Este pământul sortit distrugerii?

SE APROPIE sfârşitul secolului al XX-lea, iar zorii secolului al XXI-lea sunt gata să se ivească. În această conjunctură, tot mai mulţi oameni, care în mod normal nu ar da prea mare atenţie sau chiar deloc profeţiilor referitoare la sfârşitul lumii, se întreabă dacă nu cumva se întrezăreşte un eveniment care va zdruncina lumea.

Poate că aţi văzut articole din ziare şi reviste pe această temă sau poate chiar volume întregi. Vom trăi şi vom vedea cu ce evenimente va începe secolul al XXI-lea. Unii oameni sunt de părere că sfârşitul anului 2000 nu va însemna decât trecerea de la un an la altul (sau de la un minut la altul, trecerea din 2000 în 2001) şi că acest lucru nu va avea urmări importante. Pentru mulţi, un motiv de îngrijorare este viitorul pe termen lung al planetei noastre.

O prezicere care este adusă astăzi tot mai des în atenţie este aceea că, la un moment dat — fie în viitorul apropiat, fie într-un viitor îndepărtat —, chiar pământul este sortit distrugerii. Să vedem doar câteva dintre aceste previziuni sumbre.

În cartea The End of the World — The Science and Ethics of Human Extinction (Sfârşitul lumii — ştiinţa şi etica dispariţiei omului), publicată prima dată în 1996, scriitorul şi filozoful John Leslie sugerează trei modalităţi prin care ar putea lua sfârşit viaţa omului pe pământ. El începe cu o întrebare: „Ar putea un război nuclear total să însemne sfârşitul rasei umane?“ Apoi adaugă: „Un scenariu mai verosimil . . . ar fi dispariţia vieţii în urma efectelor radiaţiilor: cancer, slăbirea sistemului imunitar, urmată de dezlănţuirea bolilor infecţioase, sau numeroase malformaţii congenitale. Ar putea muri şi microorganismele, esenţiale pentru sănătatea mediului înconjurător“. O a treia posibilitate sugerată de dl Leslie este aceea că pământul ar putea fi lovit de o cometă sau de un asteroid: „Se pare că există în jur de două mii de comete şi asteroizi al căror diametru măsoară între unu şi zece kilometri şi ale căror orbite s-ar putea intersecta într-o bună zi cu Pământul. Mai există un număr mult mai mic (faptul de a-l estima ar însemna pur şi simplu să mergi pe ghicite) de [comete şi asteroizi] mai mari şi un număr mult mai mare de [comete şi asteroizi] mai mici“.

O descriere izbitoare a „sfârşitului lumii“

Să vedem ce spune un alt om de ştiinţă, Paul Davies, profesor la Universitatea din Adelaide (Australia). Ziarul Washington Times l-a prezentat ca fiind „cel mai bun autor de cărţi ştiinţifice de peste ocean“. În 1994, el a scris cartea The Last Three Minutes (Ultimele trei minute), care a fost numită „mama tuturor cărţilor despre sfârşitul lumii“. Primul capitol al acestei cărţi se intitulează „Sfârşitul lumii“ şi prezintă un scenariu imaginar despre ceea ce s-ar putea întâmpla dacă pământul ar fi lovit de o cometă. Citiţi o parte din descrierea lui care îţi îngheaţă sângele în vine:

„Planeta se zguduie cu intensitatea a zece mii de cutremure. Un suflu puternic mătură suprafaţa globului pământesc, distrugând toate clădirile, pulverizând totul în calea lui. Solul neted din jurul locului unde a avut loc ciocnirea este împins sub forma unui inel de rocă topită la o înălţime de câţiva kilometri, scoţând la iveală măruntaiele pământului într-un crater cu un diametru de 150 de kilometri. . . . Un nor imens de detritus se răspândeşte ca un evantai în atmosferă, ascunzând soarele de întreaga planetă. Lumina soarelui este înlocuită acum cu o sinistră lumină tremurândă ce provine de la un miliard de meteoriţi, care pârjolesc pământul cu căldura lor dogoritoare, în timp ce materia dizlocată, aruncată în spaţiu, revine în atmosferă“.

În continuare, profesorul Davies face o legătură între acest scenariu imaginar şi prezicerea potrivit căreia cometa Swift-Tuttle va lovi pământul. El adaugă avertismentul că, deşi s-ar putea ca acest eveniment să nu aibă loc în viitorul apropiat, după părerea lui, „mai devreme sau mai târziu Swift-Tuttle sau un alt obiect asemănător va lovi Pământul“. Concluzia lui are la bază unele estimări potrivit cărora există 10 000 de corpuri cereşti cu un diametru de o jumătate de kilometru sau mai mare, a căror orbită se intersectează cu cea a pământului.

Credeţi că este reală o asemenea perspectivă înfricoşătoare? Un număr surprinzător de mare de oameni cred lucrul acesta. Însă ei dau la o parte orice motiv de îngrijorare, imaginându-şi că aceasta nu se va întâmpla în timpul vieţii lor. Dar va fi distrus vreodată pământul, fie peste puţin timp, fie în mileniile viitoare? Cu siguranţă, nu pământul este cauza principală a necazurilor oamenilor sau ale animalelor. Nu se face oare omul însuşi răspunzător de majoritatea problemelor din secolul nostru, inclusiv de posibila „distrugere a pământului“? — Apocalipsa 11:18.

Proasta administrare a omului este înlăturată

Ce se poate spune despre probabilitatea mult mai mare ca omul însuşi să distrugă pământul ca urmare a proastei administrări sau a lăcomiei sale? Nu încape nici o îndoială că unele părţi ale pământului au fost distruse deja în mare măsură din cauza defrişării iraţionale, a poluării necontrolate a atmosferei şi a deteriorării căilor navigabile. Lucrul acesta a fost bine rezumat cu 25 de ani în urmă de scriitorii Barbara Ward şi René Dubos în cartea Only One Earth (Un singur Pământ): „Cele trei mari arii de poluare pe care trebuie să le examinăm — aerul, apa şi solul — constituie, bineînţeles, cele trei elemente de bază ale vieţii pe planeta noastră“. Iar situaţia nu s-a îmbunătăţit de atunci.

Când ne gândim că omul ar putea distruge pământul din cauza propriei nesăbuinţe, putem fi încurajaţi dacă avem în vedere uluitoarea capacitate de regenerare a pământului. Descriind capacitatea pământului de a se regenera într-un mod uimitor, René Dubos face următoarele observaţii încurajatoare într-o altă carte, intitulată The Resilience of Ecosystems (Capacitatea de redresare a ecosistemelor):

„Multe persoane se tem că semnalul privitor la deteriorarea mediului a fost dat prea târziu, deoarece o bună parte din daunele aduse deja ecosistemelor sunt ireversibile. După părerea mea, acest pesimism este nejustificat deoarece ecosistemele au capacităţi uriaşe de restabilire după evenimente traumatizante.

Ecosistemele au câteva mecanisme de auto-vindecare. . . . Datorită acestora, ecosistemele contracarează efectele perturbaţiilor, pur şi simplu restabilind treptat echilibrul ecologic iniţial“.

Este posibil

În această privinţă, un exemplu remarcabil din ultimii ani este curăţarea treptată a Tamisei, renumitul fluviu care străbate Londra. În cartea The Thames Transformed (Tamisa transformată), de Jeffery Harrison şi Peter Grant, se aduc dovezi în favoarea acestei realizări uimitoare care demonstrează ce se poate face când oamenii cooperează pentru binele public. Ducele britanic de Edinburgh a scris în prefaţa la această carte: „Iată, în sfârşit, o povestire de succes şi de proporţii, care merită să fie publicată chiar cu riscul de a-i încuraja pe unii să creadă că problemele legate de conservarea [mediului] nu sunt în realitate atât de grave pe cât au fost ei convinşi să creadă. . . . Cu toţii pot fi încurajaţi de ceea ce s-a realizat în cazul Tamisei. Vestea bună constă în faptul că lucrul acesta [restabilirea unui ecosistem] este posibil, aşa că şi planurile lor pot avea succes“.

În capitolul „Marea curăţare“, Harrison şi Grant scriu cu entuziasm despre ce s-a realizat în ultimii 50 de ani: „Pentru prima dată în lume, un fluviu industrial extrem de poluat s-a restabilit într-o aşa măsură, încât păsările de apă şi peştii s-au întors în număr mare. Faptul că această transformare a avut loc atât de repede, într-o situaţie care la început părea fără speranţă, este o încurajare chiar şi pentru cei mai pesimişti ecologi“.

Autorii descriu apoi această transformare: „De-a lungul anilor, starea fluviului s-a deteriorat încontinuu, culminând, probabil, cu lovitura de graţie dată în timpul celui de-al doilea război mondial, când majoritatea staţiilor de epurare a apelor reziduale şi a canalelor colectoare au fost avariate sau distruse. În anii ’40 şi ’50, Tamisa a atins cotele maxime de poluare. Râul se asemăna cu o canalizare deschisă. Apa era neagră la culoare, nu conţinea oxigen, iar pe timp de vară mirosul infect al Tamisei era simţit pe o suprafaţă mare. . . . Peştii, care cândva mişunau, fuseseră scoşi în cele din urmă, cu excepţia câtorva ţipari care au supravieţuit datorită capacităţii lor de a respira aerul direct de la suprafaţă. Numărul păsărilor din cursul mărginit de clădiri între Londra şi Woolwich a scăzut la câteva raţe sălbatice şi lebede cucuiate, care îşi datorau existenţa scurgerilor de grâne din cheiuri şi nu rezervelor de hrană naturală. . . . Cine ar fi crezut atunci că va avea loc o schimbare radicală? În zece ani, aceleaşi maluri ale fluviului aveau să fie transformate dintr-un loc practic fără păsări într-un refugiu pentru multe specii de păsări de apă, printre care o populaţie care hiberna aici, alcătuită din peste 10 000 de păsări sălbatice şi 12 000 de picioroange“.

Bineînţeles, aceasta nu este decât descrierea unei transformări care a avut loc într-un colţişor de pe glob. Cu toate acestea, putem trage câteva învăţăminte din acest exemplu. El demonstrează că pământul nu trebuie considerat sortit distrugerii din cauza proastei administrări, a lăcomiei şi a indolenţei omului. O educaţie corespunzătoare şi eforturile conjugate pentru binele omenirii pot ajuta pământul să înlăture până şi pagubele de mari proporţii aduse echilibrului ecologic, mediului şi solului. Ce se poate spune însă despre o posibilă distrugere cauzată de forţe exterioare, cum ar fi o cometă sau un asteroid rătăcit?

Articolul următor vă va da un răspuns satisfăcător la această întrebare dificilă.

[Text generic pe pagina 5]

Educaţia şi eforturile conjugate pot ajuta pământul să înlăture până şi pagubele de mari proporţii care i-au fost aduse

[Provenienţa fotografiei de la paginile 1, 3, 32]

Paginile 1, 3 şi 32: fotografie de la NASA