Dumnezeu este adăpostul şi tăria mea

RELATATĂ DE CHARLOTTE MÜLLER

„Tot respectul pentru cei nouă ani petrecuţi sub regimul lui Hitler“, a spus judecătorul comunist. „Aţi fost într-adevăr împotriva războiului, dar acum sunteţi împotriva păcii noastre!“

EL FĂCEA referire la anii când fusesem închisă de nazişti şi la socialismul din Republica Democrată Germană. Pe moment nu am avut nici o replică, dar apoi am spus: „Un creştin nu luptă pentru adevărata pace în acelaşi mod în care o fac alţi oameni. Eu încerc pur şi simplu să dau ascultare poruncii biblice de a-i iubi pe Dumnezeu şi pe semeni. Cuvântul lui Dumnezeu mă ajută să păstrez pacea atât în cuvinte, cât şi în fapte“.

În acea zi, 4 septembrie 1951, comuniştii m-au condamnat la opt ani de închisoare — cu un an mai puţin decât mă condamnase regimul nazist.

Când noi, Martorii lui Iehova, am fost persecutaţi de naţional-socialişti şi de comunişti, eu am găsit consolare în Psalmul 46:1: „Dumnezeu este adăpostul şi tăria noastră, un ajutor care nu lipseşte niciodată în nevoi“. Numai Iehova mi-a dat puterea de a suporta şi, cu cât mi-am însuşit mai mult Cuvântul său, cu atât am devenit mai puternică.

Întăriţi pentru viitor

M-am născut în 1912 în Gotha-Siebleben, în Turingia, Germania. Chiar dacă părinţii mei erau protestanţi, tata era în căutarea adevărului Bibliei şi a unui guvern drept. Când părinţii mei au vizionat „Foto-Drama Creaţiunii“, au fost impresionaţia. Tata găsise ceea ce căutase: Regatul lui Dumnezeu.

Tata şi mama împreună cu noi, cei şase copii, ne-am retras din biserică pe data de 2 martie 1923. Noi locuiam în Chemnitz, în Saxonia, şi acolo ne-am asociat cu Studenţii în Biblie. (Trei dintre fraţii şi surorile mele au devenit Martori.)

La întrunirile Studenţilor în Biblie, textele scripturale şi adevărurile preţioase s-au întipărit adânc în mintea mea, iar acestea mi-au umplut de fericire inima tânără. Acest efect l-a avut îndeosebi instruirea care ni se dădea duminica, nouă, celor peste 50 de tineri creştini, şi pe care am primit-o pentru un timp şi eu, şi sora mea Käthe. În grupul nostru era şi tânărul Konrad Franke, care organiza drumeţii şi ne învăţa să cântăm. Mai târziu, din 1955 până în 1969, fratele Franke a slujit ca supraveghetor al filialei germane a Societăţii Watch Tower.

Anii ’20 au fost tulburi, uneori chiar în mijlocul poporului lui Dumnezeu. Unii, nemaiacceptând Turnul de veghere ca ‘hrană la timp’, erau împotriva activităţii de predicare din casă în casă (Matei 24:45). Acest lucru a dus la apostazie. Însă tocmai această ‘hrană’ ne-a dat tăria de care aveam o nevoie disperată în acel timp. De exemplu, atunci au apărut în Turnul de veghere articolele „Cei fără teamă sunt binecuvântaţi“ (1919) şi „Cine îl va onora pe Iehova?“ (1926). Eu doream să-l onorez pe Iehova printr-o activitate curajoasă, aşa că am distribuit multe cărţi şi broşuri scrise de fratele Rutherford.

În martie 1933 m-am botezat ca Martoră a lui Iehova. În acelaşi an, lucrarea noastră de evanghelizare a fost interzisă în Germania. La botez ni s-a dat ca sfat pentru viitor textul din Apocalipsa 2:10: „Nu te teme nicidecum de ce vei suferi. Iată, Diavolul va arunca în închisoare pe unii dintre voi, ca să fiţi încercaţi. Şi veţi avea un necaz de zece zile. Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii“. Am meditat foarte mult la acest verset, fiind convinsă că mă aşteptau încercări grele. Şi aşa a şi fost.

Deoarece noi am rămas neutri din punct de vedere politic, mai mulţi dintre vecinii noştri ne priveau cu suspiciune. După alegerile politice, o delegaţie de SS-işti îmbrăcaţi în uniformă au strigat în faţa casei noastre: „Aici locuiesc trădători!“ Articolul „Nu vă temeţi de ei“, apărut în ediţia din decembrie 1933 a Turnului de veghere în germană, a fost o încurajare specială pentru mine. Doream să rămân o Martoră fidelă a lui Iehova chiar şi în cele mai potrivnice împrejurări.

Răspunsul duşmanului: închisoarea

Până în toamna anului 1935 a fost posibilă producerea în secret a Turnului de veghere în oraşul Chemnitz. După aceea, maşina de multiplicat care era folosită a trebuit să fie transferată la Beierfeld, în Munţii Metaliferi, unde a fost folosită până în august 1936 pentru a multiplica literatură. Käthe şi cu mine le distribuiam exemplare fraţilor ale căror adrese le primeam de la tata. Totul a mers bine un timp. Însă apoi, Gestapoul m-a pus sub urmărire şi, în august 1936, m-au arestat la domiciliu şi m-au reţinut, în aşteptarea procesului.

În februarie 1937, 25 de fraţi şi 2 surori, printre care şi eu, ne-am prezentat înaintea unui tribunal special din Saxonia. S-a invocat motivul că organizaţia Martorii lui Iehova era subversivă. Fraţii care multiplicaseră Turnul de veghere au primit cinci ani de închisoare. Eu am primit doi ani.

În loc să fiu eliberată după ce mi-am satisfăcut pedeapsa, am fost luată de Gestapo. Mi s-a spus să semnez o declaraţie prin care afirmam că nu voi mai activa ca Martoră a lui Iehova. Am refuzat ferm, motiv pentru care funcţionarul s-a înfuriat, a sărit în picioare şi a emis un mandat de arest preventiv. Mandatul se poate vedea în imaginea alăturată. Fără să mi se permită să-mi văd părinţii, am fost dusă imediat la Lichtenburg, într-un mic lagăr de concentrare pentru femei situat pe râul Elba. La scurt timp după aceea am întâlnit-o pe Käthe. Ea fusese în lagărul de concentrare din Moringen începând din decembrie 1936, dar când s-a închis lagărul respectiv, ea şi multe alte surori au venit la Lichtenburg. Tata era şi el închis şi nu l-am mai revăzut până în 1945.

La Lichtenburg

Nu mi s-a dat voie să mă alătur imediat celorlalte Martore, întrucât ele erau pedepsite dintr-un oarecare motiv. Am observat că într-o sală mare erau două grupuri de deţinute: femei care de obicei stăteau la mese şi Martorele care trebuiau să stea întreaga zi pe scăunele şi nu li se dădea nimic de mâncareb.

Am fost gata să accept orice muncă, în speranţa că o voi întâlni cumva pe Käthe. Şi exact aşa s-a şi întâmplat. Când ne-am întâlnit, ea era în drum spre locul ei de muncă împreună cu alte două deţinute. Nespus de fericită, am strâns-o în braţe. Însă gardianca a raportat imediat acest lucru. Am fost interogate şi, din acel moment, am fost ţinute intenţionat departe una de cealaltă. A fost foarte greu acest lucru.

Nu am putut uita alte două incidente de la Lichtenburg. Cu o anumită ocazie, toate deţinutele trebuiau să se adune în curte ca să asculte un discurs radiodifuzat al lui Hitler pe o temă politică. Noi, Martorele lui Iehova, am refuzat, deoarece erau implicate ceremonii patriotice. Prin urmare, gardienii au îndreptat spre noi furtunurile de pompieri, împroşcându-ne cu un jet puternic de apă de la un hidrant şi urmărindu-ne pe noi, nişte femei fără apărare, de la etajul al patrulea până în curte. Acolo a trebuit să stăm în picioare, ude leoarcă.

Cu altă ocazie, mie, lui Gertrud Oehme şi lui Gertel Bürlen ni s-a ordonat să decorăm sediul comandantului cu instalaţii luminoase pentru că se apropia ziua de naştere a lui Hitler. Noi am refuzat, recunoscând tacticile lui Satan de a încerca să ne manevreze ca să facem compromis în lucruri mici şi să ne ştirbim integritatea. Ca pedeapsă, fiecare dintre noi a trebuit să petreacă următoarele trei săptămâni singură într-o celulă mică şi întunecoasă. Însă Iehova a fost alături de noi şi, chiar şi într-un astfel de loc îngrozitor, el s-a dovedit a fi un adăpost.

În Ravensbrück

În mai 1939, deţinutele din Lichtenburg au fost transferate în lagărul de concentrare de la Ravensbrück. Acolo am fost repartizată la spălătorie împreună cu alte câteva surori Martore. La scurt timp după izbucnirea războiului ni s-a cerut să adunăm drapelele cu zvastica, ceea ce am refuzat. Ca urmare, două dintre noi, Mielchen Ernst şi cu mine, am fost puse în baraca penală. Aceasta era una dintre cele mai severe forme de pedeapsă şi însemna că trebuia să efectuăm zilnic o muncă grea, chiar şi duminica, indiferent de vreme. În mod normal, pedeapsa maximă era de trei luni, însă noi am rămas acolo un an. Fără ajutorul lui Iehova nu aş fi supravieţuit nicidecum.

În 1942, situaţia noastră s-a mai îmbunătăţit întrucâtva, iar eu am fost repartizată ca menajeră la o familie de SS-işti care locuiau nu departe de lagăr. Familia mi-a lăsat o anumită măsură de libertate. De exemplu, odată, când am scos copiii la plimbare, i-am întâlnit pe Josef Rehwald şi pe Gottfried Mehlhorn, doi deţinuţi cu triunghiuri violete, cu care am putut schimba câteva vorbe de încurajarec.

Dificilii ani postbelici

În 1945, când trupele aliate se apropiau, familia la care lucram eu a fugit, şi a trebuit să-i însoţesc. Împreună cu alte familii de SS-işti, s-a format un convoi mare care se îndrepta spre vest.

Ultimele zile ale războiului au fost marcate de haos şi pericole. În cele din urmă am întâlnit câţiva soldaţi americani care mi-au permis să mă înregistrez în oraşul următor ca persoană liberă. Pe cine am întâlnit acolo? Pe Josef Rehwald şi pe Gottfried Mehlhorn. Ei au aflat că toţi Martorii din lagărul de concentrare din Sachsenhausen ajunseseră la Schwerin după un periculos marş al morţii. Aşadar, toţi trei am plecat spre oraşul respectiv, situat la o distanţă de aproximativ 75 de kilometri. Ce bucurie a fost să-i întâlnim la Schwerin pe toţi fraţii fideli care au supravieţuit lagărelor de concentrare, inclusiv pe Konrad Franke.

Până în decembrie 1945, situaţia din ţară s-a îmbunătăţit atât de mult, încât am putut călători cu trenul. Aşa că mi-am pus în gând să plec acasă! Dar în timpul călătoriei am stat când întinsă pe acoperişul vagonului, când în picioare pe scara trenului. La sosire în gara din Chemnitz m-am îndreptat spre locul unde trăise familia noastră. Însă pe strada pe care soldaţii nazişti strigaseră mai demult „Aici locuiesc trădători!“ nu rămăsese nici o casă. Toată zona de locuinţe fusese bombardată şi distrusă complet. Dar spre marea mea uşurare, mama, tata, Käthe şi fraţii şi surorile mele erau încă în viaţă.

Situaţia economică din Germania postbelică a fost cumplită. Cu toate acestea, congregaţiile poporului lui Dumnezeu au început să prospere în toată Germania. Societatea Watch Tower nu a precupeţit nici un efort pentru a ne echipa în vederea activităţii de predicare. Munca la Betelul din Magdeburg, pe care naziştii îl închiseseră, a reînceput. În primăvara anului 1946 am fost invitată să lucrez acolo şi am fost repartizată la bucătărie.

Din nou sub interdicţie şi închisă

Magdeburg se află în acea parte a Germaniei care a ajuns sub controlul comuniştilor. Ei ne-au pus lucrarea sub interdicţie pe 31 august 1950 şi au închis Betelul din Magdeburg. Aşa a luat sfârşit serviciul meu la Betel, care a fost un timp de instruire preţioasă. M-am întors la Chemnitz hotărâtă ca şi sub comunişti să rămân ferm ataşată de adevăr şi să proclam Regatul lui Dumnezeu ca unica speranţă a omenirii suferinde.

În aprilie 1951 am mers cu un frate la Berlin pentru a procura exemplare ale Turnului de veghere. Când ne-am întors am constatat cu groază că gara din Chemnitz era înconjurată de poliţişti îmbrăcaţi civil. Era evident că ne aşteptau şi am fost arestaţi imediat.

La sosirea în închisoarea preprocesuală, eu aveam la mine documentele care confirmau că fusesem închisă mai mulţi ani de către nazişti. Ca urmare, gardienii m-au tratat cu respect. Una dintre gardiencele principale a spus: „Voi, Martorii lui Iehova, nu sunteţi criminali; locul vostru nu este în închisoare“.

Odată, ea a venit în celula în care eram eu împreună cu alte două surori şi a pus pe ascuns ceva sub unul dintre paturi. Ce anume? Biblia ei, pe care ne-a lăsat-o nouă. Cu altă ocazie, ea i-a vizitat pe părinţii mei acasă, întrucât nu locuiau departe de închisoare. Ea a primit câteva exemplare ale Turnului de veghere şi ceva hrană, le-a ascuns pe toate pe răspunderea ei şi a introdus totul în celula mea.

Mai este ceva de care îmi place să-mi amintesc. Uneori, duminica dimineaţa noi cântam cântările teocratice atât de tare, încât celelalte deţinute aplaudau fiecare cântare cu plăcere.

Tărie şi ajutor de la Iehova

În timpul procesului care s-a ţinut pe data de 4 septembrie 1951, judecătorul a rostit cuvintele menţionate la începutul acestui articol. Mi-am satisfăcut pedeapsa cu închisoarea în Waldheim, apoi în Halle şi, în final, în Hoheneck. Unul sau două incidente scurte arată modul în care Dumnezeu a fost un adăpost şi o forţă pentru noi, Martorii lui Iehova, şi cum ne-a înviorat Cuvântul său.

În închisoarea din Waldheim, toate surorile Martore ne adunam cu regularitate în aceeaşi sală, ca să ne putem ţine întrunirile creştine. Nu erau permise hârtia şi creionul, dar câteva surori obţinuseră nişte bucăţi de pânză şi au reuşit să facă o mică pancartă pe care era scris textul anual pentru 1953: „Închinaţi-vă lui Iehova în podoabe sfinte“. — Psalmul 29:2, American Standard Version.

Una dintre gardience ne-a luat prin surprindere şi ne-a raportat fără întârziere. Directorul închisorii a venit la noi şi le-a spus la două surori să ţină pancarta sus. „Cine a făcut-o?“, a întrebat el. „Ce reprezintă?“

Una dintre surori a dorit să ia asupra ei toată vina, dar noi am şoptit repede de la una la alta să preluăm toate responsabilitatea. Aşadar, am răspuns: „Noi l-am făcut pentru a ne întări credinţa“. Pancarta a fost confiscată, iar noi am fost private de mese ca pedeapsă. Dar în tot timpul discuţiei, surorile au ţinut-o sus, astfel încât ni s-a întipărit bine în minte versetul scriptural încurajator.

Când închisoarea de femei din Waldheim s-a închis, noi, surorile, am fost transferate la Halle. Aici ni s-a permis să primim pachete şi ce credeţi că era cusut într-o pereche de papuci de casă pe care mi i-a trimis tata? Articole din Turnul de veghere! Şi acum îmi aduc aminte de articolele intitulate „Adevărata iubire este practică“ şi „Minciuna duce la pierderea vieţii“. Aceste articole şi altele erau adevărate delicatese, iar când le treceam de la una la alta pe ascuns, fiecare îşi făcea notiţe personale.

În timpul unui raid, una dintre gardience mi-a găsit notiţele personale ascunse în salteaua de paie. Mai târziu, ea m-a chemat la interogatoriu şi a spus că dorea neapărat să ştie ce semnificaţie avea articolul „Ce perspective au în 1955 cei ce se tem de Iehova“. Fiind comunistă, ea era profund îngrijorată din cauza morţii conducătorului ei, Stalin, survenită în 1953, iar viitorul îi părea întunecat. Cât despre noi, viitorul avea să aducă unele îmbunătăţiri în privinţa condiţiilor noastre din închisoare, dar pe atunci nu eram conştientă de acest lucru. I-am explicat cu convingere că perspectivele Martorilor lui Iehova erau cele mai măreţe. De ce? I-am citat motoul scriptural al articolului, Psalmul 112:7: „El nu se teme de veşti rele, ci inima lui este tare, încrezându-se în DOMNUL“.

Iehova rămâne adăpostul şi tăria mea

În urma unei boli grave, eu am fost eliberată din închisoare cu doi ani înainte de termen, în martie 1957. Autorităţile din Germania răsăriteană au exercitat din nou presiuni asupra mea din cauza activităţii mele în serviciul lui Iehova. Prin urmare, în data de 6 mai 1957, am profitat de ocazia de a fugi în Berlinul Occidental, iar de acolo m-am mutat în Germania Occidentală.

Numai după câţiva ani mi-am redobândit sănătatea fizică. Dar până în ziua de astăzi mi-am păstrat apetitul spiritual sănătos şi aştept cu nerăbdare fiecare număr nou al Turnului de veghere. Din când în când îmi fac o autoanaliză. Am încă înclinaţii spirituale? Am cultivat eu calităţi excelente? Este un motiv de laudă şi de onoare pentru Iehova credinţa mea testată prin încercări? Obiectivul meu este acela de a-i plăcea lui Dumnezeu în toate lucrurile, astfel încât el să rămână adăpostul şi tăria mea pentru totdeauna.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Birourile SS de la Ravensbrück

[Provenienţa fotografiei]

Deasupra: Stiftung Brandenburgische Gedenkstätten

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Foaia mea de liberă trecere în afara lagărului pentru a munci