«Am semănat cu lacrimi şi secer cu bucurie»

Relatată de Miyo Idei

„Acum mor! Mor! Ajutor!“ Tatăl meu făcea eforturi mari ca să respire. Numai glasul lui se auzea în jur în timp ce eu am ieşit în fugă din casă. Era miezul nopţii iar tatăl meu avea o criză de inimă. Am alergat la unchiul meu care locuia în apropiere, dar cînd ne–am întors, pulsul tatălui meu nu se mai simţea.

ACEST eveniment s–a petrecut la 14 decembrie 1918. La vîrsta de 13 ani am rămas fără nici un părinte. Mama murise pe cînd aveam şapte ani. Fiindcă mi–am pierdut ambii părinţi atît de timpuriu în viaţă, am început să mă întreb: «De ce mor oamenii? Ce se întîmplă după moarte?»

După ce am absolvit o şcoală care pregătea profesori, am devenit profesoară în Tokio şi am predat la Şcoala elementară Shinagawa. Mai tîrziu, o cunoştinţă m–a prezentat unui tînăr, pe nume Motohiro, cu care m–am căsătorit pe cînd aveam vîrsta de 22 de ani. În cei 64 de ani care au trecut am împărţit împreună atît binele, cît şi răul în viaţă. Curînd după căsătorie ne–am mutat în Taiwan, care se afla atunci sub dominaţie japoneză. Pe atunci nici nu mă gîndeam că în acest ţinut aveam să găsesc motive să strig de bucurie.

Învăţăm adevărul

În primăvara anului 1932, pe cînd locuiam la periferia Chiai–ului, în partea centrală a Taiwanului, ne–a vizitat un bărbat pe nume Saburo Ochiai. El ne–a îndreptat atenţia spre faptul că profeţiile Bibliei includ promisiunea învierii celor morţi (Ioan 5:28, 29). Ce perspectivă minunată! Doream atît de mult să–i văd din nou pe mama şi pe tata. Avînd în vedere argumentele logice, explicaţiile raţionale şi dovezile biblice puternice, cuvintele păreau să conţină adevărul. Timpul a trecut repede deoarece am petrecut toată ziua discutînd din Biblie. Biblia a devenit dintr–o dată o carte atractivă pentru mine.

Puţin după aceea dl. Ochiai a plecat într–un alt loc, lăsîndu–ne cîteva cărţi cum ar fi Creaţiunea, Harfa lui Dumnezeu, Guvernul, Profeţie, Lumina şi Împăcare, toate publicate de Watch Tower Bible and Tract Society. M–am lăsat absorbită de lectura lor şi, în timp ce le parcurgeam, mă simţeam îmboldită să le vorbesc şi altora despre ceea ce citeam. Dacă Isus şi–a început ministerul în oraşul său natal, Nazaret, de ce să nu fi început şi eu cu locul în care trăiam? L–am vizitat pe vecinul de alături. Nimeni nu mă învăţase cum să predic, aşa că m–am dus din casă în casă cu Biblia şi cu cărţile pe care le citisem, predicînd cum am putut mai bine. Oamenii au reacţionat favorabil şi au acceptat revistele. Am făcut cerere la Todaisha, aşa cum era numită pe atunci în Japonia Watch Tower Society, să–mi trimită 150 de exemplare din broşura Regatul, speranţa lumii şi le–am distribuit.

Într–o zi, o persoană care acceptase literatură mi–a spus că exact după plecarea mea venise poliţia şi–i confiscase cărţile. Curînd după aceea, patru agenţi au venit la locuinţa mea şi mi–au confiscat toate cărţile şi revistele. Nu mi–au lăsat decît Biblia. Timp de cinci ani nu am întîlnit pe nimeni din poporul lui Iehova, dar flacăra adevărului continua să ardă în inima mea.

Apoi a venit decembrie 1937! Am fost vizitaţi de doi colportori din Japonia. Uimită, i–am întrebat: „Cum aţi aflat de noi?“ Ei au spus: „Chiar aici avem numele voastre.“ Iehova îşi adusese aminte de noi! Cei doi Martori, Yoriichi Oe şi Yoshiuchi Kosaka, parcurseseră circa 240 km, pedalînd pe bicicletele lor vechi, de la Taipei la Chiai, cu bagajele îngrămădite pînă sus la spate. În timp ce vorbeau cu noi am simţit la fel ca eunucul etiopian care a spus: „Ce mă împiedică să fiu botezat?“ (Fapte 8:36). În seara cînd au venit, atît eu cît şi soţul meu am fost botezaţi.

Ne îngrijim de fraţii aruncaţi în închisoare

În 1939, a început rapid şi pe neaşteptate arestarea Martorilor lui Iehova în toată Japonia. Valul de persecuţii a ajuns nu peste mult timp şi în Taiwan. În aprilie, fraţii Oe şi Kosaka au fost arestaţi amîndoi. Două luni mai tîrziu am fost arestaţi şi noi. Deoarece eu eram profesoară, am fost eliberată a doua zi, dar soţul meu a fost ţinut în stare de arest timp de patru luni. După eliberarea soţului meu ne–am mutat la Taipei. Deoarece acum eram mai aproape de închisoarea unde erau ţinuţi cei doi fraţi, acest lucru s–a dovedit a fi un bun aranjament.

Închisoarea din Taipei era o închisoare prevăzută cu măsuri stricte de securitate. Luînd cu mine îmbrăcăminte şi hrană m–am dus să–i văd pe cei doi fraţi. În spatele unei ferestruici de 30 cm pătraţi, prevăzută cu plasă de sîrmă, a apărut întîi fratele Kosaka însoţit de un gardian şi un agent. Era palid, iar buzele îi erau roşii ca fragile proaspete. Se îmbolnăvise de tuberculoză.

Apoi a apărut fratele Oe cu un zîmbet pe faţă, repetînd fericit: „Bine că ai putut veni.“ Fiindcă faţa îi era galbenă şi umflată l–am întrebat cum stătea cu sănătatea. „Sînt perfect bine!“, a răspuns el. „Este un loc foarte bun. Nu există păduchi sau pureci. Pot chiar să mănînc fidea de hrişcă. Locul acesta este exact ca o vilă“, a spus el. Poliţistul şi gardianul nu s–au putut reţine să nu rîdă şi au zis: „Ah, nu–l putem face pe acest frate Oe să se recunoască învins.“

Ajungem din nou în închisoare

La cîteva zile după ce m–am întors acasă din vizita făcută fraţilor, la 30 noiembrie 1941, aproape de miezul nopţii, am auzit bătăi în uşă. Prin geamul uşii glisante am zărit contururile enorme ale unor pălării. Am numărat opt. Erau poliţişti. Ei au intrat cu forţa în casă şi au răscolit fiecare obiect din locuinţă — dar totul a fost în zadar. După ce au scotocit o oră peste tot, au confiscat cîteva albume de fotografii şi ne–au spus să mergem cu ei. Mi–am amintit că Isus fusese arestat la miezul nopţii (Matei 26:31, 55–57; Ioan 18:3–12). Gîndul că opt oameni făceau atîta zarvă pentru noi doi mă amuza.

Am fost duşi într–o clădire necunoscută, uriaşă şi întunecată. Am aflat mai tîrziu că era închisoarea Hichisei din Taipei. Am fost puşi să ne aşezăm în faţa unui birou mare şi a început interogatoriul. Eram întrebaţi mereu unul şi acelaşi lucru: „Pe cine cunoaşteţi?“ şi fiecare din noi răspundea: „Nu cunosc pe nimeni.“ Cum am fi putut să–i cunoaştem pe fraţii din Japonia mare? Noi nu–i cunoşteam decît pe fraţii Oe şi Kosaka, şi ne–am zăvorît gura în ce priveşte vreun alt nume pe care l–am fi putut auzi în mod indirect.

În curînd s–a făcut ora cinci dimineaţa, şi doi agenţi m–au dus în celula mea. Mi–a trebuit cîtva timp pînă cînd am putut să mă obişnuiesc cu noile condiţii. Pentru prima dată în viaţă m–am confruntat cu păduchii. Aceste mici insecte, hotărîte să se ospăteze pe seama noilor veniţi, m–au hărţuit fără încetare, lăsîndu–le în pace pe celelalte două femei din celulă — cu toate că îi zdrobeam pe cei pe care–i prindeam. În cele din urmă am renunţat şi i–am lăsat să se ospăteze pe seama mea.

Hrana noastră era un castron de orez fiert pe jumătate, dar gura mea persista să creadă că era orez crud. Fiertura de orez era asortată cu o mică porţie de frunze sărate de daikon (ridichi japoneze) cu fire de nisip rămase încă pe ele. La început, fiindcă mîncarea mirosea urît şi era murdară n–am putut–o înghiţi, iar celelalte deţinute au venit şi au mîncat–o ele. Fireşte, cu timpul m–am acomodat ca să pot supravieţui.

Viaţa în închisoare era dezastruoasă. Cu o ocazie, l–am auzit pe un bărbat, care era suspectat că ar fi fost spion, urlînd în fiecare zi din cauza torturii. Am văzut, de asemenea, în celula alăturată, o persoană murind în chinuri. Privind toate aceste lucruri care se petreceau în faţa ochilor mei, am avut un viu sentiment că acest sistem vechi trebuie să se sfîrşească, iar speranţa mea în promisiunile lui Dumnezeu a devenit mai tare ca oricînd.

Interogatoriu

Am fost reţinută în închisoare timp de aproape un an şi am fost supusă la interogatoriu de cinci ori. Într–o zi a venit pentru prima oară un procuror şi am fost condusă într–o cameră foarte mică de interogatoriu. Primul lucru pe care l–a spus a fost: „Cine este mai mare, Amaterasu Omikami [zeiţa soarelui] sau Iehova? Spune–mi!“ M–am gîndit o clipă cum anume să–i răspund.

„Spune–mi cine este mai mare, sau te lovesc!“ şi s–a uitat încruntat la mine.

Am răspuns în mod calm: „În primele rînduri ale Bibliei este scris: «La început Dumnezeu a creat cerurile şi pămîntul».“ N–am simţit nevoia să mai adaug nimic. El m–a privit drept în ochi fără să spună un cuvînt şi apoi a schimbat subiectul.

La urma urmei, de ce eram ţinută în stare de arest? Dosarul de anchetă consemna: „Există teama că ar putea induce în eroare opinia publică prin exprimările şi acţiunile ei.“ Acesta era motivul pentru care am fost ţinută în închisoare fără să fiu dusă în faţa instanţei.

Iehova a fost întotdeauna alături de mine în timp ce am îndurat toate aceste lucruri. Graţie bunătăţii lui Iehova am fost echipată cu o ediţie de buzunar a Scripturilor greceşti creştine. Un agent mi–a strecurat–o într–o zi în celulă, spunînd: „Uite, să ai asta!“ Am citit din ea în fiecare zi pînă cînd am început să memorez ceea ce citeam. Exemplele de curaj ale creştinilor din primul secol, relatate în cartea Faptelor, au devenit o mare sursă de încurajare pentru mine. Cele 14 scrisori ale lui Pavel m–au întărit şi ele. Pavel a trecut prin persecuţii ieşite din comun, dar spiritul sfînt l–a susţinut întotdeauna. Aceste relatări m–au fortificat.

Am ajuns slabă şi bolnăvicioasă, dar Iehova m–a susţinut, uneori prin modalităţi neaşteptate. Într–o duminică, un agent pe care nu–l întîlnisem niciodată a venit cu un pachet învelit într–o basma. A deschis uşa celulei şi m–a scos în curte. Cînd am ajuns lîngă un mare arbore de camfor, a deschis pachetul. Şi, ce să vezi! Înăuntru erau banane şi chifle. Mi–a spus să le mănînc acolo. Agentul a făcut remarca: „Toţi sînteţi oameni foarte buni, totuşi trebuie să vă tratăm în felul acesta. Aş dori să ies curînd din munca aceasta.“ Astfel, gardienii şi agenţii au început să mă trateze cu amabilitate. Aveau încredere în mine şi mă lăsau să le fac curăţenie în camere, dîndu–mi să fac şi diverse alte munci privilegiate.

Spre sfîrşitul anului 1942, am fost chemată de unul din agenţii care ne arestaseră. „Deşi meritaţi condamnarea la moarte veţi fi eliberată astăzi“, a declarat el. Soţul meu se întorsese acasă cu aproape o lună înainte de eliberarea mea.

Ne reînnoim asocierea cu Martorii

În timp ce noi eram în închisoare, Japonia a intrat în cel de–al doilea război mondial. Apoi, în 1945, am auzit că Japonia a pierdut războiul şi am citit în ziare că prizonierii politici urmau să fie eliberaţi. Ştiam că fratele Kosaka murise în închisoare din cauza bolii, dar am trimis imediat scrisori la închisorile din Taipei, Hsinchu şi din alte oraşe şi am întrebat despre locul unde s–ar afla fratele Oe. N–am primit însă nici un răspuns. Mai tîrziu am aflat că fratele Oe îşi găsise sfîrşitul în faţa plutonului de execuţie.

În 1948 am primit o scrisoare neaşteptată din Shanghai. Era din partea fratelui Stanley Jones, care fusese trimis în China de la Galaad, o şcoală de misionari recent înfiinţată a Martorilor lui Iehova. Iehova îşi adusese din nou aminte de noi! Eram nespus de bucuroasă să am această legătură cu organizaţia lui Iehova. Trecuseră şapte ani de cînd îl văzuserăm pe fratele Oe. Deşi, în tot acest timp, fuseserăm complet izolaţi, eu le vorbisem altora despre vestea bună.

Cînd fratele Jones ne–a vizitat pentru prima dată, a fost un moment de bucurie. Era un frate foarte prietenos. Deşi nu ne întîlnisem niciodată pînă atunci, ne simţeam ca şi cum am fi primit în casa noastră o rudă foarte apropiată. Curînd după aceea, fratele Jones a plecat la T’ai–tung, traversînd munţii, şi l–a luat pe soţul meu ca interpret. S–au întors după aproape o săptămînă, timp în care ţinuseră o adunare de o zi şi botezaseră circa 300 de persoane din tribul Amis de pe coasta răsăriteană.

Vizita fratelui Jones a fost semnificativă pentru mine şi într–un alt mod. Pînă atunci predicasem singură. Iar acum, în cursul vizitei fratelui Jones, fusese botezat un cuplu, soţul fiind proprietarul nostru. De atunci, pe lîngă bucuria de a anunţa Regatul am avut de multe ori şi bucuria de a face discipoli. Mai tîrziu ne–am mutat la Hsinchu, unde fratele Jones ne–a făcut trei vizite, stînd de fiecare dată cîte două săptămîni. M–am bucurat extrem de mult de această asociere binefăcătoare. La ultima ocazie, el a spus: „Data viitoare îl voi aduce şi pe partenerul meu, Harold King.“ Dar această „data viitoare“ nu a mai sosit niciodată, deoarece la scurt timp după aceea amîndoi au fost închişi în China.

În 1949 au sosit în Taiwan Joseph McGrath şi Cyril Charles, misionari din a 11–a promoţie a Şcolii Galaad. Ei au extins lucrarea în Taiwan, folosind locuinţa noastră ca centru de activitate. Exemplul lor m–a încurajat cu adevărat. Situaţia politică i–a obligat însă să plece în Hong Kong. Nu mi–am putut opri lacrimile cînd au plecat însoţiţi de un poliţist. „Nu plînge, Miyo“, a spus Joe. Apoi a adăugat: „Mulţumesc“, şi mi–a înmînat ca amintire obişnuitul său stilou cu bilă.

Încep instruirea unui copil

Soţul meu şi cu mine nu am avut nici un copil, de aceea am adoptat–o pe nepoata soţului meu pe cînd aceasta avea patru luni. Viaţa mamei sale era în pericol din cauza astmei.

În 1952, fratele Lloyd Barry, care servea ca misionar în Japonia, a vizitat Taiwanul pentru a cere recunoaşterea legală a activităţii Martorilor lui Iehova. El a petrecut cîtva timp cu noi şi ne–a încurajat foarte mult. Pe atunci fetiţa noastră avea 18 luni. El a luat–o în braţe şi a întrebat–o: „Care este numele lui Dumnezeu?“ Surprinsă, l–am întrebat: „Vrei să spui că ar trebui să o învăţăm de cînd este foarte mică?“ „Da“, a răspuns el cu fermitate. Apoi mi–a vorbit despre importanţa instruirii unui copil de la o vîrstă foarte fragedă. Cuvintele lui: „Ea este un dar de la Iehova pentru mîngîierea ta“, mi–au rămas întipărite în minte.

Am început imediat s–o instruiesc pe fetiţa mea, Akemi, ca să–l cunoască şi să–l iubească pe Iehova şi să devină o slujitoare a lui. Am învăţat–o simbolurile fonetice, începînd cu cele trei litere e, ho, şi ba, care formează cuvîntul „Ehoba“ sau Iehova, în limba japoneză. Cînd a ajuns la vîrsta de doi ani, putea să înţeleagă despre ceea ce îi vorbeam. Astfel, în fiecare seară, înainte ca să meargă la culcare, îi povesteam relatări din Biblie. Ea le asculta cu interes şi le ţinea minte.

Pe cînd fetiţa avea trei ani şi jumătate, fratele Barry ne–a vizitat din nou şi i–a dăruit lui Akemi o Biblie scrisă în japoneza colocvială. Ea umbla cu Biblia de jur împrejurul camerei spunînd: „Biblia lui Akemi! Biblia lui Akemi!“ Apoi, după cîteva minute, ea a exclamat: „Biblia lui Akemi nu–l are pe Iehova! Nu o vreau!“ Şi a aruncat cartea jos. Speriată, i–am cercetat conţinutul. Am deschis mai întîi la Isaia capitolul 42, versetul 8. Aici numele lui Iehova era înlocuit cu termenul „Domnul“. Am căutat alte texte scripturale dar nu am putut găsi numele divin, Iehova. Am liniştit–o pe Akemi cînd i–am arătat din nou numele lui Iehova în Biblia mea veche, care era scrisă în japoneza arhaică.

Ne întoarcem în Japonia

În 1958 ne–am întors în Japonia şi ne–am asociat cu congregaţia Sannomiya din Kobe. Întrucît aveam atît de multe motive să–i fiu recunoscătoare lui Iehova, am dorit să–mi exprim această recunoştinţă devenind pionieră — ministru cu timp integral al Martorilor lui Iehova. M–am străduit din răsputeri în serviciul de pionier. Ca urmare a acestui fapt, am putut conduce multe studii biblice la domiciliu şi am gustat bucuria de a ajuta aproximativ 70 pînă la 80 de persoane să cunoască adevărul. Pentru un timp am avut chiar privilegiul să slujesc ca pionieră specială, lucrînd peste 150 de ore lunar pe teren, în timp ce mă îngrijeam totodată de soţul meu şi de fetiţă.

Dat fiind faptul că trăisem în Taiwan peste 30 de ani, viaţa din Japonia constituia un şoc pe plan cultural, şi am trecut prin multe experienţe penibile. În aceste momente, Akemi a devenit mîngîierea şi sprijinul meu, întocmai cum îmi spusese fratele Barry cu ani înainte. Cînd eram deprimată, ea îmi spunea: „Curaj, mamă! Iehova va aranja lucrurile.“ „Da, le va aranja, nu–i aşa?“, îi răspundeam eu şi o îmbrăţişam strîns. Ce sursă de încurajare! Nu puteam decît să–i mulţumesc lui Iehova!

O ofer pe fiica mea lui Iehova

Akemi a devenit proclamatoare la vîrsta de şapte ani şi a fost botezată cînd avea 12 ani, în vara anului 1963. Am căutat să petrec cît mai mult timp posibil împreună cu ea (Deuteronom 6:6, 7). Au existat momente dificile la vîrsta adolescenţei, dar cu ajutorul exemplelor excelente şi al încurajărilor primite din partea pionierilor speciali care au fost trimişi în congregaţia noastră, Akemi a reuşit în cele din urmă să atingă obiectivul de a fi pionieră în teritorii noi.

La congresul de district din 1968, ea a jucat în drama biblică rolul fiicei lui Iefta. În timp ce urmăream drama, am decis, la fel cum făcuse Iefta, să o ofer lui Iehova pe singura mea fiică, pe care o iubisem atît de mult pînă atunci, pentru ca să slujească în serviciul cu timp integral. Cum avea să fie viaţa fără să o am aproape pe fiica mea? Era o problemă dificilă, dat fiind faptul că eu aveam deja peste 60 de ani.

În 1970, a sosit timpul ca fiica noastră să ne părăsească. Ea a obţinut permisiunea soţului meu şi a plecat în Kyoto să slujească ca pionieră. Înţelegîndu–ne simţămintele, inima ei părea că trece printr–un supliciu în timp ce ne părăsea. I–am citat Psalmul 126:5, 6 ca text de despărţire pentru ea: „Cei care seamănă cu lacrimi vor secera cu bucurie. Cel care umblă plîngînd, purtînd sămînţa de semănat, se întoarce cu cîntec de veselie, purtînd snopii.“ Aceste cuvinte s–au dovedit încurajatoare şi pentru mine.

Mai tîrziu, Akemi s–a căsătorit şi a continuat activitatea de pionier special împreună cu soţul ei. Începînd din 1977, cînd soţul ei a fost numit supraveghetor de circumscripţie, ei au slujit în lucrarea itinerantă. Eu îmi întindeam cu regularitate în faţă o hartă şi „călătoream“ pe hartă împreună cu fiica mea. Este o plăcere pentru mine să aud experienţele lor şi să cunosc îndeaproape multe surori prin intermediul fiicei mele.

Am deja 86 de ani. Zilele care au trecut mi se par doar ca o strajă din cursul nopţii. Nu pot să mai lucrez atît de mult ca înainte, dar serviciul de teren îmi procură încă bucurie. Cînd meditez la cei 60 de ani care au trecut de cînd am învăţat adevărul, promisiunea încurajatoare a lui Dumnezeu îmi inundă inima. Da, Iehova, cel care va acţiona cu loialitate faţă de cei loiali, ne permite să secerăm bucurii din abundenţă. — Psalm 18:25.