Când cineva te cheamă, răspunzi?

RELATATĂ DE SHINICHI TOHARA

ÎN PARTEA de început a vieţii mele nu l-am chemat pe Dumnezeu şi nici nu am căutat conducerea lui. Bunicii mei emigraseră din Japonia în Hawaii, iar părinţii mei erau budişti. Ei nu erau foarte activi în credinţa lor, aşa încît nu m-am gîndit mult la Dumnezeu în timp ce am crescut.

Apoi am învăţat despre evoluţie şi am ajuns să cred că este o mare nesăbuinţă să crezi în Dumnezeu. Totuşi, pe măsură ce educaţia mea clasică progresa, lecţiile legate de ştiinţă m-au introdus în domeniul astronomiei, fizicii şi biologiei. Noaptea contemplam cerul şi mă minunam cum au apărut toate stelele acolo. Un glas timid dinăuntrul meu a început să întrebe: ‘S-ar putea oare să existe un Dumnezeu care controlează toate aceste lucruri?’ Am ajuns să gîndesc că trebuie să existe Cineva în domeniul invizibil. Inima mea a început să strige: ‘Cine este acest Dumnezeu?’

După absolvirea liceului, munca mea de mecanic la o fabrică de bere saki mi-a restrîns libertatea şi nu am avut timp să meditez la problema referitoare la Dumnezeu. Curînd am întîlnit-o pe Masako, care în 1937 a devenit soţia mea, iar în cele din urmă am fost binecuvîntaţi cu trei copii. Masako s-a dovedit în mod remarcabil o soţie fidelă şi o mamă harnică.

Acum, pentru că aveam o familie, mă gîndeam cu seriozitate la viitorul nostru. Am început iarăşi să ies în aer liber şi să contemplu stelele. Eram convins că exista un Dumnezeu. Nu ştiam cine era acest Dumnezeu, dar, în orice caz, am început să-l chem. M-am rugat în mod repetat: ‘Dacă exişti undeva, te rog ajută familiei mele să găsească o cale pentru a umbla în fericire’.

Chemarea mea a primit în cele din urmă răspuns

După ce ne-am căsătorit, am locuit împreună cu părinţii mei, dar din 1941 am început să ne întreţinem singuri în Hilo, Hawaii. Imediat după ce ne-am stabilit în noua noastră locuinţă, la 7 decembrie 1941 japonezii au atacat Pearl Harbor. Era un timp de încordare, şi toţi erau îngrijoraţi în legătură cu viitorul.

La o lună după atacul de la Pearl Harbor, în timp ce îmi curăţam maşina, un om s-a apropiat de mine şi mi-a oferit o carte intitulată Copiii. S-a prezentat cu numele Ralph Garoutte, un ministru Martor al lui Iehova. Nu am înţeles ce spunea, dar eram interesat de Dumnezeu, aşa încît am acceptat cartea. În săptămîna următoare Ralph a revenit şi mi-a propus un studiu biblic la domiciliu. Cu toate că auzisem de Biblie era pentru prima dată cînd o vedeam. Am acceptat un studiu biblic, la care s-au alăturat soţia mea şi sora ei mai mică.

Adevărul că Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu realmente m-a impresionat (2 Timotei 3:16, 17). Un lucru şi mai minunat era că Iehova are un scop. El era Creatorul pe care îl căutam (Isaia 45:18)! Am fost impresionaţi să aflăm că paradisul iniţial care fusese pierdut urmează să fie restabilit chiar aici pe pămînt, şi că am putea avea parte şi noi de el (Apocalipsa 21:1–4). Acesta era răspunsul la chemarea mea adresată lui Dumnezeu!

Vorbeam cu toată lumea despre aceste adevăruri nou-descoperite. Părinţii mei credeau că sîntem nebuni, dar aceasta nu ne-a descurajat. După trei luni de studiu biblic intensiv, soţia mea şi cu mine ne-am botezat, la 19 aprilie 1942, ca simbol al dedicării noastre lui Iehova, Dumnezeul nostru. Sora mai mică a lui Masako, Yoshi, şi soţul ei, Jerry, care se alăturaseră pe atunci studiului nostru biblic, au fost botezaţi împreună cu noi. Aveam doar o cunoştinţă limitată din Sfintele Scripturi, dar era suficient pentru a ne îmboldi să dorim a-i sluji lui Dumnezeu.

În timp ce al doilea război mondial era încă în curs de desfăşurare, am presupus că sfîrşitul acestui sistem era foarte aproape şi, împreună cu soţia mea am simţit nevoia să-i avertizăm pe oameni în această privinţă. Soţii Garoutte erau exemplul nostru în această privinţă. Atît Ralph, cît şi soţia sa slujeau ca pionieri, miniştri cu timp integral în organizaţia Martorilor lui Iehova. Am comparat situaţia noastră cu cea a lui Ralph. El avea soţie şi patru copii. Eu aveam soţie şi numai trei copii. Dacă el putea efectua acest serviciu, atunci şi eu trebuia să-l pot efectua. Astfel, în luna care a urmat botezului nostru, am făcut cerere pentru serviciul de pionier.

Încă înainte de a fi acceptat ca pionier, m-am debarasat de toate lucrurile inutile, inclusiv de havaiana mea, de saxofon şi de vioară. Fusesem un mare pasionat de muzică, dar le-am dat la o parte pe toate, exceptînd o mică armonică. În plus, serviciul meu la fabrica de bere saki nu mi s-a mai părut atractiv (Filipeni 3:8). Mi-am construit o rulotă şi am aşteptat să văd dacă Iehova va răspunde apelurilor mele de a mă folosi. Nu a trebuit să aştept mult timp. Am fost acceptaţi ca pionieri începînd de la 1 iunie 1942. Am intrat direct în serviciul cu timp integral pentru Iehova şi nu am regretat niciodată această decizie.

Pionierat în Hawaii

Împreună cu soţii Garoutte, am parcurs Insula Mare, Hawaii, inclusiv Kona, faimoasa regiune producătoare de cafea, şi Kau. În timpul acela lucram cu fonograful. Era destul de greu, dar eram încă tineri şi tari. Aşadar, cu fonograful într-o mînă şi cu o geantă de cărţi în cealaltă, am urmat orice cărare ce ne putea conduce spre urechi ascultătoare în cîmpurile de cafea, în plantaţii şi în orice alt loc. Apoi, după ce am parcurs întreaga insulă, am fost repartizaţi la Kohala, pe Insula Mare. Kohala era o mică plantaţie de trestie de zahăr, populată de caucazieni, filipinezi, chinezi, hawaiieni, japonezi şi portughezi. Fiecare grup îşi avea propriile obiceiuri, idei, gusturi şi propria religie.

Odată ce am început pionieratul, nu am mai reluat niciodată serviciul laic. Pentru un timp, am trăit din economiile mele, iar cînd nevoia o cerea, mergeam să pescuiesc. În mod uimitor, întotdeauna m-am întors acasă cu peşte. Culegeam legume sălbatice şi ierburi care creşteau pe marginea drumului, iar acestea ne garniseau platourile la ora cinei. Am făcut un cuptor din tablă galvanizată şi Masako a învăţat să coacă pîine. A fost cea mai bună pîine pe care am mîncat-o vreodată.

Cînd ne-am dus la Honolulu pentru un congres creştin în 1943, Donald Haslett, care era pe atunci supraveghetor de filială în Hawaii, ne-a invitat să ne mutăm acolo şi să locuim într-un mic apartament construit deasupra garajului aparţinînd de Watch Tower Society. Am fost repartizat ca portar la proprietatea filialei şi în următorii cinci ani m-am bucurat să fac pionierat acolo.

O chemare neaşteptată

În 1943 am auzit că Watch Tower Society a deschis o şcoală pentru a instrui misionari în vederea efectuării serviciului în străinătate. Cît de mult ne-ar fi plăcut să o urmăm şi noi! Dar familiile cu copii nu erau invitate, aşa încît nu ne-am mai gîndit la acest lucru. Totuşi, în 1947, fratele Haslett ne-a spus că Watch Tower Society dorea să ştie dacă existau fraţi hawaiieni care erau dispuşi să înceapă serviciul misionar în Japonia. El ne-a întrebat ce părere aveam şi, asemenea lui Isaia, am spus: „Iată-mă, trimite-mă!“ (Isaia 6:8). Soţia mea a simţit la fel. Nu am avut nici o ezitare în ce priveşte faptul de a răspunde la chemarea lui Iehova.

Astfel am fost invitaţi să urmăm cursurile Şcolii Biblice Galaad a Watchtower pentru a fi instruiţi ca misionari. Invitaţia i-a inclus şi pe cei trei copilaşi ai noştri. Au mai fost invitaţi şi alţi cinci, Donald şi Mabel Haslett, Jerry şi Yoshi Toma, precum şi Elsie Tanigawa, şi am călătorit împreună la New York în iarna anului 1948.

Am traversat continentul cu autobuzul. După trei zile de călătorie cu autobuzul, eram toţi obosiţi şi fratele Haslett a sugerat să facem o pauză şi să stăm peste noapte la un hotel. Cînd am coborît din autobuz, un bărbat s-a apropiat de noi şi a strigat: „Japonezi! Mă duc acasă să-mi iau puşca să-i împuşc!“

„Nu sînt japonezi, a spus fratele Haslett. Sînt hawaiieni. Nu vedeţi deosebirea?“ Remarca sa inteligentă ne-a salvat.

Făceam parte cu adevărat din cea de-a 11-a promoţie Galaad? Ni se părea că este un vis minunat. Realitatea acestui fapt a devenit însă evidentă în scurt timp. Din clasa noastră, preşedintele de atunci al Watch Tower Society, Nathan H. Knorr, a selectat 25 de cursanţi pentru a fi instruiţi în vederea unui posibil serviciu misionar în Japonia. Întrucît eram japonez de origine şi vorbeam puţin japoneza, am fost repartizat să predau limba japoneză acestui grup de cursanţi. Întrucît nu eram versat în această limbă, nu a fost uşor; dar am supravieţuit toţi, oarecum!

La data aceea, fiul nostru, Loy, avea zece ani, iar fiicele noastre, Thelma şi Sally, aveau opt şi respectiv şase ani. Ce s-a întîmplat cu ei în timp ce noi am urmat cursurile? Şi ei au mers la şcoală! Dimineaţa erau luaţi cu un autobuz şi erau aduşi înapoi acasă mai tîrziu în cursul zilei. Cînd copiii se întorceau de la şcoală, Loy lucra împreună cu fraţii la ferma Watch Tower, iar Thelma şi Sally lucrau la spălătorie, împăturind batiste.

Ne pregătim gîndirea în vederea necunoscutului

Cînd am absolvit Şcoala Galaad la 1 august 1948, de-abia aşteptam să ajungem la locul repartizat. Fratele Haslett s-a dus înainte să găsească un loc unde să locuiască misionarii. În cele din urmă, el a găsit o casă cu două etaje în Tokyo şi, la 20 august 1949, familia noastră a pornit spre viitoarea noastră locuinţă.

Înainte de a ajunge în Japonia mă gîndisem adeseori la această ţară orientală. Meditasem la loialitatea poporului japonez faţă de domnitorii lor umani şi faţă de împărat. Mulţi japonezi şi-au dat viaţa pentru aceşti conducători omeneşti. În timpul celui de-al doilea război mondial, unii piloţi kamikaze au murit pentru împărat în timp ce îşi îndreptau avionul spre coşurile navelor de război inamice. Îmi amintesc că m-am gîndit: dacă poporul japonez este atît de fidel unor domnitori omeneşti, ce ar face dacă l-ar găsi pe adevăratul Domn, Iehova?

Cînd am ajuns în Japonia, existau în întreaga ţară doar şapte misionari şi cîţiva vestitori. Am început cu toţii să lucrăm, iar eu m-am străduit să-mi îmbunătăţesc cunoştinţele de limbă şi am putut să iniţiez studii biblice cu multe persoane care îl chemau pe Dumnezeu în inima lor. Mulţi dintre cei cu care am studiat Biblia în acele timpuri de început s-au menţinut fideli chiar pînă în prezent.

În serviciul misionar împreună cu copiii noştri

Cum am putut să ne organizăm serviciul misionar avînd trei copii mici de îngrijit? Ei bine, Iehova a fost puterea care ne-a susţinut. Primeam un mic subsidiu de la Watch Tower Society, iar Masako confecţiona îmbrăcăminte pentru copii. În plus, am primit un oarecare ajutor din partea părinţilor mei.

După ce a absolvit zece clase, Loy a slujit pentru un timp la filiala din Japonia a Watch Tower Bible and Tract Society. Însă, din cauza unor probleme de sănătate, el a decis să se întoarcă în Hawaii pentru a urma un tratament. În prezent, el şi soţia lui îi slujesc cu loialitate lui Iehova în California. În urma căsătoriei lui am fost binecuvîntaţi cu patru nepoţi fideli. Toţi sînt botezaţi, iar unul dintre ei slujeşte împreună cu soţia lui la Betelul din Brooklyn, sediul mondial al Martorilor lui Iehova.

Fiicele mele, Thelma şi Sally, au fost numite în mod oficial misionare cînd au crescut. Thelma slujeşte în prezent ca misionară în oraşul Toyama. Sally s-a căsătorit cu un frate misionar, Ron Trost, şi slujesc în Japonia de peste 25 de ani ca misionari în lucrarea itinerantă.

De la nord la sud

După ce am petrecut doi ani la Tokio, am fost trimişi la Osaka pentru doi ani. Următoarea noastră repartizare ne-a dus în nord, la Sendai, unde am slujit timp de aproximativ şase ani. Acei ani petrecuţi la Sendai ne-au pregătit pentru repartizările primite în insula cea mai nordică a Japoniei, Hokkaido. În Hokkaido au primit fiicele noastre numirea oficială de misionare. Tot acolo, a trebuit să ne obişnuim cu temperaturi hibernale care coborau uneori sub zero grade. După căldura tropicală din Hawaii, aceasta era într-adevăr o schimbare!

Apoi, într-o zi am auzit o nouă chemare, sub forma unei scrisori de la Watch Tower Society. În ea mi se cerea să deschid un birou de filială în Okinawa, care se afla încă sub control american. Mutarea din extremitatea nordică a Japoniei în ceea ce a devenit acum cea mai sudică prefectură a Japoniei mă punea la mare încercare. Ce aveam să fac? Deşi cu unele sentimente nepotrivite, am ajuns la Okinawa în noiembrie 1965, însoţit ca întotdeauna de fidela mea soţie. Urma să fie viaţa la Okinawa la fel ca cea din Japonia? Cum stăteau lucrurile în ce priveşte cultura? Cum aveau să reacţioneze oamenii la mesajul salvării din partea lui Iehova?

Cînd am sosit, existau în Okinawa mai puţin de 200 de vestitori. Acum există peste 2 000. În perioada de început, am fost atît supraveghetor de circumscripţie, cît şi supraveghetor de filială cu jumătate de normă. Faptul de a călători de-a lungul insulelor m-a ajutat să-mi formez o strînsă relaţie cu fraţii de acolo şi consider un privilegiu faptul că le-am slujit.

Liberi de probleme?

Cariera noastră misionară nu a fost nicidecum liberă de probleme. În timp ce ne petreceam vacanţa în Statele Unite în 1968, Masako s-a îmbolnăvit şi a trebuit să suporte o intervenţie chirurgicală. I s-a îndepărtat o tumoare de pe intestine, iar apoi s-a refăcut într-un mod remarcabil. Nu dispuneam de asigurare medicală şi eram îngrijoraţi de faptul că s-ar fi putut să nu ne putem întoarce la locul unde eram repartizaţi. Spre marea noastră surpriză însă, fraţii noştri de credinţă s-au îngrijit de toate.

În ce mă priveşte, în prezent mă acomodez vieţii marcate de problemele obişnuite ale diabeticilor. Cu toate că nu sînt încă orb, vederea îmi este serios afectată. Dar, prin intermediul bunătăţii iubitoare a lui Iehova, pot să asimilez hrana spirituală sistematică ascultînd Turnul de veghere şi Treziţi-vă! înregistrate pe casete. Fraţii şi surorile de credinţă mă ajută, de asemenea, citindu-mi diverse materiale.

Cum am putut să prezint în continuare cuvîntări publice cu vederea mea slăbită? La început mi-am înregistrat cuvîntările şi le-am prezentat prin instalaţia de amplificare în timp ce eu mimam. Dar, la sugestia fiicei mele, mi-am îmbunătăţit metoda. Acum, îmi înregistrez cuvîntările cu un mic casetofon şi le prezint în timp ce ascult prin căşti cuvîntarea înregistrată în prealabil.

Ori de cîte ori ne-am confruntat cu reale probleme, n-am încetat să-l chemăm pe Iehova. În cele din urmă, binecuvîntările care au rezultat datorită rezolvării problemelor de către Iehova ni s-au părut întotdeauna mai mari decît s-au arătat a fi problemele înseşi. Faptul de a continua în serviciul său este singura modalitate de a ne manifesta recunoştinţa.

După 23 de ani petrecuţi în Okinawa, am fost repartizaţi din nou în aceeaşi zonă geografică unde am slujit pentru prima dată cînd am venit în Japonia. Biroul principal al Watch Tower Society şi cel mai mare cămin de misionari sînt amplasate pe locul unde s-a aflat iniţial clădirea cu două etaje cumpărată cu mulţi ani în urmă în Tokyo de către fratele Haslett.

În afară de Masako şi de mine, 11 dintre rudele noastre slujesc în prezent ca misionari în Japonia. Toţi consideră drept un mare privilegiu faptul de a fi văzut creşterea pe care a dat-o Iehova în această ţară de cultură predominant budistă şi şintoistă. Lucrarea din Japonia a avut începuturi mici, dar puterea lui Iehova a făurit o „naţiune“ de peste 167 000 de vestitori ai veştii bune. — Isaia 60:22.

Cînd l-am chemat pe Dumnezeu, el mi-a răspuns. Cînd el m-a chemat pe mine, eu am răspuns pozitiv. Eu şi soţia mea considerăm că n-am făcut decît ceea ce eram datori să facem. Dar cum stau lucrurile cu tine? Cînd Creatorul tău te cheamă, răspunzi?

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

Soţii Tohara cu ciţiva din grupul lor de pionieri din Hawaii, 1942

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Copiii familiei Tohara la Galaad în 1948

[Legenda fotografiei de la pagina 31]

Fericiţi că au răspuns la chemare, Shinichi şi Masako Tohara au împlinit 43 de ani de cînd se află în lucrarea misionară