«Ferice de toţi cei care îl aşteaptă pe Iehova»

RELATARE DE DOMENICK PICCONE

Părinţii mei au emigrat din Italia în Statele Unite la începutul anilor 1920 şi s–au stabilit în cele din urmă în sudul Filadelfiei, cunoscută pe atunci sub numele de Mica Italie. În 1927 ei s–au asociat cu Studenţii Bibliei, care au devenit cunoscuţi mai tîrziu ca Martori ai lui Iehova.

EU AM fost născut în 1929 şi astfel am fost expus adevărului biblic încă din copilărie. Pot să–mi amintesc faptul că Martorii se întîlneau în casa noastră înainte de a merge să predice în inflexibilele oraşe romano–catolice din regiunea carboniferă a Pennsylvaniei, unde fraţii au fost arestaţi de multe ori. Am fost botezat în 1941 la congresul Martorilor lui Iehova din St. Louis, Missouri. Apoi lucrurile au început să meargă rău.

Am început să mă asociez cu un gen nepotrivit de tineri din vecinătate şi m–am apucat să fumez şi să joc jocuri de noroc la colţuri de stradă. Din fericire, părinţii mei au înţeles că pierduseră controlul asupra mea şi au decis să se mute într–o altă zonă a oraşului. Nu mi–a plăcut acest lucru, deoarece îmi pierdeam prietenii cu care mă asociam la colţ de stradă. Dar astăzi, privind înapoi în trecut, îi sînt foarte recunoscător tatălui meu. El a făcut un real sacrificiu financiar pentru a mă smulge din anturajul acela. În timp ce înainte putea merge pe jos pînă la locul de muncă, acum el trebuia să facă o lungă călătorie cu metroul. Dar această măsură m–a adus înapoi în mediul teocratic.

Este semănată sămînţa serviciului misionar

Aproape în fiecare an călătoream la South Lansing, New York, pentru a asista la înmînarea diplomelor Şcolii biblice Galaad a Societăţii Watchtower. Faptul de a–i vedea pe acei misionari trimişi pretutindeni în lume a semănat în inima mea dorinţa pentru serviciul misionar. Prin urmare, după ce am absolvit liceul, m–am înrolat ca ministru pionier regular, începînd din mai 1947.

Un alt tînăr pionier din congregaţia noastră era Elsa Schwarz şi ea era foarte zeloasă în lucrarea de predicare. Părinţii ei o încurajaseră mereu să devină misionară, astfel încît probabil bănuiţi rezultatul. Ne–am căsătorit în 1951. În timp ce slujeam împreună ca pionieri în Pennsylvania, am înaintat cererea pentru a urma cursurile Şcolii misionare Galaad. În 1953 am fost invitaţi în cadrul celei de–a 23–a promoţii Galaad. După cinci luni de studiu şi pregătire intensivă la Galaad, a avut loc absolvirea la un congres din Toronto, Canada, şi am primit repartizarea — Spania!

Probleme în Spania

În timp ce ne pregăteam de plecare spre locul repartizat pentru lucrarea noastră misionară, Elsa şi cu mine aveam multe întrebări. Spania! Cum va fi oare acolo? Naţiunea se afla sub conducerea dictatorului catolic, generalul Francisco Franco, iar lucrarea Martorilor lui Iehova era sub interdicţie. Cum aveam să procedăm în aceste condiţii?

Am fost informaţi de fraţii de la sediul Societăţii din Brooklyn că fratele Frederick Franz, pe atunci vicepreşedinte al Societăţii Watch Tower, şi Alvaro Berecochea, un misionar din Argentina, fuseseră arestaţi împreună cu mulţi alţi fraţi. Fusese organizată o adunare secretă într–o pădure din apropiere de Barcelona. Dar poliţia aflase de această întrunire secretă şi arestase pe majoritatea celor prezenţi.a

Ne–am zis că probabil nimeni nu va putea să ne întîmpine la sosirea noastră în Barcelona. Instrucţiunile pe care le aveam erau: „Căutaţi–vă un hotel, apoi informaţi Societatea din New York despre adresa acestuia.“ Păstram în minte cuvintele lui Isaia: „Ferice de toţi cei care Îl aşteaptă [pe Iehova]. Urechile tale vor auzi după tine glasul care va zice: «Iată drumul, mergeţi pe el!»“ (Isaia 30:18, 21). Chiar avea să trebuiască să–l aşteptăm pe Iehova şi să urmăm conducerea organizaţiei sale.

Ne–am luat rămas bun de la părinţii noştri şi de la fraţii care veniseră la New York să ne ureze drum bun şi peste puţin timp, vaporul nostru, Saturnia, părăsea apele fluviului Hudson îndreptîndu–se spre Atlantic. A fost ultima dată cînd l–am văzut pe tatăl meu. Doi ani mai tîrziu, în timp ce eu mă aflam în străinătate, a murit după o boală îndelungată.

În cele din urmă am ajuns la locul repartizat nouă, oraşul portuar Barcelona. Era o zi mohorîtă şi ploioasă, dar în timp ce treceam prin vamă am zărit surîsul plin de bucurie al unor feţe. Alvaro Berecochea împreună cu cîţiva fraţi spanioli se aflau acolo să ne întîmpine. Eram realmente fericiţi să ştim că fraţii noştri fuseseră eliberaţi.

Acum trebuia să învăţăm spaniola. În acel timp misionarii trebuiau să înveţe limba într–un mod dificil — fără manuale sau profesori. Pe atunci nu existau cursuri de limbi. Trebuia să satisfacem baremul de ore în lucrarea de predicare şi în acelaşi timp să învăţăm limba, ca să zicem aşa, la locul de muncă, adică în timp ce predicam.

Predicînd sub o dictatură catolică

Organizaţia lui Iehova era pe atunci la începuturile ei în Spania. În 1955 exista un număr record de 366 proclamatori într–o ţară cu circa 28 milioane de locuitori. Nu existau decît zece congregaţii în toată ţara. Aveau să rămînă oare mult timp lucrurile astfel? De îndată ce eu şi soţia mea am început să predicăm din casă în casă, am constatat că Spania era asemenea unui paradis pentru cei care răspîndeau vestea bună. Da, oamenii erau flămînzi după adevăr.

Dar cum urma să se facă lucrarea de predicare, de vreme ce se afla sub interdicţie? De obicei, nu vizitam fiecare casă de pe o stradă, nici toate apartamentele dintr–o clădire. Barcelona conţine multe blocuri cu cinci şi şase etaje şi fusesem instruiţi să începem de la ultimul etaj şi apoi să le predicăm locatarilor de la etajele inferioare. Probabil aveam să vizităm doar un singur apartament la fiecare etaj sau chiar să omitem mai multe etaje. Această metodă ar fi făcut mai dificilă prinderea noastră de către poliţie în cazul în care aceasta ar fi fost informată cu privire la noi de către vreun locatar fanatic.

Întrunirile congregaţiei se ţineau în locuinţe particulare, congregaţiile fiind formate din trei sau patru grupuri de studiu de carte. Acest lucru îi permitea supraveghetorului congregaţiei să viziteze fiecare dintre aceste grupuri o dată pe lună. Conducătorul studiului de carte avea responsabilitatea de a conduce toate întrunirile care se ţineau în două seri diferite din săptămînă în cadrul unor grupuri mici formate din 10 pînă la 20 de persoane.

Trebuia să învăţăm să trăim un nou mod de viaţă. În acel timp, în Spania nu era organizat un cămin pentru misionari. Ori de cîte ori era posibil, locuiam împreună cu fraţii în locuinţele lor. Pentru Elsa a fost o mare problemă să înveţe să gătească pe o mică sobă cu cărbuni! În cele din urmă ne–am putut cumpăra o mică maşină de gătit cu petrol, ceea ce a însemnat un real progres.

Persecuţie şi expulzări

După cîtva timp am primit ştirea că un val de persecuţii s–a declanşat în Andaluzia, unde a fost arestat un pionier special. Din nefericire, el purta cu el o agendă care conţinea numele şi adresa unor fraţi din toate zonele ţării. Am continuat să primim rapoarte în legătură cu arestarea fraţilor noştri din diverse oraşe. Raidurile poliţeneşti se apropiau din ce în ce mai mult de Barcelona. În final, persecuţia a ajuns în Barcelona.

Cîteva luni mai înainte, fusesem dus la postul de poliţie pentru a fi chestionat. După mai multe ore, am fost eliberat şi am crezut că problema era încheiată. Apoi, am fost contactat de ambasada americană care mi–a sugerat că, pentru a evita neplăcerile unei expulzări, ar trebui să părăsesc în mod voluntar ţara. La scurt timp după aceea, poliţia ne–a înştiinţat că în decurs de zece zile trebuia să părăsim ţara. Întrucît nu aveam timp să scriem Societăţii Watch Tower, ce trebuia oare să facem? Împrejurările păreau să indice că ar trebui să ne îndreptăm spre cel mai apropiat teritoriu misionar din afara Spaniei — Portugalia, aflată la vest.

Altă repartizare, altă limbă

O dată ajunşi la Lisabona, Portugalia, în iulie 1957, am fost numiţi misionari în Porto, un oraş care se află cu mult la nord de Lisabona. Acesta era considerat a doua capitală a ţării şi era situat într–o regiune celebră pentru vinurile ei de Porto. O congregaţie prosperă îşi ţinea întrunirile la subsolul unei clădiri din centrul oraşului. Lucrarea de predicare era interzisă şi în Portugalia, dat fiind că ţara se afla sub dictatura lui Salazar. Împrejurările erau însă complet diferite faţă de cele din Spania. Întrunirile se ţineau în casele fraţilor şi asistau la ele grupuri de 40 pînă la 60 de persoane. Nimic nu indica faptul că locuinţele erau locuri de întrunire ale Martorilor lui Iehova. Cu toate că nu vorbeam portugheza am fost numit supraveghetor al congregaţiei. Încă o dată am învăţat o limbă nouă într–un mod dificil.

După aproape un an am fost numiţi în Lisabona. Aici am avut pentru prima dată o locuinţă proprie, un apartament cu vedere spre oraşul Lisabona. Am primit misiunea să ne îngrijim de o circumscripţie — întreaga Republică Portugalia. Cînd am ajuns în Portugalia, existau numai 305 proclamatori şi cinci congregaţii.

Începe un timp de tulburări

Pe unele hărţi care prezentau Portugalia şi coloniile sale, exista maxima: „Soarele nu apune niciodată pe teritoriul portughez.“ Acest lucru era adevărat, deoarece Portugalia avea colonii în multe părţi ale lumii, două dintre cele mai mari fiind Mozambic şi Angola din Africa. În 1961 se părea că se înfierbîntau unele probleme în aceste colonii, iar Portugalia a considerat necesar să–şi sporească forţele militare.

Ce aveau să facă deci fraţii tineri atunci cînd aveau să fie recrutaţi pentru serviciul militar? Unii au putut fi scutiţi datorită sănătăţii precare dar majoritatea au luat o poziţie fermă pentru neutralitatea creştină. Curînd după aceea a început un val puternic de persecuţii. Filiala a primit rapoarte că unii pionieri speciali au fost arestaţi şi bătuţi cu cruzime de poliţia secretă, detestabila P.I.D.E. (Policia Internacional e Defesa do Estado). Unii dintre noi, cei care eram misionari, am fost chemaţi la postul de poliţie pentru a fi chestionaţi. Apoi trei cupluri căsătorite au primit un răgaz de 30 de zile pentru a părăsi ţara. Am făcut cu toţii recurs la autorităţi pentru schimbarea deciziei.

Cuplurile de misionari au fost chemate pe rînd la postul de poliţie pentru un interviu cu directorul P.I.D.E. Primii chestionaţi au fost supraveghetorul filialei Eric Britten şi soţia lui Cristina. Apoi au fost interogaţi Eric Beveridge şi soţia lui, Hazel, iar în cele din urmă Elsa şi cu mine. Şeful poliţiei ne–a acuzat în mod fals că sîntem folosiţi de comunişti pentru a submina lumea occidentală cu învăţătura noastră despre neutralitate. Cererile noastre de recurs au fost zadarnice.

Cît de trist era să laşi în urmă 1 200 de fraţi şi surori care urmau să treacă prin timpuri grele din cauza stăpînirii aspre a unui dictator iraţional! În timp ce soţii Beveridge au plecat în Spania iar soţii Britten s–au înapoiat în Anglia, care urma să fie viitoarea noastră repartizare? Marocul musulman!

Predicînd în Marocul islamic

Din nou îl aşteptam pe Iehova. O nouă repartizare, noi obiceiuri şi noi limbi! Araba, franceza şi spaniola erau limbile oficiale în Regatul Marocului, unde existau 234 de Martori în cadrul a opt congregaţii. Religia oficială a ţării era cea islamică, iar faptul de a face prozeliţi printre musulmani era ilegal. Astfel că noi puteam predica în principal numai în rîndurile populaţiei europene nemusulmane.

De îndată ce au început să sosească misionari spre sfîrşitul anilor 1950, s–au observat creşteri. Dar guvernul marocan a început să exercite presiuni asupra populaţiei europene şi s–a înregistrat un mare exod al străinilor, inclusiv al multor fraţi.

Dat fiind faptul că populaţia noastră nemusulmană s–a împuţinat la număr, am constatat că era necesar să găsim unele modalităţi pline de tact de a le vorbi musulmanilor şi acest lucru a dus la apariţia unor plîngeri la poliţie. Întrucît plîngerile au devenit tot mai frecvente în Tanger şi în alte oraşe, ni s–a spus în cele din urmă că avem la dispoziţie numai 30 de zile pentru a părăsi ţara. În mai 1969, Elsa şi cu mine eram expulzaţi şi din acest loc în care fuseserăm repartizaţi.

O repartizare pe termen scurt?

Ni s–a spus să ne întoarcem la Brooklyn şi eu am asistat la o întrunire pentru supraveghetorii de filială ţinută în vara aceea. În timp ce eram acolo, am fost informat că noua noastră repartizare avea să fie El Salvador, în America Centrală, şi că urma să slujesc acolo ca supraveghetor de filială. Am aflat că această misiune va dura foarte probabil aproape cinci ani, timpul maxim care le era permis misionarilor să rămînă în ţară, întrucît lucrarea noastră nu era recunoscută legal acolo.

El Salvador — ce repartizare minunată! Aici existau 1 290 de proclamatori, incluzînd 114 pionieri care raportau în medie în fiecare lună. Oamenii erau temători de Dumnezeu, iubitori ai Bibliei şi ospitalieri. Aproape la fiecare uşă, ne invitau înăuntru să le vorbim. În curînd aveam mai multe studii biblice decît puteam conduce.

Pe măsură ce observam creşterea ce avea loc precum şi marea nevoie de aici, ne întristam la gîndul că după numai cinci ani trebuia să părăsim acest loc ce ne fusese repartizat. De aceea, am decis că ar trebui să încercăm să obţinem legalizarea lucrării Martorilor lui Iehova. Am înaintat guvernului dosarul cu acte în decembrie 1971, iar în 26 aprilie 1972 am avut plăcerea să citim în ziarul guvernului, Diario Oficial, că cererea noastră a fost acceptată. Misionarii nu mai trebuiau să plece după cinci ani, ci puteau obţine permisiunea de şedere permanentă în ţară.

Încercări şi binecuvîntări

De–a lungul anilor petrecuţi în diversele noastre repartizări, ne–am făcut mulţi prieteni buni şi am văzut roadele în cadrul ministerului nostru. Elsa a avut o experienţă minunată în San Salvador cu o profesoară şi cu soţul ei, militar de profesie. Una dintre prietenele profesoarei a devenit, de asemenea, interesată de adevăr. La început soţul nu manifesta interes pentru Biblie; totuşi, noi l–am vizitat în timp ce se afla în spital, iar el s–a arătat prietenos. În cele din urmă el a studiat Biblia, a renunţat la cariera militară şi a început să predice împreună cu noi.

Între timp, o doamnă s–a prezentat la Sala Regatului şi a întrebat–o pe Elsa dacă studia cu fostul ofiţer. A reieşit că aceasta fusese amanta lui! Şi ea studia Biblia cu Martorii lui Iehova. La congresul de district, fostul ofiţer, soţia lui, prietena ei şi fosta amantă au fost cu toţii botezaţi!

Expansiune în El Salvador

Datorită creşterii mari înregistrate, au fost construite multe Săli ale Regatului şi în această ţară există acum peste 18 000 de Martori activi. Aceste progrese nu au fost lipsite însă de probe şi încercări. Timp de zece ani, fraţii au trebuit să înfăptuiască voinţa lui Iehova în mijlocul unui război civil. Dar ei şi–au păstrat integritatea şi au rămas loiali Regatului lui Iehova.

Împreună, Elsa şi cu mine ne aflăm în serviciul cu timp integral de 85 de ani. Am constatat că atunci cînd îl aşteptăm pe Iehova şi ascultăm de „glasul care zice: «Iată drumul, mergeţi pe el!»“ nu sîntem niciodată dezamăgiţi. Ne–am bucurat cu adevărat de o viaţă plină de satisfacţii şi recompense ca slujitori cu timp integral ai lui Iehova.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Adunare într–o pădure din Spania, în 1956

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Le predicăm unor nemusulmani din Maroc

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Filiala din El Salvador, repartizarea noastră din prezent