Stăpînirea de sine este vitală pentru creştini
CÎND au auzit împuşcătura, vecinii au anunţat în grabă poliţia din acel mic orăşel din statul New Mexico (S.U.A.). Sosiţi la faţa locului, poliţiştii au găsit bucătăria tinerei perechi, ce locuia acolo, împroşcată cu sînge şi fasole verde. Femeia avea doar o rană superficială. Dar ce se întîmplase? Presupusul agresor, care nu era altul decît soţul ei, le-a explicat poliţiştilor: „Dumneavoastră nu aţi innebuni dacă aţi mînca în fiecare zi numai fasole verde?“
Este aproape de necrezut, nu-i aşa? Poate. Şi totuşi, multe persoane şi-au pierdut viaţa exact din cauza unor mici greşeli de acest gen. Astfel de incidente devin foarte frecvente, iar de această stare de lucruri este răspunzătoare în mare măsură lipsa de stăpînire de sine. Deoarece oamenii nu sînt în stare să-şi stăpînească stările emoţionale, ei se lasă duşi de accese violente de mînie, lucruri pe care apostolul Pavel le-a enumerat printre „lucrările cărnii“. — Galateni 5:19–21.
Stăpînirea de sine lipseşte din ce în ce mai mult. Această situaţie constituie însă un element al semnului care arată că trăim în „zilele din urmă“ ale acestui vechi sistem de lucruri dominat de Satan, în care sînt ‘timpuri critice, cărora cu greu li se poate face faţă’. Descriind aceste timpuri, Pavel a spus că atît bărbaţii cît şi femeile vor fi „refractari la orice acord, (...) fără stăpînire de sine‚ violenţi“ (2 Timotei 3:1, 3). În mod incontestabil, noi trăim „zilele din urmă“, care sînt dominate din ce în ce mai mult de agresivitate.
Avînd în vedere aceste stări de lucruri, ce pot face creştinii? Pe cei care trăiau în epoca sa, Pavel i-a îndemnat să lupte împotriva „lucrărilor cărnii“, cultivînd roadele spiritului lui Dumnezeu, printre care se află „stăpînirea de sine“ (Galateni 5:19, 22, 23). Ce este stăpînirea de sine? De ce o recomanda Pavel? Ce binefaceri aduce ea?
Iată o definiţe a stăpînirii de sine: „Controlul pe care-l exercită cineva asupra impulsurilor, emoţiilor sau dorinţelor sale.“ Pavel a arătat că unul din factorii care permit recunoaşterea adevăraţilor creştini este o astfel de atitudine raţinută. De fapt, manifestarea acestei calităţi favorizează şi pe cea a altor roade ale spiritului lui Dumnezeu, cum ar fi pacea, îndelunga răbdare, amabilitatea bunătatea şi blîndeţea. Stăpînirea de sine îi oferă unui creştin mijloacele de a persevera în serviciul lui Dumnezeu şi de a rezista presiunilor pe care le exercită asupră-i Satan, lumea, precum şi propria sa carne imperfectă. Iată de ce Pavel le-a scris creştinilor din Galatia: „Continuaţi să umblaţi prin spirit şi nu veţi îndeplini nici o dorinţă carnală.“ — Galateni 5:16.
Acest lucru este necesar, în mod deosebit în timpul nostru, cînd stăpînirea de sine se pierde tot mai mult. De exemplu, în numeroase ţări, poliţia constată că un număr tot mai mare de conducători auto încalcă regulile de circulaţie. Nereguli de acest fel generează în mod frecvent certuri violente, care se transformă uneori în bătăi. Gîndiţi-vă că o stradă din Houston (S.U.A.) este atît de celebră pentru certurile care au loc aici încît, pe o anumită distanţă, ea a fost supranumită „Şoseaua certurilor“. Să mai cităm ceea ce se întîmplă uneori cînd automobiliştii stau la rînd la staţiile de benzină. Din cauză că unele persoane egoiste au început să se strecoare pe benzile de deservire pentru a fi servite înaintea celorlalte, unii şi-au dat frîu liber mîniei, ajungînd chiar la crimă. Şi toate acestea se datorează lipsei de stăpînire de sine.
Dacă ajunge într-o astfel de situaţie, un creştin se va strădui să nu cedeze influenţei acelora care îşi manifestă enervarea în detrimentul semenilor lor. Ar trebui ca stăpînirea de sine şi blîndeţea creştinului să se remarce întotdeauna.
Binefacerile stăpînirii de sine
Stăpînirea de sine aduce numeroase binefaceri, dintre care unele sînt cu totul evidente. De pildă, Cuvîntul lui Dumnezeu condamnă excesul de mîncare şi beţia (Proverbe 23:20, 21). Apostolul Pavel a dat următorul sfat: „Fie că mîncaţi, fie că beţi, sau orice alt lucru aţi face, faceţi totul pentru gloria lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 10:31). Stăpînirea de sine ne ajută să fim moderaţi, iar acest lucru se resimte în mod vădit în domeniul sănătăţii. Dar excesul de mîncare şi de băutură nu este dăunător numai în domeniul sănătăţii. Din cauza acestor manifestări, un creştin poate fi exclus din adunarea creştină. Iată deci că stăpînirea de sine cu privire la modul de a mînca şi a bea va fi preţioasă pentru un creştin, deoarece în acest fel el poate să rămînă aproape de Iehova.
Mai mult decît atît, stăpînirea de sine ne ajută să rezistăm în faţa spiritului tolerant al acestei lumi (1 Corinteni 2:12). Astăzi, fornicaţia, homosexualismul, adulterul şi perversiunile sexuale de toate genurile sînt considerate în mod curent ca fiind acceptabile şi normale. În pofida acestui fapt, atît bărbaţii creştini cît şi femeile creştine nu doresc să adopte asemenea concepţii şi luptă pentru a rămîne curaţi în faţa lui Dumnezeu. Ei ştiu că „nici fornicatorii, nici idolatrii, nici adulterii, nici bărbaţii întreţinuţi pentru scopuri nenaturale, nici bărbaţii care se culcă cu bărbaţi (...) nu vor moşteni regatul lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 6:9, 10). Stăpînirea de sine le dă posibilitatea să nu se lase contaminaţi de modul corupt de a judeca lucrurile al acelora care ar încerca să-i facă să creadă că astfel de practici sînt admisibile.
În prezent, ideile rele se răspîndesc pretutindeni şi prin toate mijloacele, dar mai ales prin intermediul divertismentelor, fie că este vorba de emisiunile de televiziune, fie că este vorba de cinema, de muzică, de teatru, de romane etc. Creştinul trebuie să exercite stăpînire de sine în ceea ce priveşte timpul pe care îl consacră distracţiilor, avînd în vedere că ele sînt utile numai în măsura în care contribuie la destinderea sa. Dincolo de această limită, alergarea după distracţii trădează slăbiciune şi constituie pierdere de timp. Creştinul mai trebuie însă să manifeste stăpînire de sine şi cu privire la natura distracţiilor cu care se preocupă, conştient fiind de faptul că divertismentele care se bucură în prezent de popularitate preamăresc conduita imorală, spiritul de violenţă sau atracţia spre ocultism. Aceste lucruri sînt incompatibile cu un creştin. — Efeseni 2:1–3.
Stăpînirea de sine duce la progres
Stăpînirea de sine are un rol mult mai însemnat decît cel de protecţie. Ea îl ajută, de asemenea, pe un creştin să progreseze din punct de vedere spiritual, îmbunătăţindu-şi calitatea serviciului său sacru. Acest lucru a fost subliniat de apostolul Petru, atunci cînd a scris: „Adăugaţi la credinţa voastră virtute, la virtute cunoştinţă, la cunoştinţă stăpînirea de sine.“ Apoi, el a arătat că aceste calităţi strîns legate cu perseverenţa, cu devoţiunea sfîntă, cu afecţiunea frăţească şi cu iubirea, „vă vor împiedica să fiţi inactivi sau neroditori cu privire la cunoştinţa exactă a Domnului nostru Isus Cristos“ (2 Petru 1:5–8). Cum ne poate ajuta stăpînirea de sine să progresăm în serviciul nostru sacru?
De obicei, un creştin petrece un maximum de timp posibil în fiecare lună pentru a le vorbi semenilor săi despre vestea bună a Regatului lui Dumnezeu (Matei 24:14; 28:19, 20). S-ar putea însă ca unii să nu poată participa la această activitate decît într-un mod sporadic, adică din cînd în cînd, şi aceasta din cauză că se lasă acaparaţi de alte activităţi, sau pentru că se simt descurajaţi de lipsa de interes pe care-l întîlnesc la oamenii cu care vorbesc. Este posibil ca astfel de creştini să posede o excelentă cunoştinţă din Cuvîntul lui Dumnezeu. Dar, în loc să progreseze, ei regresează şi s-ar putea să cadă într-o totală „sterilitate“ sau lipsă de roade. Cum vor putea ei să remedieze situaţia? Ce-ar treui să întreprindă?
Petru a dat sfatul: ‘Adăugaţi la cunoştinţa voastră, stăpînirea de sine’. Astfel, un creştin care exercită stăpînire de sine este atent la timpul pe care-l dedică pentru destindere, pentru reuniuni cu prietenii, sau chiar pentru munca sa laică. Stăpînirea de sine poate include întărirea sa permanentă, pentru a persevera în serviciu, în ciuda indiferenţei pe care o întîlneşte. Un studiu biblic individual efectuat cu regularitate precum şi participarea sistematică la întrunirile creştine vor contribui la această întărire.
Pe de altă parte, creştinul va constata cît de preţioasă este stăpînirea de sine pentru a-şi îmbunătăţii relaţiile sale cu alţii. Dacă el cultivă această calitate, va obţine rezultate bune colaborînd cu fraţii şi surorile din adunare, iar aici vor domni pacea şi bucuria (Efeseni 4:3). Exercitînd stăpînire de sine, fiecare va fi atent să nu devină o pricină de poticnire pentru alţii din adunare. — Filipeni 1:9, 10.
Stăpînirea de sine implică în mod deosebit stăpînirea limbii şi constituie un factor indispensabil pentru a evita să-i poticnim pe alţii. Dar lucrul acesta nu este uşor de realizat. Discipolul Iacob a scris: „Dacă cineva nu se poticneşte în cuvînt, acesta este un om perfect“ (Iacob 3:2). Prin aceste cuvinte, Iacob îi încuraja pe toţi creştinii să se străduiască să-şi ţină în stăpînire limba, aşa încît s-o utilizeze pentru a-i binecuvînta pe fraţii lor de credinţă (Iacob 3:5–12). Din acest motiv, el adaugă: „Sămînţa rodului dreptăţii este semănată în condiţii paşnice pentru cei care fac pace.“ — Iacob 3:18.
Stăpînirea de sine în serviciul sacru
În timp ce-şi desfăşoară activitatea de predicare, un creştin s-ar putea să întîlnească pe vreun om foarte iritat. Într-o asemenea situaţie, el trebuie să dovedească o stăpînire de sine fermă, rămînînd calm şi fără să riposteze nici prin cuvînt, nici prin vreun gest. În această privinţă, iată cazul unei surori creştine care constituie un remarcabil exemplu. Într-o sîmbătă dimineaţa, se afla în faţa celei de-a treia case pe care urma s-o viziteze, dar cînd s-a deschis uşa, a apărut o femeie şi a început să tragă cu o armă asupra ei. În această împrejurare, sora noastră nu şi-a pierdut calmul. „Aţi tras asupra mea“, a spus ea. „Dă, a răspuns stăpîna casei, am tras asupra dumneavoastră“, şi a continuat fără ezitare împuşcăturile. Sora relatează: „Două gloanţe îmi străbătuseră deja haina, alte două îmi ciuruiseră geanta, iar altul îmi trecuse prin picior. Un glonţ mi-a trecut printre picioare. În momentul cînd cu mare greutate am părăsit veranda, am simţit în picioare arsura prafului de puşcă.“
Această femeie creştină şi-a păstrat sîngele rece într-un mod ieşit din comun, avînd în vedere situaţia dramatică în care se afla. Ea s-a rugat lui Iehova s-o ajute să nu cadă în stradă şi să ajungă pînă la casa următoare. Ea a ajuns în cele din urmă, şi s-a folosit de ambele mîini pentru a urca fiecare treaptă a scării. Cînd locatara casei a venit să-i deschidă şi a constatat că era rănită, ea a poftit-o cu amabilitate, ajutînd-o să intre în casă. Împreună cu fiica sa mai mare, care era infirmieră, i-a acordat primul ajutor, în timp ce o altă fiică a ei a chemat poliţia şi salvarea. Calmul acestei creştine i-a impresionat foarte mult mai întîi pe cei de la poliţie, apoi pe lucrătorii de la salvare, pe oamenii care se adunaseră la faţa locului şi, în sfîrşit, pe cei din personalul spitalului.
Este adevărat că nu în fiecare zi se întîmplă să se tragă focuri de armă asupra slujitorilor creştini. Dar aceştia au totuşi de-aface deseori cu persoane supărate sau plictisite. În astfel de situaţii, ei trebuie să-şi amintească faptul că „un răspuns, cînd este blînd, abate furia“ (Proverbe 15:1). Martorii îl iau ca model pe Isus, despre care Petru a zis: „Cînd era insultat, nu răspundea cu insultă. Cînd suferea, nu ameninţa ci continua să se încredinţeze aceluia care judecă în mod drept (1 Petru 2:23). Este un fapt încontestabil deci că stăpînirea de sine este absolut recomandabilă pentru slujitorii creştini.
Cum se poate cultiva stăpînirea de sine?
Întrucît stăpînirea de sine este un rod al spiritului lui Dumnezeu, este neapărat necesar sa avem acest spirit pentru a cultiva o astfel de calitate. Într-adevăr, Pavel a scris: „Continuaţi să umblaţi prin spirit“ (Galateni 5:16, 22, 23). Toţi creştinii trebuie să studieze cu asiduitate Cuvîntul divin care este, şi el, un produs al spiritului sfînt. Cel care studiază cu regularitate acest Cuvînt, aplicînd în viaţa sa ceea ce învaţă, va găsi forţa necesară pentru a-şi ţine în stăpînire gîndurile, cu scopul de a aduce „în captivitate orice gînd, pentru a-l face ascultător de Cristos“ (2 Corinteni 10:5; Romani 12:2). Da, este vital ca slujitorii creştini să înveţe să gîndească aşa cum gîndesc însuşi Iehova şi Isus.
Pe de altă parte, este necesar ca inima, care este sediul motivaţiilor noastre, să fie şi ea influenţată în mod constant de către spiritul lui Dumnezeu. În realitate, a exercita stăpînire de sine înseamnă a ţine sub control sau a reprima emoţii şi dorinţe, iar acestea se nasc în inimă (Matei 15:19). Prin urmare, să nu uitaţi acest sfat excelent: „Mai mult decît orice altceva ce trebuie păzit, păzeşte-ţi inima, căci din ea sînt izvoarele vieţii“ (Proverbe 4:23). Lăsaţi ca spiritul lui Dumnezeu să vă ajungă la inimă atunci cînd examinaţi principiile Bibliei. În măsura în care este posibil, încercaţi să reţineţi acele sfaturi din Biblie care ar putea să vă fie utile atunci cînd treceţi prin situaţii grele.
Bunele relaţii cu fraţii voştri de credinţă vă vor ajuta, de asemenea, să dezvoltaţi stăpînire de sine (Evrei 10:23–25). Diferitele întruniri ale adunării creştine sînt concepute pentru a-i ajuta pe toţi creştinii să crească în cunoştinţa Bibliei, precum şi în capacitatea lor de a produce rodul spiritului lui Dumnezeu. În afară de aceasta, ar trebui ca societatea pe care v-o alegeţi să fie formată din persoane care sînt modele de stăpînire de sine. În felul acesta veţi fi impulsionaţi să cultivaţi această calitate. — Proverbe 13:20; 27:17.
Ceea ce nu trebuie niciodată neglijat este comunicarea cu Iehova prin intermediul rugăciunii, şi aceasta cu regularitate. Trebuie să-i cereţi fără încetare lui Dumnezeu să vă ajute să cultivaţi stăpînirea de sine. Căutaţi ajutorul spiritului său sfînt. Dacă vă daţi seama că într-o anumită împrejurare v-aţi fi pierdut stăpînirea de sine, cereţi-i iertare cu umilinţă şi sinceritate lui Iehova. Isus ne-a învăţat să ne rugăm: „Nu ne duce în ispită.“ Pavel i-a încurajat pe creştini să ‘persevereze în rugăciune’. Astfel deci să ne îndreptăm „fără încetare“ spre Iehova, implorîndu-l să ne susţină eforturile pe care le depunem pentru a cultiva stăpînirea de sine în viaţa noastră. — Matei 6:13; Romani 12:12; 1 Tesaloniceni 5:17.
Cît de minunată este această calitate creştină — stăpînirea de sine! Continuaţi s-o cultivaţi. Cine acţionează în acest fel dobîndeşte mai mult respect faţă de sine însuşi şi se bucură de pace şi fericire crescîndă în relaţiile sale cu membrii familiei şi al adunării sale, precum şi cu cei pe care-i vizitează zilnic. În sfîrşit, şi mai presus de toate, stăpînirea de sine este aceea care-l ajută pe un creştin să păstreze relaţii bune cu Creatorul şi să se identifice cu adevăraţii slujitori ai Dumnezeului lor, Iehova.