o escadrilă de avioane de vînătoare a forţelor aliate, a trecut în zbor razant pe deasupra noastră. Eu mă aflam în faţă, cu cei doi copii şi cu şoferul. Acesta era sigur că avioanele se vor reîntoarce ca să mitralieze autocamionul. M-am rugat numaidecît în inima mea lui Iehova: „Iehova, după ce m-ai ocrotit în atîtea împrejurări, te rog nu îngădui să mor acum în felul acesta!“

După cum prevăzuse şoferul, avioanele de vînătoare au făcut un ocol larg, ca să poată să treacă apoi din nou pe deasupra noastră. Şoferul apăsa cu furie pe accelerator, dar fireşte că nu era nici o speranţă de-a le-o lua înainte avioanelor. Deodată apăru un drum lateral care ducea spre un petic de pădure. Şoferul făcu un viraj scurt şi brusc în acea direcţie şi înaintă cu toată viteza spre zona împădurită. Frunzişul fiind foarte des, autocamionul nu mai putea fi văzut de sus, iar avioanele trecură pe deasupra noastră fără să ne mai vadă.

În timpul războiului am trecut şi prin alte asemenea situaţii critice. Dar sfîrşitul războiului, care a venit la numai zece zile după acest incident, a adus cu sine încercări de altă natură.

Grijă pentru responsabilităţi mai mari

Doamna Kiener, copiii ei şi cu mine ne-am aflat adăpost, împreună cu alţi numeroşi refugiaţi, în sătucul Mönichsdeggingen, lîngă Nördlingen. La o săptămînă după declaraţia oficială de încetare a războiului, am informat-o pe doamna Kiener că voi pleca. Reacţia ei a fost, fireşte, disperată. În cine avea să se mai poată încrede? Acum întreaga ţară era împotriva naziştilor şi a familiilor lor. Dar pe mine mă aşteptau responsabilităţi mai mari. O dată cu sfîrşitul războiului s-a ivit pentru Martorii lui Iehova necesitatea de a reorganiza lucrarea de predicare. Trebuia, de asemenea, să încerc să-l găsesc pe soţul meu Martin.

Eram căsătoriţi doar de trei luni şi jumătate cînd soţul meu Martin a fost ridicat şi trimis mai tîrziu în lagărul de concentrare de la Dachau. După aceea am fost arestată şi eu şi în cele din urmă am fost internată în lagărul de la Ravensbrück. De doi ani nu mai auzisem nimic despre soţul meu şi trecuseră nouă ani de cînd fuseserăm despărţiţi cu brutalitate unul de altul. Mai era oare Martin în viaţă? Şi dacă mai trăia, oare în ce stare se afla?

O zi de neuitat

A sosit şi momentul plecării mele de la doamna Kiener. Era la ora 4 şi 30 de minute dimineaţa. Micul meu dejun a fost o bucată de pîine neagră, grea ca piatra. Plecam fără un ban şi fără cartelă pentru raţia de hrană şi, în sfîrşit, fără nici un fel de lucruri, cu excepţia unui mic ghiozdan de şcolar în care pusesem puţinul ce îmi mai rămăsese din pîinea de dimineaţă şi cîteva obiecte personale. Toată ziua am călătorit pe jos, deplasîndu-mă cu repeziciune pe drumul spre München, oraşul natal al soţului meu şi locul în care era cel mai probabil că îl puteam găsi, dacă mai era în viaţă.

La căderea serii mă aflam la marginea unui sat. Era încă în vigoare starea excepţională, cu îngrădirile ei de circulaţie în timpul nopţii, şi era imposibil să-ţi petreci noaptea afară, fără să te expui riscului de a fi arestat. Aşa că m-am retras la marginea şoselei şi m-am rugat: „Iehova, te rog ajută-mă. În tot timpul de cînd te servesc nu am dorit niciodată un loc în care să mă culc peste noapte.“ Cînd mi-am terminat rugăciunea, am luat-o din nou pe şosea şi am privit împrejur, dar totul era la fel ca mai înainte.

Cînd am ajuns în sat, prima casă pe care am văzut-o avea curtea împrejmuită cu zid. Am zărit prin poartă o femeie care trebăluia prin curte şi am întrebat-o: „Sînteţi atît de amabilă să-mi spuneţi dacă n-aş putea fi găzduită la dumneavoastră peste noapte?“ Ea mă cercetă cu privirea şi-mi răspunse cu o oarecare prudenţă să mă duc roată, în spatele casei, şi să-l întreb pe soţul ei, întrucît deja se aflau acolo mai mulţi oameni.

Ducîndu-mă roată, în spatele casei, am întrat şi am dat cu ochii de o masă mare, aşternută, plină de tot felul de specialităţi germane. În jurul mesei erau aşezaţi nouă oameni, gata să înceapă să cineze. Pentru o clipă am rămas înmărmurită, căci nu mîncasem nimic din primele ore ale acelei zile. Stăpînul casei şi-a ridicat privirea spre mine şi mi-a spus pe un ton categoric: „Ce staţi aşa, în picioare? Unde mănîncă nouă mai încape şi al zecelea!“

Însă înainte de-a începe să mănînc, l-am întrebat pe omul acela dacă îmi puteam petrece noaptea acolo. El încuviinţă, iar soţia lui îmi arătă un prici în capul scărilor, pe coridor. Mi-am imaginat o clipă forfota oamenilor din casă prin acel coridor, dar am asigurat-o pe gazdă că priciul era excelent. Apoi femeia plecă să participe la o slujbă de seară la biserică.

În timpul mesei o femeie mai tînără care locuia şi ea în aceeaşi casă asculta cu atenţie conversaţia care fusese curînd canalizată spre o mărturie privitoare la Regatul lui Dumnezeu. Era greu să-mi dau seama în mod exact de felul cum a reacţionat la mărturie şi după cîtva timp se retrase în camera ei.

Stăpîna casei s-a reîntors mai tîrziu de la biserică şi m-a invitat în camera comună. Ea mi-a arătat o ediţie germană Elberfelder a Bibliei care conţine numele de Iehova în multe locuri. „Am obţinut-o cu ani în urmă, de la studenţii Bibliei“, îmi explică ea. „Mi-aţi putea spune dacă e o Biblie autentică? Am citit adeseori în ea dar nu pot înţelege singură. Mi-aţi putea explica ceva din ea?“

Se făcuse tîrziu, dar conversaţia noastră a continuat pînă la miezul nopţii. Tînăra femeie care ascultase la cină conversaţia privitoare la Regat, a venit către miezul nopţii la noi şi ne-a spus că nu avea somn din cauză că se gîndea la lucrurile pe care le discutasem. Mai adăugă că vrea să-mi dea ceva, pentru a mă ajuta în călătoria mea şi îmi întinse douăzeci de mărci — o sumă considerabilă în zilele acelea.

Le-am vorbit femeilor despre drumul meu spre München şi le-am spus că voiam să plec cît mai devreme posibil. Stăpîna casei m-a întrebat la ce oră voiam să mă trezesc şi i-am spus că la ora cinci, cu toate că trecuse deja de miezul nopţii. Apoi, cînd m-am îndreptat către priciul din coridor, ea m-a oprit, zicîndu-mi: „N-o să dormiţi acolo. Veniţi cu mine.“ Apoi descuie o uşă din hol, şi mi se arătă înaintea ochilor o cameră de oaspeţi foarte frumos amenajată cu perdele de dantelă şi cu lenjerie fină aşternută pe un pat confortabil. „Iată unde veţi dormi“, îmi zise ea.

O încercare de altă natură

Dimineaţa, la ora cinci, cînd m-am trezit, stăpîna casei şi soţul ei erau deja în bucătărie, aşteptîndu-mă cu micul dejun. După ce am mîncat, ea mi-a luat ghiozdănaşul şi mi l-a umplut pînă la refuz cu sandvişuri. La urmă, ea împreună cu soţul ei, au ieşit în faţa casei, ca să mă conducă, şi mi-au făcut semne de adio pînă cînd nu i-am mai putut vedea din cauza distanţei.

Am reflectat pe drum asupra faptului că numai cu 24 de ore mai înainte o părăseam pe doamna Kiener, soţia ofiţerului S.S., fără să am, practic, nici un fel de provizii. Tot ce aveam era hotărîrea mea de-a acorda întîietate Regatului lui Iehova şi de a profita pînă la capăt de proaspăt redobîndita mea libertate. Dar înainte de a putea face lucrul acesta la München, avea să fie pusă la încercare nu numai hotărîrea mea de a căuta mai întîi Regatul lui Dumnezeu, ci şi aceea de a căuta totodată, conform sfatului lui Isus, şi „dreptatea Sa“. — Matei 6:33.

Pe la mijlocul după amiezii, obosită şi cu picioarele umflate de mers, am încercat să merg cu unul dintre autocamioanele americane care duceau spre München alţi refugiaţi. Am reuşit să-l fac pe unul să se oprească şi cu slabele mele cunoştinţe de engleză mi-am făcut cunoscută şoferului dorinţa. Mi-a răspuns că maşina era ticsită în spate, dar că putea să mă ia lîngă el, în cabină, ofertă pe care am acceptat-o numaidecît.

În timp ce ne apropiam de München şoferul a oprit de cîteva ori, lăsînd jos, de fiecare dată, pe unii călători. Cînd am ajuns aproape de intrarea în oraş, el a virat, intrînd pe un drum care ducea către poalele dealurilor. Observînd lucrul acesta, am încercat să-i explic şoferului că eu voiam să merg în oraş. „Nu!“, îmi răspunse el. „Vom merge spre munţi.“

Am înţeles atunci că toţi pasagerii din spate coborîseră. Am încercat să deschid uşa, dar eforturile mi-au rămas zadarnice. Drumul şerpuia acum printre dealuri, şi tot timpul drumului am încercat să-i spun omului de la volan, în engleza mea stîlcită, că nici nu îmi trecea prin minte să particip la realizarea intenţiilor lui. Dar el a continuat să şofeze pînă cînd am ajuns într-o vale îngustă de munte, împrejnuită de pădure. Aici el opri, coborî şi veni roată la uşa din partea mea şi o deschise. Am sărit din cabină şi am rămas în picioare în faţa lui, înfruntîndu-l. El începu să-mi spună ce frumoasă era ziua aceea, ce frumos era locul acela şi că nu era nimeni să ne vadă.

„Într-adevăr“, i-am zis eu, „e o zi frumoasă şi un loc frumos şi s-ar putea să nu fie nimeni pe aici, dar Iehova Dumnezeu ne vede şi Iehova ne va (. . .) pe mine şi pe dumneata.“ Dar nu îmi venea în minte cuvîntul englez „pedepsi“. Aşa că îmi fluturam cu sălbăticie mîinile în faţa lui şi am ţipat la el cu toată puterea! Se pare că toate acestea n-au rămas fără efect căci el îşi schimbă în mod evident atitudinea. Rămase o clipă într-o atitudine de meditare după care mă invită să mă ure din nou în camion. Fără să mai schimbăm nici un cuvînt, ne-am întors şi nu ne-am oprit decît în centrul oraşului München, unde m-a întrebat dacă eram destul de aproape de casă. Apoi deschise din nou, din afară, uşa din partea mea şi m-am aflat pentru a doua oară faţă în faţă cu el. Dar de această dată el îmi luă mîinile şi îmi spuse: „Eşti o femeie corectă. Roagă-te pentru mine, ca şi soţia mea să fie tot atît de fidelă ca dumneata.“

Mi-am reluat fără întîrziere activitatea de pionierat, angajîndu-mă în lucrarea de predicare cu timp integral lui München. Am căutat să iau legătura cu cît mai mulţi fraţi de credinţă, pentru a-mi aduce contribuţia la reluarea întrunirilor noastre şi a altor activităţi, întrucît, practic, toate activităţile noastre de anunţare a Regatului au fost întrerupte din cauza războiului şi a persecuţiei.

Soţul meu este în viaţă!

La scurtă vreme după sosirea mea în München am aflat că Martin era într-adevăr în viaţă şi că era sănătos. El fusese transferat în lagărul de concentrare de la Mauthausen, din Austria, dar supravieţuise. Împreună cu alţi circa o sută de Martori, trebuia să aştepte pînă cînd avea să li se întocmească documentele prin care să fie identificaţi ca persoane persecutate de regimul lui Hitler. Fără asemenea documente nu puteau călători şi nu puteau obţine nici proviziile necesare.

După ce am aflat situaţia, m-am dus personal la comandamentul militar american din München şi am spus: „Soţul meu se află într-un lagăr de concentrare din Austria şi aş dori să trimiteţi o maşină ca să-l aduceţi acasă!“ Lucrurile au decurs în aşa fel încît, în cele din urmă, comandamentul a trimis două autobuse cu care au fost aduşi acasă toţi Martorii.

În faţa unei noi dificultăţi

Mă aflam acum în faţa unei noi dificultăţi. Soţul meu se întorsese, dar unde vom locui? Locuisem pînă acum în spatele unei case, într-un şopron, şi dormeam într-un şezlong, înconjurată de tot felul de unelte de grădină. Aveam nevoie de un loc în care să putem trăi omeneşte, dar ştiam că slujitorii lui Isus trebuie să acorde întîietate Regatului.

Astfel, după ce am prezentat problema în rugăciune, m-am decis să rup o zi din activitatea de pionierat şi să caut o locuinţă potrivită pentru noi. M-am adresat autorităţii americane care se ocupa de problema locuinţelor şi am obţinut o listă de apartamente. Cînd a sosit ziua pe care o stabilisem, am pornit foarte devreme, dimineaţa, şi am căutat toate adresele indicate pe listă. La apusul soarelui mă aflam în faţa ultimei case menţionate pe listă şi mi s-a spus şi de data aceasta, ca şi în cazul tuturor celorlalte adrese, că apartamentul nu mai era liber. Ce puteam face?

M-am rugat lui Iehova pentru ajutor, căci, în definitiv el ştie de ce avem nevoie şi le poartă de grijă acelora care acordă întîietate Regatului. Sacrificasem o întreagă zi de pionierat şi nu ajunsesem la nici un rezultat. Cînd mi-am sfîrşit rugăciunea, mi s-a părut şi de data aceasta că nimic nu se schimbase. Dar avem încredere în Iehova, „Ascultătorul rugăciunii“ (Psalm 65:2). Astfel, singurul lucru pe care îl aveam de făcut era să merg mai departe şi să caut un răspuns. Aşa am şi făcut, literalmente, şi după cîţiva paşi pe care i-am făcut am văzut un grup de trei femei care stăteau de vorbă pe trotuar. Apropiindu-mă de ele, le-am întrebat dacă nu m-ar putea îndruma undeva unde puteam afla un apartament disponibil.

O femeie din grup s-a întors spre mine şi mi-a răspuns într-un mod de-adreptul grosolan: „N-ai decît să umbli şi să afli tu singură!“ Lipsa ei de politeţe m-a făcut să tresar, dar mi-am zis în mine: ‘Poate că acesta este răspunsul pe care îl caut! Voi începe chiar de aici, din colţul acesta, şi mă voi duce din casă în casă.’ Sosind la prima casă, am sunat şi o femeie m-a întîmpinat cu cuvintele: „Trebuie că aţi venit de la autoritatea americană în problema locuinţelor!“ Numărul ei de casă nu era trecut însă pe lista mea. Ea mi-a deschis şi m-a condus la un apartament de la etajul al doilea, întroducîndu-mă într-o cameră drăguţă, cu o bucătărioară de cealaltă parte a holului şi cu o splendidă vedere spre Alpii bavarezi.

Bogate binecuvîntări ca răsplată pentru fidelitate

Martin şi cu mine ne-am mutat în apartamentul acela. Fireşte că am rămas ocupaţi amîndoi, de la bun început, cu lucrarea Regatului. Eu am continuat să fac pionierat, iar Martin a început să ia măsuri pentru a vizita grupurile de fraţi aflaţi mai departe de München în vederea edificării lor spirituale. El făcea aceste deplasări de o zi sau două numai singur, întrucît încă era foarte greu de călătorit.

O dată, Martin s-a întors dintr-o asemenea călătorie pe la ora 9 dimineaţa, exact cînd plecam eu în serviciul de teren. El mi-a cerut, desigur, să-i las haine curate şi tot ce avea nevoie, deoarece în după amiaza aceleiaşi zile trebuia să plece într-o altă călătorie. I-am spus că plec să fac nişte vizite ulterioare şi cîteva studii biblice la domiciliu şi că voi fi acasă la prînz, pentru a pregăti masa şi pentru a-l ajuta să îşi facă bagajul. Dar ora prînzului a venit şi a trecut şi eu nu am reuşit să fiu acasă, aşa că nu i-am pregătit nici ciorapi curaţi, nici alte lucruri potrivite pentru costumul cu care trebuia să se îmbrace. A venit şi ora patru după amiază şi a trecut, a venit şi a trecut, la fel, ora 8, dar eu nu am ajuns acasă decît la ora 11 noaptea, fericită pentru toate întîmplările îmbucurătoare prin care trecusem în ziua aceea. Dar apoi m-am trezit la realitate! În entuziasmul meu pentru serviciu şi captivată de studiile biblice pe care le-am condus în acea zi, am uitat complet de Martin şi de călătoria lui. Încă nu eram obişnuită pe atunci să am acasă un soţ!

Fireşte că asemenea momente de neatenţie sau de absenţă, nu s-au mai prea repetat. Martin trebuia să lipsească aproape tot timpul şi în curînd am început să-i simt în mod dureros absenţa. Simţindu-i lipsa, mă surprindeam foarte adesea plîngînd. Dar deoarece nu voiam ca proprietăreasa să mă vadă altfel decît în obişnuita mea stare de fericire, mă duceam la cimitirul din apropiere, mă aşezam pe un trunchi şi plîngeam acolo. Judecam astfel: ‘Mulţi alţi oameni vin aici şi plîng. Aşa că n-ar fi cu nimic ieşit din comun ca încă cineva să facă la fel!’ Dar plînsul nu îndrepta cu nimic lucrurile.

Aveam atît de multe experienţe fericite prilejuite de cele douăzeci şi două de studii biblice la domiciliu pe care le conduceam cel puţin o dată pe săptămînă! Dar eu voiam să-i împărtăşesc soţului meu aceste lucruri bune. Martin se întorsese acasă, era sănătos şi totuşi nu puteam fi împreună. Aşa că m-am rugat lui Iehova în privinţa aceasta. De asemenea, i-am mărturisit necazurile mele fratelui Erich Frost, supraveghetorul din acea vreme a lucrării de predicare din Germania. I-am spus că reîntoarcerea acasă a soţului meu nu însemna pentru mine decît spălarea ciorapilor şi a lenjeriei lui de corp. Fratele Frost şi-a închipuit probabil că era încurajator pentru mine să-mi spună că trebuia să fiu fericită că puteam face măcar atîta pentru soţul meu. Dar eu n-am fost, totuşi, prea satisfăcută de răspunsul acesta. Ceea ce puteam face era doar atît, să-mi suport situaţia.

Ceva mai tîrziu, Martin a fost invitat la Magdeburg, pentru a fi instruit ca serv de fraţi, cum se numeau pe atunci supraveghetorii de circuit. La încheierea acelui curs de instruire, fratele Frost a anunţat că avea ceva special pentru Gertrud. De la centrala din Brooklyn a Martorilor lui Iehova se primise directiva ca toate soţiile care făcuseră anterior serviciul de pionieri să-i însoţească pe soţii lor în vizitarea diferitelor adunări în cadrul lucrării de supraveghetori călători. Rugăciunile mele fuseseră încă o dată ascultate!

O privire retrospectivă

Cînd meditez la numeroasele experienţe pe care soţul meu şi cu mine le-am avut, sînt convinsă că Tatăl nostru ceresc ştie de ce lucruri avem nevoie şi că le vom primi la timpul oportun dacă punem într-adevăr Regatul pe întîiul loc în viaţa noastră. Am putut vedea, de asemenea, că nu am primit lucrurile de care nu aveam o nevoie reală. — Matei 6:32.

De la război încoace am călătorit timp de aproape de 31 de ani în lungul şi în latul Germaniei, împreună cu soţul meu, însoţindu-l în vizitarea şi ajutorarea spirituală a adunărilor creştine din acea ţară. Dar din 1978 lucrăm la centrala din Brooklyn a Martorilor lui Iehova, unde Martin serveşte în calitate de membru al Colegiului Central al Martorilor lui Iehova. Cu toate că am acum 72 de ani, cît de recunoscătoare îi sînt lui Iehova pentru că încă mă bucur de multă putere — suficientă pentru a-mi petrece zilele din plin în serviciul Regatului!

[Legenda fotografiei de la pagina 20]

În uniformă de deţinut, în timp ce îngrijeam de copiii ofiţerilor S.S.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 22]

O perspectivă sumbră: Avioanele se puteau reîntoarce pentru a mitralia autocamionul

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Împreună cu soţul meu Martin, mă bucur acum de posibilitatea de a depune mărturie în public şi din casă în casă în Brooklyn, New York