De la cultul împăratului la închinarea adevărată

RELATARE DE ISAMU SUGIURA

Chiar dacă în 1945 era limpede că Japonia va pierde al doilea război mondial, noi eram siguri că kamikaze („vântul divin“) va sufla şi-l va înfrânge pe duşman. Kamikaze se referă la furtunile din 1274 şi 1281 care au distrus de două ori o mare parte a flotei militare mongole care invadase coasta Japoniei, forţând-o astfel să se retragă.

PRIN urmare, la 15 august 1945, când împăratul Hirohito a anunţat naţiunea că Japonia capitulase în faţa Forţelor Aliate, speranţele a o sută de milioane de oameni devotaţi lui s-au spulberat. Pe vremea aceea eram elev, şi pot spune că şi speranţele mele s-au spulberat. „Dacă împăratul nu este Dumnezeul cel viu, atunci cine este?“, mă întrebam eu. „În cine să am încredere?“

Cu toate acestea, înfrângerea Japoniei în al doilea război mondial a făcut posibil ca eu şi mii de alţi japonezi să învăţăm despre adevăratul Dumnezeu, Iehova. Înainte de a vă povesti ce schimbări a trebuit să fac, daţi-mi voie să vă spun unele lucruri privitoare la educaţia mea religioasă.

Primele influenţe religioase

M-am născut în oraşul Nagoya la 16 iunie 1932, fiind cel mai mic dintre cei patru băieţi. Tata lucra ca topograf în oraş. Mama era o adeptă devotată a sectei Tenrikyo, o sectă şintoistă, iar fratele meu mai mare primise instruire religioasă pentru a fi profesor de Tenrikyo. Eu şi mama eram foarte apropiaţi, iar mama mă lua cu ea la locul de închinare.

Am fost învăţat să mă rog cu capul plecat. Religia Tenrikyo preda credinţa într-un creator numit Tenri O no Mikoto, precum şi în zece zeităţi mai mici. Membrii acestei religii practicau vindecările prin credinţă şi puneau accentul pe faptul de a le sluji altora şi pe răspândirea convingerilor lor.

În copilărie am fost foarte curios. Mă minunam când vedeam seara luna pe cer şi stele fără număr şi mă întrebam cât de mare este spaţiul care se întinde dincolo de cer. Pentru mine era ceva fascinant să văd cum cresc vinetele şi castraveţii pe care îi plantam pe o mică parcelă în grădina din spatele casei. Contemplarea naturii mi-a întărit credinţa în Dumnezeu.

Anii de război

Anii în care am urmat cursurile şcolii elementare, între 1939 şi 1945, au coincis cu perioada celui de-al doilea război mondial. Educaţia pe care am primit-o la şcoală a pus accentul pe cultul împăratului, o latură importantă a şintoismului. Ni s-a predat shushin, care însemna instruire morală cu caracter naţionalist şi militarist. În programele şcolare erau incluse ceremoniile de înălţare a drapelului, intonarea imnului naţional, studierea decretelor de educaţie imperială şi venerarea unei fotografii a împăratului.

De asemenea, mergeam la templul şintoist din oraşul nostru ca să ne rugăm lui Dumnezeu pentru victoria armatei imperiale. Doi dintre fraţii mei de corp erau înrolaţi în armată. Având în vedere îndoctrinarea mea naţionalist-religioasă, mă bucurau veştile despre victoriile armatei japoneze.

Întrucât era un centru al industriei japoneze de avioane, Nagoya a fost unul dintre principalele obiective ale numeroaselor atacuri ale Forţelor Aeriene Americane. În timpul zilei, bombardiere de tip B-29 Superfortress survolau în formaţie pe deasupra oraşului la o înălţime de aproximativ 9 000 de metri, aruncând sute de tone de bombe peste sectoarele uzinei. Noaptea proiectoarele reperau bombardierele la o înălţime de numai 1 300 de metri de la sol. Repetatele raiduri aeriene cu bombe incendiare provocau scene înfiorătoare în cartierele de locuinţe. Numai Nagoya a fost ţinta a 54 de raiduri aeriene pe parcursul ultimelor nouă luni de război, care au cauzat multă suferinţă şi au făcut peste 7 700 de victime.

Pe atunci zece oraşe de pe coastă începuseră să fie bombardate de pe vasele de război, iar oamenii vorbeau despre o posibilă debarcare a trupelor americane în apropiere de Tokyo. Femei şi băieţi tineri au fost instruiţi să lupte cu suliţe de bambus pentru a-şi apăra ţara. Deviza noastră era „Ichioku Sougyokusai“, care înseamnă „Mai bine 100 de milioane de morţi decât să capitulăm!“.

La 7 august 1945, pe prima pagină a unui ziar scria cu litere mari: „Asupra Hiroshimei a fost aruncată o nouă bombă“. După două zile, o altă bombă a fost aruncată peste Nagasaki. Aceste bombe au fost bombe atomice, iar mai târziu ni s-a spus că ele au secerat în total peste 300 000 de vieţi omeneşti. Apoi, la 15 august, după un marş de instrucţie cu arme de lemn, am ascultat discursul împăratului, care a anunţat capitularea Japoniei. Fusesem convinşi că vom învinge, de aceea eram distruşi în acel moment!

Întrezărim o nouă speranţă

Dat fiind că începuse ocupaţia trupelor americane, am acceptat treptat faptul că Statele Unite câştigaseră războiul. În Japonia a fost instaurată democraţia şi a fost elaborată o nouă constituţie, care garanta libertatea de închinare. Condiţiile de trai erau grele, hrana nu era suficientă, iar în 1946 tata a murit de subnutriţie.

Între timp, la şcoala unde mergeam eu a început să se predea engleza, iar la postul de radio NHK a început un program de conversaţie în limba engleză. Timp de cinci ani am ascultat zi de zi cu manualul în mână acest program pe atunci la modă. Lucrul acesta m-a făcut să visez că într-o bună zi voi merge în Statele Unite. Deoarece eram dezamăgit de religiile şintoistă şi budistă, am început să mă gândesc la faptul că adevărul despre Dumnezeu ar putea fi găsit în religiile occidentale.

La începutul lui aprilie 1951, am cunoscut-o pe Grace Gregory, o misionară trimisă de Watch Tower Society. Ea stătea în faţa gării din Nagoya şi oferea câte un exemplar al revistei Turnul de veghere în limba engleză şi o broşură în japoneză care trata un subiect biblic. Am fost impresionat de umilinţa cu care făcea ea această lucrare. Am primit ambele publicaţii şi am acceptat imediat studiul biblic pe care mi l-a oferit. I-am promis că voi veni peste câteva zile la ea acasă pentru a studia din Biblie.

După ce mi-am ocupat locul în tren şi am început să citesc revista Turnul de veghere, mi-a atras atenţia primul cuvânt din articolul introductiv, „Iehova“. Nu mai întâlnisem până atunci acest nume. Nu m-am aşteptat să găsesc acest nume în micul dicţionar englez-japonez pe care îl aveam la mine, însă numele apărea în dicţionar! „Iehova . . ., Dumnezeul Bibliei.“ Acestea au fost primele mele noţiuni despre Dumnezeul creştinismului!

Cu ocazia primei mele vizite la casa de misionari, am aflat că peste câteva săptămâni Nathan Knorr, preşedintele de atunci al Watch Tower Bible and Tract Society, urma să ţină o cuvântare biblică. El se afla în vizită în Japonia împreună cu secretarul său, Milton Henschel, şi urma să vină în Nagoya. Deşi nu cunoşteam prea multe lucruri din Biblie, mi-a plăcut foarte mult cuvântarea, precum şi faptul de a fi împreună cu misionarii şi cu alte persoane din auditoriu.

În aproape două luni am învăţat la studiul meu cu Grace adevărurile fundamentale despre Iehova, Isus Cristos, răscumpărare, Satan Diavolul, Armaghedon şi Paradisul pământesc. Vestea bună despre Regat era exact genul de mesaj pe care îl căutasem eu. Când am început să studiez am început şi să asist la întrunirile congregaţiei. Îmi plăcea atmosfera prietenească de la aceste reuniuni, la care misionarii se asociau nestingheriţi cu japonezii şi stăteau cu noi pe tatami (covoraşe împletite din pai).

În octombrie 1951 s-a ţinut primul congres de circumscripţie la Sala Nakanoshima, din Osaka. În toată Japonia erau mai puţin de 300 de Martori; cu toate acestea, la congres au participat în jur de 300 de persoane, printre care s-au numărat şi cei aproape 50 de misionari. Chiar şi eu am avut o scurtă temă în cadrul acestui program. Ceea ce am văzut şi am auzit m-a impresionat atât de mult, încât am luat în inima mea hotărârea de a-i sluji lui Iehova toată viaţa. În ziua următoare am fost botezat în apa călduţă de la o baie publică din apropiere.

Bucuria de a fi în serviciul de pionier

Doream să devin pionier, cum se numesc miniştrii Martorilor lui Iehova, dar mă simţeam obligat şi să-mi sprijin familia din punct de vedere material. Când mi-am adunat curajul pentru a-i spune şefului meu care era dorinţa mea, am fost surprins de răspunsul lui: „Voi fi încântat să cooperez cu tine dacă lucrul acesta te va face fericit“. Chiar dacă nu puteam să lucrez decât două zile pe săptămână, reuşeam să o ajut pe mama la cheltuielile casnice. Mă simţeam cu adevărat liber, ca o pasăre căreia i s-a dat drumul din colivie.

La 1 august 1954, întrucât condiţiile erau din ce în ce mai bune, am început să fac pionierat într-un teritoriu din spatele gării din Nagoya, la o distanţă de câteva minute de locul unde am întâlnit-o prima dată pe Grace. După câteva luni am primit o repartiţie pentru a sluji ca pionier special în Beppu, un oraş de pe insula Kyushu, situată în vestul Japoniei. Partenerul cu care am fost repartizat să lucrez a fost Tsutomu Miuraa. Pe atunci nu exista nici o congregaţie a Martorilor lui Iehova pe toată insula, însă în prezent există sute de congregaţii, împărţite în 22 de circumscripţii!

O anticipare a lumii noi

Când a vizitat din nou Japonia în aprilie 1956, fratele Knorr m-a rugat să citesc cu voce tare câteva paragrafe dintr-o revistă Turnul de veghere în engleză. Nu mi s-a spus de ce, dar, peste câteva luni, am primit o scrisoare în care eram invitat să urmez cursurile celei de-a 29-a clase a Şcolii Galaad, o şcoală pentru misionari. De aceea, în luna noiembrie a aceluiaşi an, am pornit într-o emoţionantă călătorie spre Statele Unite, care împlinea o veche dorinţă a mea. Faptul de a locui şi de a lucra câteva luni împreună cu marea familie de la Betelul din Brooklyn mi-a întărit credinţa în organizaţia vizibilă a lui Iehova.

În februarie 1957, fratele Knorr ne-a trimis pe mine şi pe alţi doi studenţi la campusul Şcolii Galaad din South Lansing (în nordul statului New York). În următoarele cinci luni, timp în care am fost instruit la Şcoala Galaad din Cuvântul lui Iehova şi am locuit cu colegii mei studenţi într-un mediu ambiant încântător, m-am bucurat cu anticipaţie de Paradisul pământesc. Zece dintre cei 103 studenţi, printre care şi eu, am fost repartizaţi în Japonia.

Îmi preţuiesc repartiţiile

În octombrie 1957, când m-am întors acasă, existau în jur de 860 de Martori în toată Japonia. Am fost repartizat în lucrarea itinerantă ca supraveghetor de circumscripţie, iar la început am primit o instruire de câteva zile de la Adrian Thompson în Nagoya. Circumscripţia mea se întindea de la Shimizu, situat în apropiere de muntele Fuji, până la insula Shikoku şi cuprindea oraşe mari ca Kyoto, Osaka, Kobe şi Hiroshima.

În 1961 am primit numirea de supraveghetor de district. Lucrul acesta a însemnat să călătoresc din insula acoperită cu zăpadă Hokkaido, situată în nord, până în insula cu climă subtropicală Okinawa şi chiar mai departe, până în insulele Ishigaki, situate în apropierea Taiwanului, o distanţă de aproape 3 000 de kilometri.

Apoi, în 1963, am fost invitat să urmez un curs de zece luni la Şcoala Galaad de la Betelul din Brooklyn. La acest curs, fratele Knorr a subliniat importanţa faptului de a avea o atitudine potrivită faţă de munca repartizată. El a spus că faptul de a curăţa toaletele este o însărcinare la fel de importantă ca munca dintr-un birou. Dacă băile nu sunt curate, a spus el, toţi membrii familiei Betel şi munca lor ar avea de suferit. Mai târziu, o parte din munca mea la Betelul din Japonia a constat în curăţarea toaletelor, iar atunci mi-am amintit de acest sfat.

Când m-am întors în Japonia am fost repartizat din nou în lucrarea itinerantă. După câţiva ani, în 1966, m-am căsătorit cu Junko Iwasaki, o pionieră specială care slujea în oraşul Matsue. Lloyd Barry, pe atunci supraveghetorul Filialei din Japonia, a ţinut o însufleţitoare cuvântare de nuntă. După aceea, Junko m-a însoţit în lucrarea itinerantă.

Repartiţiile ni s-au schimbat în 1968, când eu am fost chemat la Filiala din Tokyo pentru a lucra ca traducător. Deoarece în Betel nu erau camere suficiente, am făcut naveta din Sumida Ku (Tokyo), iar Junko a slujit ca pionieră specială în congregaţia locală. Pe vremea aceea erau necesare clădiri de filială mai spaţioase. Din acest motiv, în 1970 s-a cumpărat o proprietate în Numazu, nu departe de muntele Fuji. Acolo s-au construit o tipografie cu trei etaje şi o clădire de locuinţe. Înainte de începerea lucrărilor de construcţie, câteva case aflate pe această proprietate au găzduit Şcoala pentru Ministerul Regatului, la care au fost instruiţi supraveghetorii de congregaţie. Eu am avut privilegiul de a preda la această şcoală, iar Junko a pregătit mâncare pentru cursanţi. A fost emoţionant să vezi cum sute de bărbaţi creştini primeau instruire specială pentru minister.

Într-o după-amiază am primit o telegramă fulger. Mama fusese internată în spital şi era pe moarte. Am luat un tren expres spre Nagoya şi m-am grăbit să ajung la spital. Mama era în comă, dar am stat toată noaptea la căpătâiul ei. În zori, mama a murit. În timp ce călătoream înapoi spre Numazu, mi-au dat lacrimile când mi-am amintit de greutăţile prin care trecuse ea în viaţă şi afecţiunea pe care o avusese pentru mine. Dacă Iehova va vrea, o voi revedea la înviere.

La scurt timp după aceea, clădirile din Numazu nu mai făceau faţă creşterii familiei Betel. De aceea s-a cumpărat un teren de 7 hectare în oraşul Ebina, iar în 1978 a început construirea unui nou complex de filială. Acum tot spaţiul disponibil de pe această proprietate este ocupat de o tipografie şi de clădiri de locuinţe, precum şi de o Sală de Congrese cu o capacitate de 2 800 de locuri. Cele mai recente anexe, şi anume două clădiri cu 13 etaje şi o clădire cu cinci etaje cu parcare şi service, au fost terminate cu câteva luni în urmă. Familia noastră Betel numără acum aproape 530 de membri, însă noile clădiri ne vor da posibilitatea să găzduim aproape 900 de persoane.

Multe motive de bucurie

Este emoţionant să vezi împlinirea profeţiei biblice, da, să vezi cum „cel mic a devenit o naţiune puternică“ (Isaia 60:22, NW). Îmi amintesc că unul dintre fraţii mei m-a întrebat în 1951: „Câţi Martori sunt în Japonia?“

„În jur de 260“, i-am răspuns eu.

„Numai atâţia?“, a spus el pe un ton dispreţuitor.

Mi-aduc aminte că am zis în sinea mea: „Vom trăi şi vom vedea câţi oameni va atrage Iehova la închinarea sa în această ţară şinto-budistă“. Iar Iehova ne-a dat răspunsul! În prezent, în Japonia nu mai există nici un teritoriu pentru predicare nerepartizat, iar numărul adevăraţilor închinători a crescut la peste 222 000 de vestitori, care activează în 3 800 de congregaţii!

Ultimii 44 de ani pe care i-am petrecut în ministerul cu timp integral — 32 împreună cu iubitoarea mea soţie — au fost foarte fericiţi. Din aceşti ani, 25 am lucrat la Betel, la Departamentul traducere. În septembrie 1979 am fost invitat să fac parte din Comitetul Filialei din Japonia a Martorilor lui Iehova.

A fost un privilegiu şi o binecuvântare să contribui şi eu cu ceva la faptul de a-i ajuta pe oamenii sinceri şi paşnici să vină la închinarea la Iehova. Mulţi au făcut exact ce am făcut şi eu — nu-i mai acordă devoţiune împăratului, ci se închină singurului Dumnezeu adevărat, Iehova. Dorinţa mea sinceră este să ajut cât mai mulţi oameni să treacă de partea victorioasă a lui Iehova şi să obţină viaţă veşnică în lumea nouă, o lume a păcii. — Apocalipsa 22:17.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Educaţia primită la şcoală s-a concentrat asupra cultului împăratului

[Provenienţa fotografiei]

The Mainichi Newspapers

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

În New York, cu fratele Franz

[Legenda fotografiei de la pagina 29]

Cu soţia mea, Junko

[Legenda fotografiei de la pagina 31]

La lucru, la Departamentul traducere