Am cunoscut adevărul biblic în România

RELATATĂ DE GOLDIE ROMOCEAN

În 1970 mi-am vizitat rudele din România pentru prima oară după aproape 50 de ani. Oamenii trăiau sub un regim comunist opresiv, iar mie mi s-a repetat încontinuu să fiu atentă la ceea ce spun. Apoi, când m-am prezentat la consiliul popular din satul nostru natal, funcţionarul m-a zorit să părăsesc ţara imediat. Înainte de a vă explica motivul, daţi-mi voie să vă povestesc cum am aflat adevărul biblic în România.

M-AM născut pe data de 3 martie 1903, în satul Ortelec din nord-vestul României, în apropiere de oraşul Zalău. Trăiam într-un cadru încântător. Apa şi aerul erau curate. Ne gospodăream singuri şi nu duceam lipsă de nimic din punct de vedere material. În primii ani ai vieţii mele, ţara era în pace.

Oamenii erau foarte religioşi. De fapt, în familia mea existau trei religii diferite. Bunica din partea tatălui era catolică ortodoxă, cealaltă bunică era adventistă, iar părinţii mei erau baptişti. Întrucât nu eram de acord cu nici una dintre aceste religii, familia spunea că eu voi ajunge o atee. „Dacă există un singur Dumnezeu, mă gândeam eu, atunci ar trebui să existe doar o singură religie — nu trei într-o familie.“

Lucrurile pe care le-am văzut în cadrul religiei m-au tulburat. De exemplu, preotul vizita locuinţele ca să colecteze taxe pentru biserică. Dacă oamenii nu aveau să-i dea bani, atunci el le lua cele mai bune cuverturi de lână. În biserica catolică, o vedeam pe bunica îngenunchind înaintea unei imagini a Mariei. „De ce să te rogi la o imagine?“, mă gândeam eu.

Timpuri tulburi

În 1912, tata a plecat în Statele Unite ca să câştige bani pentru a achita o datorie. Nu la mult timp după aceea a izbucnit războiul, iar bărbaţii din sat au plecat la luptă, acasă rămânând doar femeile, copiii şi bătrânii. Un timp, satul nostru a fost sub dominaţie maghiară, însă după aceea soldaţii români s-au întors şi au luat înapoi satul. Ei ne-au poruncit să plecăm imediat. Însă, în graba şi confuzia stârnită de strângerea bunurilor şi a celor mici într-un car cu boi, eu am fost lăsată în urmă. Vedeţi, eram cea mai mare dintre cei cinci copii.

Am fugit la un vecin, un bătrân care rămăsese în urmă, şi el mi-a spus: „Du-te acasă. Încuie uşile şi nu lăsa pe nimeni să intre“. Am ascultat imediat. După ce am mâncat nişte supă de pui şi sarmale, care fuseseră lăsate în graba plecării, am îngenunchiat lângă pat şi m-am rugat. După puţin timp am căzut într-un somn adânc.

Când mi-am deschis ochii era zi şi am spus: „O, îţi mulţumesc, Doamne! Sunt în viaţă!“ Pereţii erau găuriţi de gloanţe, de parcă s-ar fi împuşcat toată noaptea. Când mama şi-a dat seama că eu nu eram cu ei în satul vecin, l-a trimis pe tânărul George Romocean să mă caute, iar el m-a găsit şi m-a dus la familie. Nu după mult timp ne-am putut întoarce în satul natal şi ne-am reluat viaţa acolo.

Doresc să cunosc adevărul biblic

Mama voia ca eu să mă botez la baptişti, însă eu nu doream pentru că nu puteam crede că un Dumnezeu iubitor i-ar arde veşnic pe oameni în iad. Încercând să-mi explice, mama a spus: „Bine, dar dacă sunt răi . . .“. Eu i-am răspuns: „Dacă sunt răi, ucide-i, dar nu-i chinui. Eu n-aş chinui nici măcar un câine sau o pisică“.

Îmi amintesc că într-o zi frumoasă de primăvară, pe când aveam 14 ani, mama m-a trimis cu vitele la păscut. În timp ce stăteam pe iarbă lângă un râu, având în spate o pădure, am privit spre cer şi am zis: „Doamne, ştiu că eşti acolo, dar nu-mi place nici una dintre aceste religii. Trebuie să ai una bună“.

Sunt sigură că Dumnezeu mi-a auzit rugăciunea, pentru că în vara aceluiaşi an, 1917, doi Studenţi în Biblie (cum se numeau pe atunci Martorii lui Iehova) au venit în satul nostru. Ei erau colportori, adică miniştri cu timp integral, şi au ajuns la biserica baptistă în timp ce se ţinea o predică.

Adevărul biblic se răspândeşte în România

Cu câţiva ani înainte, în 1911, Carol Szabo şi Josif Kiss, care deveniseră Studenţi în Biblie în Statele Unite, s-au întors în România pentru a face cunoscut adevărul Bibliei aici. Ei s-au stabilit în Târgu-Mureş, oraş situat la aproximativ 150 de kilometri sud-est de satul nostru. În câţiva ani, sute de oameni au reacţionat la mesajul Regatului şi s-au dăruit ministerului creştin. — Matei 24:14.

Ei bine, când cei doi tineri Studenţi în Biblie au venit la biserica baptistă din satul nostru Ortelec, George Romocean, deşi nu avea decât 18 ani, ţinea predica şi încerca să explice semnificaţia textului din Romani 12:1. În cele din urmă, unul dintre tinerii colportori s-a ridicat în picioare şi a spus: „Fraţilor, prietenilor, ce încearcă să ne spună aici apostolul Pavel?“

Când am auzit aceste cuvinte, am fost extraordinar de încântată! M-am gândit: „Aceşti oameni trebuie să ştie să explice Biblia“. Însă majoritatea celor prezenţi au strigat: „Profeţi falşi! Ştim cine sunteţi!“ A urmat o zarvă generală. Însă atunci, tatăl lui George s-a ridicat şi a spus: „Tăceţi! Ce fel de spirit este acesta? Parcă aţi fi beţi. Dacă aceşti oameni au ceva să ne spună şi voi nu vreţi să-i ascultaţi, eu îi invit la mine acasă. Oricine vrea să vină este bine venit“.

Încântată, am alergat acasă şi i-am spus mamei ce se întâmplase. Eu am fost una dintre cei care au acceptat să meargă acasă la familia Romocean. Cât de fericită am fost în seara aceea când am aflat din Biblie că nu există focul iadului şi când am văzut în Biblia mea în română numele lui Dumnezeu, Iehova! Colportorii au aranjat ca un Student în Biblie să vină la familia Romocean în fiecare duminică şi să ne predea. În vara următoare, la vârsta de 15 ani, m-am botezat ca simbol al dedicării mele la Iehova.

De fapt, cu timpul, întreaga familie Prodan şi familia Romocean au acceptat adevărul biblic şi şi-au dedicat viaţa lui Iehova. Mulţi alţii din satul nostru au procedat la fel, inclusiv tânăra pereche a cărei casă servise înainte ca biserică baptistă. După aceea au transformat-o într-un loc de întrunire al Studenţilor în Biblie, în vederea studiului. Adevărul scriptural s-a răspândit cu rapiditate în satele dimprejur, iar prin 1920, în România existau aproximativ 1 800 de vestitori ai Regatului!

În Statele Unite

Eram nerăbdători să îi spunem tatălui, Petru Prodan, ceea ce învăţaserăm. Însă, în mod surprinzător, înainte de a avea ocazia să-i scriem, am primit o scrisoare de la el în care ne spunea că devenise un slujitor botezat al lui Iehova. El studiase Biblia cu Studenţii în Biblie la Akron, Ohio, şi dorea ca toţi să-l însoţim în Statele Unite. Totuşi mama nu a vrut să părăsească România. Deci în 1921, cu banii pe care mi-i trimisese tata, eu m-am dus la el la Akron. George Romocean şi fratele lui emigraseră deja cu un an în urmă în Statele Unite.

Când am debarcat de pe vapor pe insula Ellis, New York, funcţionarul de la biroul de imigranţi nu a găsit un echivalent în engleză al numelui meu, Aurelia, şi mi-a spus: „Tu eşti Goldie“. De atunci încoace, acesta a fost numele meu. La scurt timp după aceea, pe 1 mai 1921, m-am căsătorit cu George Romocean. După aproximativ un an, tata s-a întors în România şi, în 1925, a adus-o la Akron şi pe sora mea mai mică, Maria. Apoi, tata s-a întors în România ca să rămână cu mama şi cu restul familiei.

Începuturile ministerului nostru în Statele Unite

George a fost un slujitor foarte loial şi devotat al lui Iehova. Între 1922 şi 1932 am fost binecuvântaţi cu patru fetiţe drăgălaşe: Esther, Anne, Goldie Elizabeth şi Irene. În Akron s-a înfiinţat o congregaţie de limba română, iar la început întrunirile se ţineau la noi acasă. În cele din urmă, la fiecare şase luni, un reprezentant de la sediul mondial al Studenţilor în Biblie din Brooklyn, New York, ne vizita congregaţia şi stătea cu noi.

Multe duminici le-am dedicat în întregime lucrării de predicare. Ne pregăteam genţile de literatură şi ceva de mâncare, le puneam pe fete în Fordul nostru Model T şi petreceam toată ziua predicând în teritoriul rural. Apoi seara asistam la Studiul Turnului de veghere. Fetele noastre au ajuns să iubească lucrarea de predicare. În 1931, eu am fost prezentă în Columbus, Ohio, când Studenţii în Biblie au adoptat numele lor distinctiv de Martorii lui Iehova.

Corectarea necesară

După câţiva ani m-am supărat pe Joseph F. Rutherford, preşedintele de atunci al Watch Tower Bible and Tract Society. Un Martor nou botezat considera că fratele Rutherford îl tratase în mod nedrept, întrucât tratase cu superficialitate o problemă de-a lui. Aveam impresia că fratele Rutherford greşise. Într-o duminică, sora mea Maria şi soţul ei, Dan Pestrui, au venit în vizită la noi. După masă, Dan a spus: „Haideţi să ne pregătim pentru întrunire“.

„Noi nu mai mergem la întruniri“, i-am spus eu. „Suntem supăraţi pe fratele Rutherford.“

Dan şi-a pus mâinile la spate şi a început să se plimbe încoace şi-ncolo, după care a spus: „L-ai cunoscut pe fratele Rutherford când te-ai botezat?“

„Bineînţeles că nu“, am răspuns eu. „Ştii doar că m-am botezat în România.“

„De ce te-ai botezat?“, a întrebat el.

„Pentru că am aflat că Iehova este adevăratul Dumnezeu şi am dorit să-mi dedic viaţa ca să-i slujesc lui“, i-am răspuns.

„Să nu uiţi niciodată acest lucru!“, a spus el. „Ce s-ar întâmpla dacă fratele Rutherford ar părăsi adevărul? L-ai părăsi şi tu?“

„Niciodată, niciodată!“, am spus eu. Aceasta m-a trezit la realitate şi am spus: „Toată lumea se pregăteşte pentru întrunire“. Şi, de atunci, nu ne-am mai oprit. Cât de recunoscătoare i-am fost lui Iehova pentru corectarea iubitoare oferită de cumnatul meu!

Înfruntăm Depresiunea

În timpul Depresiunii din anii ’30 au fost vremuri grele. Într-o zi, George a venit acasă de la muncă foarte abătut, spunându-mi că a fost concediat de la fabrica de cauciuc. „Nu te îngrijora, i-am spus eu, avem un Tată bogat în cer, care nu ne va lăsa.“

În aceeaşi zi, George a întâlnit un prieten care avea un coş mare cu ciuperci. Când George a aflat de unde culesese prietenul lui ciupercile, s-a întors acasă cu o sacoşă plină cu ciuperci. Apoi a cheltuit ultimii trei dolari pe care îi mai aveam ca să cumpere nişte coşuleţe. „Cum ai putut face aşa ceva, când avem fetiţele care au nevoie de lapte?“, l-am întrebat eu.

„Nu te îngrijora, mi-a răspuns el; fă doar cum îţi spun.“ În următoarele câteva săptămâni am avut o mică fabrică în casă, curăţând şi ambalând ciuperci. Le vindeam la restaurantele de lux şi câştigam 30 sau 40 de dolari pe zi, ceea ce însemna o mulţime de bani pentru noi pe atunci. Fermierul care ne-a dat voie să culegem ciupercile de pe păşunea lui ne-a spus că el trăia acolo de 25 de ani, dar nu văzuse niciodată atât de multe ciuperci. După puţin timp, fabrica de cauciuc l-a chemat din nou pe George la lucru.

Ne păstrăm credinţa

În 1943 ne-am mutat la Los Angeles, California, iar după patru ani ne-am stabilit în Elsinore. Am deschis acolo o băcănie, şi toată familia lucra cu rândul în ea. Pe vremea aceea, Elsinore nu era decât un orăşel de circa 2 000 de locuitori, şi noi trebuia să călătorim 30 de kilometri până într-un alt oraş ca să participăm la întrunirile creştine. Ce fericită am fost când, în 1950, s-a format o mică congregaţie în Elsinore! Acum sunt 13 congregaţii în această zonă.

În 1950, fiica noastră Goldie Elizabeth (pe care majoritatea o cunosc acum ca Beth), a absolvit Şcoala Biblică Galaad a Societăţii Watchtower la South Lansing, New York, şi a fost repartizată în Venezuela ca misionară. În 1955, fiica noastră cea mai mică, Irene, a fost fericită că soţul ei a fost invitat să slujească în lucrarea de circumscripţie ca ministru itinerant. Apoi, în 1961, după ce au absolvit Şcoala pentru Ministerul Regatului în South Lansing, New York, au fost trimişi în Thailanda. Uneori îmi lipseau atât de mult fetele, încât plângeam, dar apoi mă gândeam: „Aşa ceva îmi doream de la ele“. Prin urmare, îmi luam geanta cu cărţi şi ieşeam în predicare. Întotdeauna mă întorceam acasă fericită.

În 1966, soţul meu drag, George, a suferit un atac de apoplexie. Beth, care se întorsese din Venezuela din cauza unor probleme de sănătate, m-a ajutat să-l îngrijesc. George a murit în anul următor, iar eu am fost consolată de faptul că el i-a rămas fidel lui Iehova şi şi-a primit recompensa cerească. După aceea, Beth a plecat în Spania, ca să slujească unde era mai multă nevoie de predicatori ai Regatului. Fiica mea cea mai mare, Esther, s-a îmbolnăvit de cancer şi a murit în 1977, iar în 1984, Anne a murit de leucemie. Amândouă l-au slujit cu fidelitate pe Iehova toată viaţa lor.

La scurt timp după moartea Annei, Beth şi Irene s-au întors din locurile unde fuseseră repartizate în străinătate. Ele m-au ajutat să le îngrijesc pe surorile lor şi toate am fost foarte îndurerate. După un timp le-am spus fetelor: „Gata, ajunge! Noi i-am mângâiat pe alţii cu preţioasele promisiuni ale Bibliei. Acum trebuie să ne lăsăm noi înşine mângâiate. Satan vrea să ne răpească bucuria de a-i sluji lui Iehova, însă nu-i putem permite aşa ceva“.

Familia noastră fidelă din România

În 1970, sora mea Maria şi cu mine am făcut memorabila călătorie în România pentru a ne vizita familia. Una dintre surorile noastre murise, însă i-am mai putut vizita pe fratele nostru Ioan şi pe sora noastră Ludovica, aflaţi încă în satul Ortelec. Pe atunci, tata şi mama nu mai erau în viaţă, dar îi rămăseseră fideli lui Iehova. Mulţi ne-au spus că tata fusese un stâlp în congregaţie. Chiar şi unii dintre strănepoţii lui din România sunt acum Martori. Am vizitat şi multe rude din partea familiei soţului meu care rămăseseră neclintite de partea adevărului biblic.

În 1970, România era sub regimul comunist crud al lui Nicolae Ceauşescu, iar Martorii lui Iehova erau persecutaţi într-un mod sălbatic. Fiul fratelui meu Ioan, Florea, precum şi alte rude de-ale mele au petrecut mulţi ani în închisoare datorită credinţei lor creştine, la fel ca vărul primar al soţului meu, Gábor Romocean. Nu este de mirare că, atunci când ni s-a dat să transportăm corespondenţa la sediul central al Martorilor lui Iehova din New York, fraţii români ne-au spus că nu vor avea tihnă până când nu vor afla că am trecut cu bine graniţa!

Când ne-am dat seama că vizele noastre expiraseră, ne-am dus la consiliul popular din Ortelec. Era vineri după-amiaza şi acolo era de serviciu doar un funcţionar. Aflând la cine fuseserăm în vizită şi că nepotul nostru fusese la închisoare, el a spus: „Doamnelor, plecaţi cât mai repede de aici!“

„Dar nu este nici un tren care să plece astăzi“, i-a răspuns sora mea.

„Nu contează“, a insistat el. „Luaţi un autobuz. Luaţi un tren. Luaţi un taxi. Mergeţi pe jos. Numai plecaţi de aici cât de repede puteţi!“

În timp ce ieşeam de acolo, ne-a chemat înapoi şi ne-a informat că un tren militar care nu era planificat trecea pe acolo la orele 18.00. Aceasta a fost mâna lui Dumnezeu! Într-un tren obişnuit, documentele noastre ar fi fost verificate şi răsverificate, însă, întrucât acest tren transporta personal militar, iar noi două eram singurele civile din el, nimeni nu ne-a cerut paşapoartele. Poate că au presupus că eram bunicile vreunor ofiţeri.

Am ajuns la Timişoara în dimineaţa următoare şi, cu ajutorul prietenului unei rude de-a noastre, am reuşit să obţinem vizele. În ziua următoare eram în afara ţării. Am adus cu noi acasă multe amintiri dragi şi de neuitat despre surorile şi fraţii noştri creştini loiali din România.

În anii care au urmat vizitei noastre în România n-am auzit prea multe despre activitatea de predicare din spatele Cortinei de Fier. Totuşi eram sigure că surorile şi fraţii noştri creştini aveau să-i rămână loiali Dumnezeului nostru, indiferent ce s-ar fi întâmplat. Şi, bineînţeles, ei au rămas! Ce bucurie a fost să aflăm că, în aprilie 1990, Martorii lui Iehova din România au fost recunoscuţi legal ca organizaţie religioasă! Vara următoare am fost încântaţi de rapoartele despre congresele ţinute în România. De fapt, peste 34 000 de persoane au asistat în opt oraşe, 2 260 botezându-se! Acum există peste 35 000 de vestitori care participă la lucrarea de predicare în România, iar anul trecut, 86 034 de persoane au asistat la Comemorarea morţii lui Cristos.

Adevărul este încă o comoară pentru mine

Timp de câţiva ani am încetat să mă mai împărtăşesc din embleme la Comemorare. Am observat fraţi foarte calificaţi care nu se împărtăşeau şi mi-am zis: „De ce mi-ar acorda Iehova mie privilegiul de a fi un comoştenitor cu Fiul său în cer, când alţii sunt vorbitori atât de capabili?“ Însă, când nu m-am împărtăşit, m-am simţit foarte tulburată. Era ca şi cum aş fi respins ceva. După mult studiu şi multe implorări în rugăciune, am început din nou să mă împărtăşesc. Pacea şi bucuria mea s-au întors şi nu m-au mai părăsit.

Deşi nu mai văd să citesc, ascult în fiecare zi casetele pe care sunt înregistrate Biblia şi revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă! Încă iau parte la lucrarea de predicare. De obicei plasez între 60 şi 100 de reviste pe lună, însă, în aprilie anul trecut, când a avut loc campania specială cu revista Treziţi-vă!, am plasat 323 de reviste. Cu ajutorul fiicelor mele mai pot ţine şi teme la Şcoala de Minister Teocratic. Sunt fericită că pot continua să-i încurajez pe alţii. Aproape toţi din Sala Regatului mă numesc bunica.

Privind în urmă la cei aproape 79 de ani de serviciu dedicat lui Iehova, îi mulţumesc în fiecare zi că mi-a permis să cunosc preţiosul lui adevăr şi să-mi folosesc viaţa în serviciul său. Sunt foarte de recunoscătoare că am trăit să văd împlinirea minunatelor profeţii biblice care au prezis strângerea la Dumnezeu a persoanelor asemănătoare oilor în aceste zile din urmă! — Isaia 60:22; Zaharia 8:23.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Sora mea Maria şi tata stau în picioare, alături de mine, de George şi de fetele noastre Esther şi Anne.

[Legenda fotografiei de la pagina 24]

Cu fiicele mele Beth şi Irene, cu soţul lui Irene şi cu cei doi fii ai lor, care îi slujesc cu toţii în mod fidel lui Iehova.