Nu există nimic mai bun decât adevărul

Relatarea lui G. Van Der Bijl

În iunie 1941 am fost predat Gestapoului şi dus la lagărul de concentrare de la Sachsenhausen, din apropiere de Berlin (Germania). Am rămas acolo, ca deţinut cu numărul 38190, până la infamul marş al morţii din aprilie 1945. Dar înainte de a descrie acele evenimente, să vă explic cum am ajuns deţinut.

M-AM născut în Rotterdam, Olanda, la scurtă vreme după izbucnirea primului război mondial în 1914. Tata lucra la căile ferate, iar micul nostru apartament nu era departe de şinele de tren. Spre sfârşitul războiului, în 1918, am văzut multe aşa-numite trenuri sanitare trecând cu viteză şi cu mare zgomot. Nu mă îndoiesc că erau pline cu soldaţi răniţi care erau aduşi acasă de pe front.

Când aveam 12 ani am abandonat şcoala ca să-mi caut un loc de muncă. Opt ani mai târziu m-am angajat ca steward pe un vas de pasageri, iar în următorii patru ani am navigat între Olanda şi Statele Unite.

În vara anului 1939, când am acostat în portul din New York, în aer plutea ameninţarea unui nou război. Aşadar, când la bordul vasului a venit un bărbat şi mi-a oferit cartea Government (Guvernul), care vorbea despre un guvern drept, am acceptat-o cu bucurie. La întoarcerea în Rotterdam am început să caut o muncă pe uscat, întrucât viaţa pe mare nu mai prezenta siguranţă. La 1 septembrie, Germania a invadat Polonia, iar naţiunile s-au angrenat în cel de-al doilea război mondial.

Aflu adevărul biblic

Într-o dimineaţă de duminică din martie 1940 eram în vizită la un frate de-al meu căsătorit când a sunat la uşă un Martor al lui Iehova. I-am spus că eu aveam deja cartea Guvernul şi i-am pus întrebări despre cer şi despre cine merge acolo. Am primit un răspuns atât de clar şi de raţional, încât mi-am zis: „Acesta este adevărul!“ I-am dat adresa şi l-am invitat să mă viziteze acasă.

După numai trei vizite în care ne-am adâncit în discuţii biblice, am început să-l însoţesc pe Martor în lucrarea de predicare din casă în casă. Când am ajuns în teritoriu, el mi-a arătat de unde să încep şi am început să predic singur. Pe vremea aceea, aşa erau iniţiaţi mulţi în lucrarea de predicare. Am fost sfătuit să stau întotdeauna într-un culoar când prezint literatură, ca să nu fiu văzut făcând aceasta pe stradă. În perioada de început a războiului era nevoie de precauţie.

Trei săptămâni mai târziu, pe 10 mai 1940, armata germană a invadat Olanda, iar la 29 mai, înaltul-comisar al Reich-ului, Seyss-Inquart, a interzis organizaţia „Martorii lui Iehova“. Ne întruneam doar în grupuri mici şi eram discreţi în privinţa locurilor noastre de întrunire. Deosebit de încurajatoare erau vizitele supraveghetorilor itineranţi.

Eu eram un fumător înveterat, dar când i-am oferit o ţigară Martorului cu care studiam şi am constatat că el nu fuma, am zis: „Nu mă voi putea lăsa niciodată de fumat!“ După puţin timp însă, mergând pe stradă, m-am gândit astfel: „Dacă vreau să devin Martor al lui Iehova, atunci să fiu un Martor adevărat“. Şi nu am mai fumat niciodată.

Iau poziţie de partea adevărului

În iunie 1940, după mai puţin de trei luni de la întâlnirea cu Martorul la uşa fratelui meu, mi-am simbolizat dedicarea la Iehova prin botez. După câteva luni, în octombrie 1940, am devenit pionier, ministru cu timp integral. Atunci am primit ceea ce se numea jacheta pentru pionieri. Aceasta avea multe buzunare pentru cărţi şi broşuri şi putea fi purtată pe sub un palton.

Practic de la începutul ocupaţiei naziste, Martorii lui Iehova au fost prinşi şi arestaţi în mod sistematic. Într-o dimineaţă din februarie 1941 mă aflam în ministerul de teren cu alţi câţiva Martori. În timp ce ei făceau vizite la casele de pe o stradă, eu lucram pe o altă stradă, care dădea în strada lor, până când urma să ne întâlnim. După un timp, m-am dus să văd de ce întârziau şi am întâlnit un bărbat care m-a întrebat: „Ai şi tu astfel de cărticele?“

„Da“, i-am răspuns. Atunci m-a arestat şi m-a dus la secţia de poliţie. M-au ţinut acolo aproape patru săptămâni. Majoritatea ofiţerilor erau prietenoşi. Câtă vreme o persoană nu era predată Gestapoului, ea putea fi eliberată pur şi simplu semnând o declaraţie scrisă cum că nu avea să mai distribuie literatură. Când mi s-a cerut să semnez o asemenea declaraţie, am răspuns: „Chiar dacă mi-aţi oferi unu sau două milioane de guldeni, tot nu aş semna“.

După ce m-au mai ţinut un timp, m-au predat Gestapoului. Atunci am fost dus la lagărul de concentrare de la Sachsenhausen din Germania.

Viaţa la Sachsenhausen

În iunie 1941, când am ajuns la Sachsenhausen, acolo existau deja aproximativ 150 de Martori, majoritatea germani. Noi, deţinuţii veniţi de curând, am fost duşi într-o zonă a lagărului numită Izolare. Acolo, fraţii noştri creştini ne-au luat sub aripa lor şi ne-au spus la ce să ne aşteptăm. O săptămână mai târziu a sosit o altă „încărcătură“ de Martori din Olanda. La început trebuia să stăm în picioare pe loc, în faţa barăcilor, de la ora şapte dimineaţa până la şase seara. Uneori, deţinuţii trebuiau să facă acest lucru în fiecare zi timp de o săptămână sau chiar mai mult.

În pofida tratamentului dur, fraţii au înţeles nevoia stringentă de a rămâne organizaţi şi de a se hrăni spiritualiceşte. În fiecare zi era repartizat cineva să pregătească unele idei pe marginea unui text biblic. Mai târziu, în curtea de adunare, de fratele respectiv se apropia câte un Martor odată şi asculta ce pregătise acesta. Într-un fel sau altul, literatura biblică era strecurată cu regularitate în lagăr şi, oricât ar părea de ciudat, noi ne întruneam în fiecare duminică şi o studiam împreună.

Un exemplar al cărţii Children (Copiii), care fusese lansată la congresul din St. Louis (Statele Unite) în vara anului 1941, a fost introdus cumva în Sachsenhausen. Pentru a reduce riscul depistării şi distrugerii cărţii, noi am desfăcut-o şi am împărţit-o în fascicole între fraţi, astfel încât fiecare să o poată citi pe rând.

După o vreme, administraţia lagărului a descoperit că noi ţineam întruniri, motiv pentru care Martorii au fost separaţi şi puşi în barăci diferite. Acest fapt ne-a oferit excelenta ocazie de a le predica altor prizonieri şi, ca urmare, mulţi polonezi, ucraineni şi alţii au acceptat adevărul.

Naziştii nu şi-au ascuns intenţia de a ştirbi integritatea membrilor Bibelforscher, cum erau numiţi Martorii lui Iehova, sau, dacă nu cedau, de a-i ucide. Ca urmare, ei au exercitat mari presiuni asupra noastră. Ni s-a spus că puteam fi eliberaţi dacă semnam o declaraţie de renegare a credinţei noastre. Unii fraţi au început să gândească astfel: „Dacă voi fi liber, voi putea face mai mult în serviciul lui Iehova“. Deşi câţiva au semnat, majoritatea fraţilor noştri au rămas fideli în pofida tuturor privaţiunilor, umilirilor şi maltratărilor. De unii dintre cei care au făcut compromis nu am mai auzit niciodată. Din fericire însă, alţii s-au restabilit mai târziu şi sunt încă Martori activi.

Eram obligaţi să asistăm cu regularitate la maltratarea brutală a deţinuţilor, cum ar fi aplicarea a 25 de lovituri cu un baston. Odată am fost puşi să asistăm la spânzurarea a patru bărbaţi. Acele experienţe aveau un impact puternic asupra unei persoane. Un frate, înalt şi bine făcut, care stătea în aceeaşi baracă cu mine, mi-a spus: „Înainte de a veni aici nu puteam să văd sânge fără să leşin pe loc. Dar acum m-am înăsprit“. Totuşi, chiar dacă ne-am înăsprit, nu ne-am împietrit. Trebuie să spun că eu nu le-am purtat pică niciodată persecutorilor noştri, nici nu i-am urât.

După ce eu am lucrat un timp împreună cu un kommando (echipă de muncă), am fost internat în spital cu febră mare. Un doctor norvegian amabil şi o asistentă cehoslovacă mi-au dat ajutor şi probabil că bunătatea lor mi-a salvat viaţa.

Marşul morţii

În aprilie 1945 era clar că Germania pierdea războiul. Aliaţii occidentali înaintau rapid dinspre vest, iar ruşii dinspre est. Era imposibil ca naziştii să lichideze sutele de mii de persoane din lagărele de concentrare şi să se debaraseze de cadavrele lor în câteva zile, fără să lase nici o urmă. Aşa că au hotărât să-i ucidă pe cei bolnavi, iar pe restul deţinuţilor să-i ducă înspre cele mai apropiate porturi maritime. Acolo intenţionau să-i îmbarce pe vase, pe care apoi să le scufunde.

Marşul celor aproximativ 26 000 de prizonieri din Sachsenhausen a început în noaptea de 20 aprilie. Înainte de a părăsi lagărul, fraţii noştri bolnavi au fost eliberaţi de la infirmerie. Am făcut rost de o căruţă cu care să-i transportăm. Eram 230 de Martori din şase ţări. Printre bolnavi era şi fratele Arthur Winkler, care contribuise mult la extinderea lucrării în Olanda. Noi, Martorii, eram ultimii din coloana de marş şi ne încurajam reciproc să continuăm să mergem.

Pentru început am mărşăluit 36 de ore fără oprire. În timp ce mergeam, mie îmi venea pur şi simplu să mă prăbuşesc din cauza durerii şi a oboselii crunte. Însă era de neconceput să rămâi în urmă sau să te odihneşti, deoarece riscai să fii împuşcat de gardieni. Noaptea dormeam în câmp deschis sau în pădure. Nu exista aproape nici un pic de hrană. Când durerile datorate foamei au devenit insuportabile, am început să ling pasta de dinţi pe care ne-o dăduse Crucea Roşie suedeză.

La un moment dat, întrucât gardienii germani nu ştiau unde se aflau trupele ruseşti şi cele americane, am rămas în pădure patru zile. Acest lucru s-a dovedit a fi providenţial, deoarece în felul acesta nu am ajuns la golful Lübeck în timp util pentru a ne îmbarca pe vasele care urmau să ne ducă spre mormântul nostru de ape. În cele din urmă, după 12 zile de marş în care am parcurs aproximativ 200 de kilometri, am ajuns la Pădurea Krivitz. Aceasta nu era departe de Schwerin, un oraş situat la circa 50 de kilometri de Lübeck.

Ruşii erau la dreapta noastră, iar americanii, la stânga. După bubuitul tunurilor şi după focul neîncetat al mitralierelor ne-am dat seama că eram în apropierea liniilor de front. Gardienii germani au intrat în panică; unii dintre ei au fugit, iar alţii şi-au schimbat uniformele militare cu haine de deţinuţi, pe care le-au luat de pe cei morţi, în speranţa de a nu fi recunoscuţi. În mijlocul confuziei, noi, Martorii, ne-am reunit ca să ne rugăm pentru îndrumare.

Fraţii cu răspundere au hotărât că trebuia să plecăm la primele ore ale dimineţii următoare şi să mergem în direcţia frontului american. Chiar dacă aproape jumătate dintre deţinuţii care porniseră în marşul morţii au murit sau au fost omorâţi pe parcursul drumului, toţi Martorii au supravieţuit.

O trupă de militari canadieni m-a luat cu maşina până în oraşul Nijmegen, unde ştiam că locuia o soră de-a mea. Dar când am ajuns acolo, am constatat că se mutase. Aşa că am pornit pe jos spre Rotterdam. Din fericire, pe drum m-a luat cineva cu maşina şi m-a dus chiar la destinaţie.

Adevărul a fost viaţa mea

În ziua în care am ajuns în Rotterdam am făcut din nou cerere de pionierat. Trei săptămâni mai târziu eram în noua mea repartiţie, în oraşul Zutphen, unde am slujit un an şi jumătate. În acea perioadă mi-am redobândit întrucâtva sănătatea fizică. Apoi am fost numit supraveghetor de circumscripţie, cum sunt denumiţi miniştrii itineranţi. Câteva luni mai târziu am fost invitat la Şcoala Biblică Galaad a Societăţii Watchtower care se ţinea la South Lansing (New York). După absolvirea celei de-a 12-a clase în februarie 1949, am fost repartizat în Belgia.

În Belgia am slujit în diferite ramuri ale ministerului, aproape opt ani la biroul filialei şi zeci de ani în lucrarea itinerantă, atât ca supraveghetor de circumscripţie, cât şi ca supraveghetor de district. În 1958 m-am căsătorit cu Justine, care a devenit partenera mea de călătorii. Acum, când încep să simt povara anilor, mai pot sluji în mod limitat ca locţiitor al supraveghetorului de circumscripţie.

Când privesc în urmă la ministerul pe care l-am efectuat, pot spune pe bună dreptate: „Nu există nimic mai bun decât adevărul“. Bineînţeles, nu întotdeauna a fost uşor. Am constatat că era necesar să învăţ din greşelile şi slăbiciunile mele. Deci, când vorbesc cu cei tineri, deseori le spun: „Şi tu vei face greşeli şi probabil vei comite păcate grave, dar nu încerca să minţi. Discută problema cu părinţii tăi sau cu un bătrân, iar apoi fă schimbările necesare“.

În cei aproape 50 de ani de minister cu timp integral pe care i-am petrecut în Belgia am avut privilegiul să văd persoane pe care le ştiam de când erau mici devenind bătrâni şi supraveghetori de circumscripţie. Şi am văzut cum cei circa 1 700 de proclamatori ai Regatului din ţară au ajuns peste 27 000.

Pun această întrebare: „Ar putea exista vreo cale de viaţă mai binecuvântată decât aceea de a-i sluji lui Iehova?“ Nu a existat niciodată, nu există şi nici nu va exista. Mă rog lui Iehova să ne îndrume şi să ne binecuvânteze în continuare pe mine şi pe soţia mea, ca să-i putem sluji pentru totdeauna.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Cu soţia mea, la puţin timp după căsătoria noastră în 1958