De la sărăcie lucie la cele mai mari bogăţii

RELATARE DE MANUEL DE JESUS ALMEIDA

M-am născut în octombrie 1916, fiind cel mai mic dintre cei 17 copii. Nouă dintre fraţii şi surorile mele mai mari au murit de boală şi de malnutriţie, aşa că nu i-am cunoscut niciodată. Cei opt copii care am rămas am locuit cu părinţii noştri într-un sătuleţ din apropiere de Porto, Portugalia.

LOCUINŢA noastră modestă consta dintr-o cameră de zi mică şi un dormitor. Apa potabilă o aduceam de la o fântână aflată la o distanţă de aproape o jumătate de kilometru, iar bucătăria era rudimentară.

Imediat după ce fraţii mei mai mari au fost apţi de muncă, au început să muncească în lanurile de porumb. Din banii câştigaţi de ei noi procuram hrana pentru familie. Cu ajutorul lor am primit o instruire elementară, fiind singurul copil care a beneficiat de aceasta. Deşi duceam o viaţă grea, eram extrem de fideli Bisericii Catolice, în speranţa că, într-un fel oarecare, acest lucru avea să fie benefic pentru viaţa noastră.

În timpul lunii mai, în cadrul bisericii avea loc novena. Timp de nouă zile consecutive noi mergeam la biserică dis-de-dimineaţă, când încă era întuneric. Acolo ne rugam, crezând că în felul acesta vom primi o binecuvântare de la Dumnezeu. Noi credeam, de asemenea, că preotul era un om sfânt, reprezentantul lui Dumnezeu. Cu timpul însă, ne-am schimbat punctul de vedere.

Caut ceva mai bun

Când nu am plătit taxa la biserică, preotul nu a ţinut cont de situaţia noastră financiară extrem de grea. Acest lucru ne-a descurajat. Părerea mea cu privire la biserică s-a schimbat radical, şi, prin urmare, când am împlinit 18 ani, am decis să plec de acasă pentru a afla dacă există ceva mai bun în viaţă decât să munceşti la câmp şi să ai conflicte cu biserica. În 1936 am ajuns la Lisabona, capitala Portugaliei.

Aici am cunoscut-o pe Edminia. Deşi mă simţeam înşelat de religie, ne-am căsătorit, potrivit obiceiului, la Biserica Catolică. Apoi, în 1939, a izbucnit cel de-al doilea război mondial. În timpul războiului am răspuns de 18 depozite, iar într-o singură zi noi trimiteam până la 125 de camioane pline cu echipament de război.

Ororile războiului şi implicarea profundă a Bisericii Catolice în război m-au afectat foarte mult. M-am întrebat dacă lui Dumnezeu îi pasă într-adevăr de oameni şi cum ar trebui să ne închinăm lui. Câţiva ani mai târziu, în 1954, un domn în vârstă care era Martor al lui Iehova mi-a vorbit în legătură cu întrebările pe care le aveam. Acea conversaţie mi-a schimbat întreaga viaţă.

Entuziasmat de speranţa oferită de Biblie

Acest bărbat amabil, pe nume Joshua, mi-a explicat că Regatul lui Dumnezeu este singura soluţie la problemele omenirii şi că pacea şi securitatea vor fi realizate numai sub conducerea acestui Regat (Matei 6:9, 10; 24:14). Ceea ce mi-a spus el m-a încântat, însă am ezitat să accept explicaţiile date de el din cauza experienţei mele anterioare legate de religie. Când s-a oferit să studieze Biblia cu mine, am acceptat, însă cu condiţia să nu-mi ceară bani şi să nu vorbească despre politică. El a fost de acord, asigurându-mă că studiul era gratuit. — Apocalipsa 22:17.

Încrederea mea în Joshua a crescut rapid. Prin urmare, i-am cerut ceva ce îmi dorisem de tânăr. „Ar fi posibil să am propria-mi Biblie?“ După ce am primit un exemplar, am fost nespus de încântat să citesc pentru prima dată din propriul Cuvânt al Creatorului nostru promisiuni de felul: „Dumnezeu Însuşi va fi cu ei [cu oamenii] . . . . El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut“! — Apocalipsa 21:3, 4. 

Ceea ce a constituit o mângâiere pentru mine au fost îndeosebi promisiunile Bibliei referitoare la eliminarea sărăciei şi a bolilor. Fidelul Elihu a spus cu privire la Dumnezeu: „[El] dă belşug de hrană“ (Iov 36:31). În plus, sub guvernarea dreaptă a Regatului lui Dumnezeu, spune Biblia, „nici un locuitor nu [va] zice: «Sunt bolnav!»“ (Isaia 33:24). Ce interes plin de iubire manifestă Iehova Dumnezeu faţă de oameni! Interesul meu faţă de promisiunile sale crescuse foarte mult.

La 17 aprilie 1954 am asistat pentru prima oară la o întrunire a Martorilor lui Iehova. A fost o întrunire specială — Comemorarea morţii lui Cristos. De atunci încoace am participat cu regularitate la întruniri. La puţin timp după aceea am început să le împărtăşesc şi altora lucrurile minunate pe care le învăţam. În acea perioadă, Martorii lui Iehova din Portugalia organizau în fiecare lună un picnic în apropiere de plajă, şi atunci se efectuau şi botezuri. La şapte luni după ce Joshua vorbise prima oară cu mine m-am dedicat lui Iehova Dumnezeu şi mi-am simbolizat dedicarea prin botezul în apă, în ocean.

La începutul anului 1954, în toată Portugalia erau doar aproximativ o sută de Martori. Prin urmare, era o mare nevoie de bărbaţi care să preia conducerea în ce priveşte lucrarea de predicare. Am făcut progrese spirituale rapide, iar la puţin timp mi s-au încredinţat responsabilităţi în cadrul congregaţiei. În 1956 am fost numit slujitor de congregaţie, cum se numea pe atunci supraveghetorul care prezidează, în cea de-a doua congregaţie a Martorilor lui Iehova din Lisabona. În prezent, în acest oraş şi în suburbiile lui există peste o sută de congregaţii.

Foloase obţinute în urma ospitalităţii noastre

Chiar dacă eu şi Edminia aveam o situaţie financiară precară, uşa noastră a fost întotdeauna deschisă pentru fraţii creştini. În 1955, un pionier, cum sunt numiţi evanghelizatorii cu timp integral ai Martorilor lui Iehova, care venea de acasă, din Brazilia, pentru a participa la Congresul Internaţional „Regatul triumfător“ ţinut în Germania, a făcut o oprire în Portugalia. Din cauza problemelor de transport, el a stat la noi acasă o lună, iar noi am tras numeroase foloase spirituale în urma acestei vizite.

În acea perioadă, printre alţi oaspeţi s-au numărat şi membri de la sediul central al Martorilor lui Iehova din Brooklyn, New York, cum ar fi Hugo Riemer şi colegul său de cameră Charles Eicher. Ei au luat masa cu noi şi au ţinut cuvântări pentru fraţii portughezi. Asemenea puişorilor de-abia ieşiţi din găoace care îşi ţin cioculeţele deschise, noi aşteptam savuroasele bucăţele spirituale pe care aceştia le ofereau.

Printre cei pe care i-am găzduit s-au numărat şi supraveghetori itineranţi ai Martorilor lui Iehova, care au stat la noi în timpul vizitei lor. În 1957 am avut un oaspete de neuitat, şi anume Álvaro Berecochea, supraveghetorul filialei din Maroc, care fusese numit să viziteze Portugalia pentru a-i încuraja pe fraţi. El a asistat la studiul de carte ţinut la noi acasă, iar noi am insistat să stea la noi restul perioadei pe care şi-o petrecea în Portugalia. Pe parcursul vizitei sale de o lună, noi am fost binecuvântaţi din plin şi ne-am ospătat din punct de vedere spiritual, iar Álvaro a crescut efectiv în greutate datorită mâncărurilor gustoase gătite de scumpa mea Edminia.

Sărăcia lucie de felul celei de care am avut parte în copilărie poate lăsa o urmă de neşters asupra cuiva. Cu toate acestea, am ajuns să înţeleg că cu cât îi dăm mai mult lui Iehova şi slujitorilor săi fideli, cu atât el ne binecuvântează mai mult. Am înţeles acest lucru de fiecare dată când am manifestat ospitalitate faţă de toţi cei pe care am putut să-i găzduim.

La congresul nostru ţinut în 1955 în Porto s-a făcut un anunţ cu privire la congresul internaţional al Martorilor lui Iehova care urma să se ţină în 1958 pe Yankee Stadium, la New York. În fiecare Sală a Regatului din ţară s-a pus o cutie de donaţii — în acea perioadă fiind foarte puţine Săli ale Regatului — pentru a contribui financiar la trimiterea de delegaţi portughezi la congres. Imaginaţi-vă bucuria pe care am simţit-o eu şi soţia mea când am fost aleşi să facem parte dintre acei delegaţi! Ce bucurie a fost să vizităm sediul mondial al Martorilor lui Iehova din Brooklyn cu ocazia congresului din Statele Unite!

Suportarea persecuţiilor

În 1962, lucrarea de predicare a Martorilor lui Iehova a fost interzisă în Portugalia, iar misionarii — printre care se aflau Eric Britten, Domenick Piccone, Eric Beveridge şi soţiile lor — au fost expulzaţi din ţară. Ulterior nu ni s-a mai permis să ne ţinem întrunirile în Sălile Regatului, aşadar le ţineam în secret în locuinţe particulare; nu mai era posibil nici să ţinem congrese de proporţii în Portugalia. Prin urmare, mi-a revenit mie responsabilitatea să mă îngrijesc de transportarea surorilor şi a fraţilor noştri creştini pentru a participa la congrese în alte ţări.

Totuşi nu era un lucru uşor să faci demersuri ca un număr mare de Martori să meargă în alte ţări. Cu toate acestea, a meritat efortul, având în vedere minunatele foloase spirituale pe care le-au tras fraţii portughezi. Ce experienţă ziditoare a fost pentru ei faptul de a face parte din auditoriu la congresele din Elveţia, Anglia, Italia şi Franţa! Aceste congrese le-au oferit, de asemenea, posibilitatea de a aduce cu ei în ţară literatură. În acei ani am înaintat nenumărate cereri pentru a fi înregistraţi ca organizaţie religioasă în Portugalia, însă toate acele cereri au fost respinse.

După ce misionarii au fost expulzaţi la începutul anului 1962, poliţia secretă a început să-şi intensifice campania de oprire a lucrării noastre de predicare. Un număr mare de fraţi şi surori au fost arestaţi şi aduşi în faţa instanţei. Rapoarte bine documentate referitoare la multe dintre aceste evenimente au fost publicate în această revistă şi în revista ei pereche, Treziţi-vă!a

Printre cei închişi pentru lucrare a fost şi un pionier căruia îi prezentasem eu vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu. Întrucât poliţia a găsit adresa mea printre lucrurile lui, am fost chemat la poliţie şi interogat.

Mai târziu, doi poliţişti au venit la noi acasă. Mi-au confiscat auxiliarele de studiere a Bibliei, precum şi 13 Biblii. Ei au continuat să mă hărţuiască, venind în total de şapte ori pentru a ne percheziţiona casa. De fiecare dată, ei ne asaltau cu întrebări.

Am fost chemat la procese de câteva ori pentru a depune mărturie în favoarea colaboratorilor Martori. Deşi nu am multă instruire laică, Iehova mi-a dat ‘înţelepciune căreia nu i-au putut răspunde nici sta împotrivă toţi potrivnicii’ (Luca 21:15). Odată, judecătorul a fost atât de uimit de mărturia mea, încât m-a întrebat ce pregătire am. Toţi cei aflaţi în sala de judecată au început să râdă când am spus că nu am decât patru clase primare.

Pe măsură ce persecuţia se intensifica, numărul celor ce reacţionau la mesajul despre Regat creştea. Prin urmare, numărul Martorilor din Portugalia a crescut de la mai puţin de 1 300, în 1962, la peste 13 000, în 1974. Între timp, în mai 1967 am fost invitat să slujesc ca supraveghetor itinerant. În cadrul acestei lucrări am vizitat unele congregaţii ale Martorilor lui Iehova pentru a le întări din punct de vedere spiritual.

Ne bucurăm de cele mai mari bogăţii

În decembrie 1974 am avut privilegiul de a participa la înregistrarea legală a lucrării Martorilor lui Iehova din Portugalia. În anul următor, eu şi soţia mea am devenit membri ai familiei Betel din Estoril a Martorilor lui Iehova. Am fost, de asemenea, numit să slujesc ca membru al comitetului filialei din Portugalia.

Ce bucurie este să vedem cum progresează lucrarea de predicare în Portugalia şi în teritoriile aflate sub supravegherea filialei noastre! Printre acestea se numără Angola, Capul Verde, Insulele Azore, Madeira, precum şi São Tomé şi Príncipe. De-a lungul anilor am văzut cu emoţie cum din Portugalia au fost trimişi misionari pentru a sluji în aceste ţări, unde se manifestă un interes extraordinar faţă de mesajul despre Regat. Imaginaţi-vă cât de bucuroşi suntem pentru că în prezent avem peste 88 000 de proclamatori ai Regatului în aceste locuri, dintre care 47 000 sunt în Portugalia! În 1998, în aceste ţări, asistenţa la Comemorare a depăşit cifra de 245 000 de persoane, comparativ cu mai puţin de 200, câte au fost în 1954, când am devenit Martor.

Eu şi Edminia putem spune din toată inima că suntem în asentimentul psalmistului biblic, care a spus că „mai mult face o zi în curţile [lui Iehova] decât o mie în altă parte“ (Psalmul 84:10). Când mă gândesc la modestul meu început şi îl compar cu bogăţiile spirituale de care mă bucur de atunci, am aceleaşi simţăminte ca şi Isaia, care a spus: „DOAMNE, Tu eşti Dumnezeul meu; pe Tine Te voi înălţa! Laud Numele Tău, căci ai făcut lucruri minunate; . . . Căci Tu ai fost un loc de scăpare pentru cel sărac, o fortăreaţă pentru cel nenorocit“. — Isaia 25:1, 4.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiilor de la pagina 24]

Sus: Fratele Almeida, aflat la Lisabona, făcând anunţul referitor la delegaţii care urmau să fie trimişi în 1958 la congresul de la New York

La mijloc: O întrunire-model cu servii la Congresul Internaţional din Paris „Pace pe Pământ“

Jos: Autocare închiriate, pregătindu-se de plecare pentru un congres de district din Franţa

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

În timp ce conduc închinarea de dimineaţă la filiala din Portugalia

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Filiala din Portugalia, dedicată în 1988

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cuvântările fratelui Hugo Riemer ne-au încurajat când el a venit în vizită de la Betelul din Brooklyn

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu soţia mea