Iehova a fost de partea mea
RELATATĂ DE MAX HENNING
Era anul 1933 şi Adolf Hitler tocmai venise la putere în Germania. Însă cei aproximativ 500 de Martori ai lui Iehova din zona Berlinului nu au tremurat. Mulţi tineri au devenit pionieri, adică miniştri cu timp integral, şi unii chiar au acceptat repartiţii în alte ţări europene. Prietenul meu Werner Flatten şi cu mine obişnuiam să ne întrebăm: „De ce tot ezităm, irosind timpul? De ce nu plecăm să facem pionierat?“
DUPĂ opt zile de la naşterea mea, în 1909, am ajuns în grija unor părinţi adoptivi iubitori. În 1918, familia noastră a fost copleşită de durere când surioara mea de lapte a murit pe neaşteptate. La scurt timp după aceea, Studenţii în Biblie, cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova, au bătut la uşa noastră, iar inimile părinţilor mei adoptivi s-au deschis larg pentru a accepta adevărul biblic. Ei m-au învăţat şi pe mine să apreciez lucrurile spirituale.
M-am concentrat asupra instruirii şcolare şi am devenit instalator. Dar mai important a fost faptul că am luat poziţie de partea lucrurilor spirituale. Pe 5 mai 1933, Werner şi cu mine am început să facem pionierat. Mergeam cu bicicleta până într-un oraş situat la 100 de kilometri de Berlin, unde stăteam două săptămâni şi predicam. Apoi reveneam la Berlin pentru a ne îngriji de lucrurile necesare. După aceea ne întorceam în teritoriul nostru de predicare pentru alte două săptămâni.
Am cerut să slujim în altă ţară şi, în decembrie 1933, am primit o repartiţie în Iugoslavia de atunci. Însă, înainte de a reuşi să plecăm, repartiţia noastră s-a schimbat pentru Utrecht, Olanda. La puţin timp după aceea m-am botezat. Pe atunci se punea mai puţin accent pe botez; ministerul era lucrul cel mai important. Încrederea în Iehova a devenit atunci o trăsătură permanentă a vieţii mele. Am găsit multă mângâiere în cuvintele psalmistului biblic: „Iată, Dumnezeu este ajutorul meu, Domnul este între cei care susţin sufletul meu“. — Psalmul 54:4.
Pionierat în Olanda
Nu la mult timp după sosirea în Olanda am primit o nouă repartiţie, în oraşul Rotterdam. În familia la care locuiam, şi tatăl, şi un fiu erau pionieri. După câteva luni s-a cumpărat o casă mare în Leersum, un oraş situat nu prea departe de Utrecht, ca locuinţă pentru pionieri, iar Werner şi cu mine ne-am mutat acolo.
Cât timp am locuit în această casă de pionieri am călătorit cu bicicleta spre teritoriile din apropiere şi am folosit o maşină cu opt locuri ca să ajungem în teritoriile mai îndepărtate. În acel timp existau numai o sută de Martori în toată Olanda. Astăzi, după 60 de ani, teritoriul pe care l-am lucrat pe când eram în casa de pionieri are mai mult de 4 000 de vestitori, formând peste 50 de congregaţii!
Lucram din greu în minister, până la 14 ore în fiecare zi, şi acest lucru ne-a menţinut fericiţi. Un obiectiv principal a fost să plasăm cât mai multă literatură posibil. De obicei le lăsam persoanelor interesate peste o sută de broşuri pe zi. Pe atunci, efectuarea vizitelor ulterioare şi conducerea studiilor biblice nu făceau parte din activitatea noastră regulară.
Într-o zi, partenerul meu şi cu mine lucram în oraşul Vreeswijk. În timp ce el îi depunea mărturie unui bărbat de la poarta unui fort militar, eu am folosit timpul pentru a citi din Biblia mea. Era subliniată mult cu roşu şi albastru. Mai târziu, un tâmplar care lucra pe un acoperiş din apropiere l-a avertizat pe omul de la poartă că eu eram, probabil, un fel de spion. Ca urmare am fost arestat în aceeaşi zi, în timp ce îi depuneam mărturie proprietarului unui magazin, iar Biblia mi-a fost confiscată.
Mi s-a intentat proces. Am fost acuzat că semnele din Biblia mea reprezentau o schiţă a fortului. Am fost declarat vinovat, iar judecătorul m-a condamnat la doi ani de închisoare. Dar am făcut recurs şi am fost achitat. Cât de fericit eram în libertate, dar eram şi mai fericit pentru că Biblia mea cu multele ei notiţe îmi fusese restituită!
În vara anului 1936, Richard Brauning, unul dintre pionierii din casă, şi cu mine ne-am petrecut vara predicând în nordul ţării. În prima lună am realizat 240 de ore în minister şi am plasat foarte multă literatură. Locuiam într-un cort şi ne îngrijeam de toate necesităţile noastre, spălând, gătind şi făcând multe alte lucruri singuri.
Mai târziu am fost transferat pe un vas numit Lightbearer (Purtător de lumină), care a ajuns foarte cunoscut în nordul Olandei. Pe vas locuiam cinci pionieri şi cu ajutorul lui am putut ajunge la o mulţime de regiuni izolate.
Alte privilegii
În 1938 am fost numit slujitor de zonă, cum erau numiţi pe atunci supraveghetorii de circumscripţie ai Martorilor lui Iehova. Aşa că am părăsit Lightbearer şi am început să vizitez congregaţiile şi pe Martorii care trăiau izolaţi în trei provincii din sud.
Unicul mijloc de locomoţie era bicicleta. Deseori era nevoie de o zi pentru a călători de la o congregaţie sau o grupă de persoane interesate la alta. Printre oraşele pe care le-am vizitat a fost Breda, unde locuiesc acum. Pe vremea aceea, în Breda nu exista o congregaţie, ci doar un cuplu de Martori în vârstă.
Pe când le slujeam fraţilor din Limburg am fost invitat să răspund la multe întrebări puse de un miner pe nume Johan Pieper. El a luat o poziţie fermă de partea adevărului Bibliei şi a devenit un predicator curajos. Patru ani mai târziu a fost închis într-un lagăr de concentrare, unde a rămas trei ani şi jumătate. După ce a fost eliberat a început din nou să predice cu mult zel, şi chiar şi astăzi este un bătrân fidel. Acea congregaţie micuţă de 12 Martori din Limburg a crescut, ajungând acum la 17 congregaţii cu aproximativ 1 550 de vestitori!
Sub călcâiul naziştilor
În mai 1940, naziştii au invadat Olanda. Eu am fost repartizat la biroul filialei Societăţii Watch Tower din Amsterdam. Trebuia să ne continuăm lucrarea cu o precauţie extraordinară, ceea ce ne-a făcut să apreciem proverbul biblic: „Prietenul adevărat . . . în nenorocire ajunge ca un frate“ (Proverbele 17:17). Plăcuta legătură a unităţii care s-a consolidat în aceea perioadă stresantă a avut efecte profunde asupra maturizării mele spirituale şi m-a echipat pentru anii şi mai grei care-mi stăteau înainte.
Sarcina mea era să supraveghez aprovizionarea congregaţiilor cu literatură, acţiune pe care o făceau, de obicei, curierii. Gestapo-ul era mereu în căutare de tineri care să lucreze forţat în Germania, aşa că am folosit surori creştine pe post de curieri. Cu timpul, Wilhelmina Bakker, cunoscută întotdeauna ca Nonnie, a fost trimisă la noi din Haga, şi eu am dus-o în locul secret unde se afla supraveghetorul nostru de filială, Arthur Winkler. În încercarea de a trece cât mai neobservat posibil, m-am îmbrăcat ca un fermier olandez, cu saboţi de lemn şi cu celelalte accesorii, şi am escortat-o pe Nonnie cu tramvaiul. Mai târziu am aflat că ea de-abia se putuse abţine să nu râdă, deoarece, după părerea ei, eram oricum altcumva, numai inobservabil nu.
Pe 21 octombrie 1941, depozitul de literatură şi hârtie din Amsterdam a fost trădat, ajungând în mâinile duşmanului. În timpul raziei făcute de Gestapo, Winkler şi Nonnie au fost arestaţi. Când au fost predaţi la închisoare, ei i-au auzit povestind pe doi agenţi ai Gestapo-ului cum urmăriseră „un individ scund şi cu părul închis la culoare“, căruia i-au pierdut urma pe străzile aglomerate. Era evident că vorbeau despre mine, aşa că Winkler a găsit o modalitate de a le transmite un mesaj fraţilor de afară. Am fost transferat imediat la Haga.
Între timp, Nonnie a fost eliberată din închisoare şi s-a întors la Haga ca să facă pionierat. Acolo am întâlnit-o din nou. Însă, când slujitorul congregaţiei din Rotterdam a fost arestat, am fost trimis eu să-l înlocuiesc. Mai târziu, slujitorul congregaţiei Gouda a fost arestat, şi eu am fost transferat acolo ca să-i ţin locul. În cele din urmă, pe 29 martie 1943 am fost prins. În timp ce verificam stocul nostru de literatură biblică, am fost surprins de o razie a Gestapo-ului.
Pe lângă literatura biblică împrăştiată pe masă era şi o listă cu numele unor fraţi şi surori creştine, deşi într-o formă codificată. Tulburat, m-am rugat lui Iehova să-mi dea posibilitatea de a-i ocroti pe cei care mai erau încă liberi să predice. Am reuşit să acopăr cu palma lista cu nume fără să fiu văzut şi am mototolit-o în mână. Apoi am cerut permisiunea de a merge la toaletă, unde am rupt lista în bucăţi, am aruncat-o şi am tras apa după ea.
În astfel de situaţii de strâmtorare am învăţat să găsesc putere reflectând la modul în care şi-a tratat Iehova poporul în trecut şi la promisiunile lui de eliberare. Iată o asigurare inspirată de care îmi aduc mereu aminte: „De n-ar fi fost DOMNUL de partea noastră, când s-au sculat oamenii împotriva noastră, ne-ar fi înghiţit de vii“. — Psalmul 124:2, 3.
Închisori şi lagăre de concentrare
Am fost dus la închisoarea din Rotterdam, unde m-am mulţumit să am Biblia cu mine. Aveam, totodată, cartea Salvare, fragmente din cartea Copiii şi suficient timp pentru a citi toată această literatură. După şase luni m-am îmbolnăvit grav şi a trebuit să merg la un spital. Înainte de a părăsi închisoarea am ascuns literatura sub saltea. Mai târziu am aflat că un alt Martor, Piet Broertjes, a fost mutat în celula mea şi a descoperit-o. Astfel, literatura a fost folosită pentru a-i întări şi pe alţii în credinţă.
Când m-am refăcut, am fost transferat la o închisoare din Haga. Acolo l-am întâlnit pe Leo C. van der Tas, un student la drept care se afla în închisoare pentru că se împotrivea ocupaţiei naziste. El nu auzise niciodată de Martorii lui Iehova, aşa că am avut ocazia să-i depun mărturie. Uneori mă trezea în toiul nopţii şi îmi punea întrebări. Nu şi-a putut reţine admiraţia pentru Martori, mai ales când a aflat că, pentru ca noi să fim eliberaţi, ar fi fost suficient să semnăm un document de renunţare la credinţă. După război, Leo a devenit avocat şi a pledat în favoarea Societăţii Watch Tower zeci de cazuri judiciare care implicau libertatea de închinare.
Pe 29 aprilie 1944 am fost urcat într-un tren pentru o călătorie chinuitoare de 18 zile spre Germania. Pe 18 mai, porţile lagărului de concentrare din Buchenwald s-au închis în urma mea. Până când am fost eliberaţi de forţele Aliaţilor, după aproape un an, viaţa a fost indescriptibil de oribilă. Au murit mii de persoane, multe dintre ele sub ochii noştri. Întrucât am refuzat să lucrez într-o fabrică de materiale de război din apropiere, am fost pus să lucrez la un canal colector.
Într-o zi, fabrica a fost bombardată. Mulţi au dat buzna în barăci pentru a găsi ocrotire, în timp ce alţii au fugit în pădure. Bombe rătăcite au lovit barăcile, iar bombe incendiare au aprins pădurile. A fost o scenă îngrozitoare! Mulţi au fost arşi de vii! Eu am găsit o ascunzătoare sigură, iar când focul s-a potolit şi m-am întors în lagăr, am păşit peste nenumărate cadavre.
Majoritatea oamenilor de astăzi sunt conştienţi de ororile holocaustului nazist. Îi sunt recunoscător lui Iehova că mi-a dat putere morală, astfel încât ororile prin care am trecut să nu mă domine de-a lungul anilor. Când mă gândesc la perioada în care am fost închis, sentimentul predominant este de bucurie pentru că mi-am păstrat integritatea faţă de Iehova spre gloria numelui său. — Psalmul 124:6–8.
Activitatea postbelică
După eliberarea mea şi întoarcerea la Amsterdam, m-am prezentat imediat la biroul filialei pentru a primi o repartiţie. Eram nerăbdător să aflu ce evenimente avuseseră loc în absenţa mea. Nonnie lucra deja acolo. În timpul ultimului an de război, ea slujise pe post de curier care le furniza congregaţiilor literatură biblică. Nu a mai fost arestată, deşi a scăpat ca prin urechile acului.
Am făcut pionierat puţin timp în Haarlem, însă în 1946 mi s-a cerut să merg la filiala din Amsterdam şi să lucrez la Departamentul Expediţie. Spre sfârşitul anului 1948 m-am căsătorit cu Nonnie şi am plecat de la filială ca să facem pionierat împreună. Repartiţia noastră ca pionieri a fost la Assen. Cu doisprezece ani mai înainte, Richard Brauning şi cu mine ne petrecuserăm vara predicând acolo, în timp ce locuiam într-un cort. Am aflat că Richard fusese împuşcat mortal când era în drum spre un lagăr de concentrare.
Evident, închisoarea mi-a ruinat sănătatea. După şase ani de la eliberarea din Buchenwald, boala m-a ţintuit la pat patru luni. Câţiva ani mai târziu, în 1957, am fost doborât de tuberculoză un an întreg. Corpul îmi era vlăguit de putere, dar spiritul meu de pionier era încă puternic. În timpul bolii am profitat de orice ocazie pentru a depune mărturie. Cred că acest spirit de pionier m-a ajutat foarte mult să nu mă las transformat de boală într-un om inutil. Nonnie şi cu mine suntem hotărâţi să rămânem în serviciul cu timp integral cât timp ne va permite sănătatea.
După ce m-am refăcut am fost repartizaţi în oraşul Breda. Aceasta se petrecea după 21 de ani de la prima mea vizită în oraş, în calitate de slujitor de zonă. Când am ajuns acolo în 1959, exista o congregaţie mică, având 34 de Martori. Astăzi, după 37 de ani, s-a ajuns la şase congregaţii cu peste 500 de Martori, care se întrunesc în trei Săli ale Regatului! La întrunirile noastre locale şi la adunări vedem multe persoane care au ajuns să cunoască adevărul biblic în urma unor eforturi depuse de noi. Deseori ne facem ecoul cuvintelor apostolului Ioan: „Eu n-am bucurie mai mare decât să aud despre copiii mei că umblă în adevăr“. — 3 Ioan 4.
Acum am îmbătrânit. Eu am 86 de ani, iar Nonnie 78, dar trebuie să spun că pionieratul este o ocupaţie sănătoasă. De când am venit la Breda am depăşit majoritatea problemelor de sănătate pe care le-am cules în timpul întemniţării. M-am bucurat totodată de mulţi ani rodnici în serviciul lui Iehova.
Analiza retrospectivă a acestor ani mulţi de serviciu roditor este o sursă de bucurie pentru amândoi. Rugăciunea noastră zilnică este ca Iehova să ne dea spiritul şi puterea de a continua în serviciul său cât timp mai există suflu în corpurile noastre. Ne exprimăm plini de încredere cu cuvintele psalmistului: „Iată, Dumnezeu este ajutorul meu, Domnul este între cei care susţin sufletul meu“. — Psalmul 54:4.
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Lângă cortul folosit când făceam pionierat în anii ’30
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Vasul folosit pentru a ajunge în teritorii izolate
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Intervievat la congresul din 1957
[Legenda fotografiei de la pagina 24]
Cu soţia mea astăzi