Pacea — se va realiza ea prin dezarmare?

„A CONFUNDA dezarmarea cu pacea este o enormă eroare“, a spus Winston Churchill cu cinci ani înainte ca naţiunile să se angajeze în cel de al doilea război mondial. „Cînd realizaţi pacea va veni şi dezarmarea“, a adăugat el.

Ce paradox! Cine şi–ar asuma riscul dezarmării, atîta timp cît pacea nu este asigurată? Dar cum ar putea exista o pace reală atîta timp cît se acumulează arme pentru război? Aceasta este o situaţie din care politicienii nu au găsit încă nici o ieşire.

Winston Churchill a făcut această afirmaţie în 1934, după încheierea Conferinţei Pentru Dezarmare convocată de Liga Naţiunilor doar cu doi ani mai înainte. Scopul acestei conferinţe, a cărei pregătire a necesitat 12 ani, era de a împiedica reînarmarea Europei. Oamenilor de pe întregul pămînt le era încă viu în minte oribilul măcel din cursul primului război mondial, în care îşi pierduseră viaţa aproximativ nouă milioane de combatanţi, cărora li se adaugă un număr şi mai mare de răniţi şi enorme pierderi printre civili. Cu toate acestea, dezarmarea nu s–a materializat niciodată. De ce?

Eforturi în vederea dezarmării

O politică de dezarmare poate fi impusă, însă rareori se dovedeşte eficientă. De exemplu, prin Tratatul de la Versailles, din 1919, Germania a fost dezarmată cu „adecvatele garanţii că armamentul naţional va fi redus la cel mai scăzut nivel necesar asigurării securităţii interne“. Aceasta era în armonie cu una dintre propunerile lui Wilson, preşedintele Statelor Unite, încorporate mai tîrziu în Articolul 8 din Pactul Ligii Naţiunilor. Dar cînd Hitler a venit la putere, puţin i–a păsat de această politică.

A avut oare Organizaţia Naţiunilor Unite un succes mai mare în stabilirea unui fundament solid în vederea dezarmării, după cel de al doilea război mondial? Nu, şi aceasta nu din cauza lipsei de eforturi hotărîte. Existînd acum armele nucleare de distrugere în masă, dezarmarea a devenit o problemă de mare urgenţă. „Controversa anterioară, conform căreia cursa înarmării ar fi, din punct de vedere economic, nerentabilă, ducînd în mod inevitabil la război“, spune The New Encyclopædia Britannica (Noua enciclopedie britanică), „a fost înlocuită cu argumentul că folosirea masivă a armelor nucleare în viitor ameninţă însăşi civilizaţia.“

În 1952 a fost constituită Comisia Pentru Dezarmare, Comisie formată din 12 naţiuni şi care urmărea contracararea cursei înarmărilor Est/Vest. Ea nu a reuşit să întreprindă paşi concreţi în această privinţă şi, ca urmare, taberele celor două mari puteri au devenit şi mai antagoniste. Diferite alte acorduri şi tratate au fost încheiate pînă în momentul de faţă. Totuşi, climatul de neîncredere reciprocă nu a permis completa abolire a tuturor armelor de război. Lucrul acesta, spune enciclopedia mai sus amintită, este „susţinut de gînditori utopici“.

Cu ce preţ?

Dezarmare sau nu: ce preţ este implicat? Preţul nu se calculează totdeauna în bani. Locurile de muncă din industria de război constituie şi ele un factor de primă importanţă. În unele ţări impozitele sînt folosite pentru achiziţionarea de arme, a căror producţie aduce cu sine locuri de muncă. Aşadar, dezarmarea poate duce la şomaj. Din această cauză ţările care investesc sume considerabile în bugetele apărării se cutremură la gîndul unei dezarmări totale. Pentru ele lucrul acesta este mai degrabă un coşmar decît un vis utopic.

Totuşi, nu putem ignora uriaşele sume investite în maşina de război. Se estimează că 10 la sută din valoarea producţiei mondiale se cheltuieşte pentru înarmare. Ce sumă reprezintă aceasta? Cifra reală variază în funcţie de inflaţie, dar închipuiţi–vă că se cheltuiesc 1,54 milioane dolari U.S. pe minut, zi de zi! Căror lucruri le–aţi acorda prioritate dacă aţi avea suma aceasta la dispoziţie? Soluţionării problemei foametei, sănătăţii, ajutorării copiilor, ecologiei? Există atîtea de făcut!

Să luăm, de exemplu, programul „de la tancuri la tractoare“, anunţat recent în U.R.S.S., în cadrul căruia unele fabrici de armament s–au reprofilat pe producerea a 200 de tipuri de „echipament modern pentru sectorul agro–industrial“. De ce este acest echipament agricol atît de urgent necesar? Deoarece, aşa cum informează săptămînalul englez Farming News, „numai o treime ajunge la consumator din totalul de fructe şi legume de la fermele de stat, restul rămînînd să putrezească pe cîmp sau să se degradeze în timpul transportului în depozite.“

Oricît de lăudabilă ar fi producerea de tractoare în locul tancurilor, ştirea apare cu litere groase în titlurile din ziare deoarece acesta este un lucru neobişnuit. În plus, efectul acestei măsuri asupra producţiei totale de arme este total neînsemnat. Nenumărate mii de milioane de lire sterline, ruble şi dolari continuă să fie cheltuite pe înarmare, într–o lume în care ’oamenii leşină de frică şi din cauza aşteptării lucrurilor care vor veni peste pămîntul locuit‘, exact aşa cum a profeţit Isus. Cum poate fi risipită o asemenea teamă? Rămîne oare dezarmarea totală doar un vis? Dacă nu, ce se poate face pentru realizarea ei? — Luca 21:26.