Tatăl meu a fost „eliberat din închisoare de bomba atomică“

În dimineaţa zilei de 6 august 1945, la ora 8.15, a explodat o bombă atomică deasupra Hiroshimei, Japonia, devastând oraşul şi ucigând zeci de mii dintre locuitorii ei. Tatăl meu refuzase să-i aducă închinare împăratului şi să susţină militarismul Japoniei şi, ca urmare, în acel timp era deţinut în închisoarea din Hiroshima.

TATA a povestit de multe ori ce s-a întâmplat în acea dimineaţă memorabilă. „Lumina a străfulgerat pe plafonul celulei mele“, a spus el. „Apoi am auzit un zgomot asurzitor, de parcă toţi munţii s-ar fi prăbuşit dintr-o dată. Celula a fost învăluită imediat într-un întuneric gros. Mi-am îndesat capul sub saltea pentru a scăpa de ceea ce părea a fi un gaz întunecos.

După şapte sau opt minute, mi-am scos capul de sub saltea şi am constatat că «gazul» se risipise. Lumina a străfulgerat din nou. Multe obiecte au căzut de pe raft şi era un munte de praf, provocând o adevărată harababură. Datorită zidului înalt care înconjura închisoarea, nici un pic de foc din afară nu pătrunsese înăuntru.

Am privit pe fereastra din spate şi m-am cutremurat. Atelierele închisorii şi clădirile din lemn se prăbuşiseră toate la pământ. Apoi m-am uitat pe micuţa fereastră din faţă. Celulele din clădirea de vizavi fuseseră făcute praf. Prizonierii care supravieţuiseră strigau după ajutor. În aer plutea teama şi panica — o atmosferă de confuzie şi de teroare cumplită.“

Băiat fiind, mă încânta să-l aud pe tata povestind cum a fost, potrivit cuvintelor lui, „eliberat din închisoare de bomba atomică“. El relata întregul episod fără sentimente de vinovăţie, întrucât fusese închis pe nedrept. Dar, înainte de a vorbi despre acuzaţiile aduse tatălui meu şi despre modul în care a fost tratat el pe parcursul anilor de detenţie, daţi-mi voie să vă explic modul în care părinţii mei s-au asociat cu Todaisha, cum era numită pe atunci Watch Tower Bible and Tract Society din Japonia.

În căutarea unui scop

Tata era un pasionat al cărţilor şi destul de devreme în viaţă a căutat să se autoeduce pentru a-şi îmbunătăţi situaţia. Când era doar în clasa a cincea, el a plecat pe furiş de acasă din Ishinomori, orăşel situat în partea nord-estică a Japoniei. Cu bani doar pentru un bilet de dus, el s-a urcat în trenul pentru Tōkyō, hotărât să devină băiat de serviciu în casa lui Shigenobu Okuma, care fusese de două ori prim-ministru al Japoniei. Însă, când acest băiat de la ţară îmbrăcat sărăcăcios a apărut la uşa casei domnului Okuma, cererea lui de angajare a fost respinsă. Mai târziu, tata a găsit un loc de muncă la o lăptărie, unde i s-a acordat şi găzduire.

Pe când era încă adolescent, tata a început să asiste la conferinţe ţinute de politicieni şi de savanţi. Într-una din conferinţe s-a menţionat că Biblia era o carte foarte importantă. Deci tata şi-a procurat o Biblie, care avea referinţe marginale şi un atlas biblic. El a fost profund impresionat de ceea ce citea şi s-a simţit îndemnat să facă ceva în urma căruia să beneficieze toată omenirea.

În cele din urmă, tata s-a întors acasă şi, în aprilie 1931, pe când avea 24 de ani, s-a căsătorit cu o tânără de 17 ani pe nume Hagino. La puţin timp după căsătorie, o rudă i-a trimis literatură publicată de Todaisha. Impresionat de ceea ce citea, tata a scris la Todaisha în Tōkyō. În iunie 1931 l-a vizitat la Ishinomori un ministru cu timp integral din Sendai, pe nume Matsue Ishii.a Tata a primit de la ea o serie de cărţi, printre care Harpa lui Dumnezeu, Creaţia şi Guvernul.

Găsind un scop în viaţă

Tata a înţeles aproape imediat că diferite învăţături ale bisericii, cum ar fi: omul are un suflet nemuritor, cei răi sunt torturaţi veşnic în focul iadului şi Creatorul este un Dumnezeu trinitar, erau false (Eclesiastul 9:5, 10; Ezechiel 18:4; Ioan 14:28). El şi-a dat seama şi de faptul că această lume se va sfârşi (1 Ioan 2:17). Dorind să cunoască ce trebuia să facă, el a luat legătura cu reprezentantul trimis de Todaisha, care l-a vizitat în august 1931, iar în urma discuţiilor lor, tata a fost botezat şi a decis să devină un ministru cu timp integral al lui Iehova.

După discuţii îndelungate, şi mama s-a convins că ceea ce învăţase din Biblie era adevărul. Ea şi-a dedicat viaţa lui Iehova şi s-a botezat în octombrie 1931. Când tata şi-a vândut bunurile imobiliare la licitaţie, rudele sale au crezut că şi-a pierdut minţile.

Viaţa ca miniştri cu timp integral

Tata i-a lăsat mamei sale toţi banii pe care i-a primit de la licitaţie, iar el şi mama au plecat la Tōkyō în noiembrie 1931. Deşi nu fuseseră instruiţi cum să le vorbească altora despre vestea bună a Regatului, ei au început să predice a doua zi după ce au ajuns acolo. — Matei 24:14.

Viaţa lor nu a fost uşoară. A fost greu mai ales pentru mama, care avea pe atunci doar 17 ani. Nu existau alţi Martori, nici întruniri şi nici o congregaţie — doar o planificare zilnică pentru distribuirea literaturii biblice din casă în casă, de la orele 9 până la 16.

În 1933 li s-a schimbat teritoriul unde erau repartizaţi să predice, de la Tōkyō la Köbe. Acolo m-am născut eu la 9 februarie 1934. Mama a lucrat cu zel în minister până la o lună înainte de naşterea mea. După aceea părinţii mei s-au mutat la Yamaguchi, la Ube, la Kure şi în final la Hiroshima, predicând în fiecare loc aproximativ un an.

Părinţii mei sunt arestaţi

Deoarece militarismul japonez lua proporţii, publicaţiile Societăţii Watch Tower au fost interzise şi Martorii au fost puşi sub supravegherea strictă a Serviciilor Speciale Secrete ale Poliţiei. Apoi, la 21 iunie 1939, miniştrii cu timp integral ai Martorilor lui Iehova au fost ridicaţi cu ocazia unei razii făcute în toată Japonia. Tata şi mama erau printre cei arestaţi. Eu am fost lăsat în grija bunicii mele care locuia în Ishinomori. După opt luni, mama a fost eliberată din închisoare şi pusă sub supravegherea poliţiei, iar, în cele din urmă, în 1942, am putut să fiu din nou lângă ea în Sendai.

Între timp, tata împreună cu alţi Martori au fost interogaţi de poliţia secretă la postul de poliţie din Hiroshima. Întrucât au refuzat să-i aducă închinare împăratului sau să sprijinească militarismul Japoniei, Martorii au fost bătuţi cu brutalitate. Cel care l-a interogat pe tata nu l-a putut clinti de la închinarea la Iehova.

După mai bine de doi ani de detenţie, tata a fost judecat de instanţă. În timpul unei audieri, judecătorul l-a întrebat: „Miura, ce crezi tu despre Maiestatea Sa, Împăratul?“

„Maiestatea Sa, Împăratul, este tot un descendent al lui Adam şi este un om muritor şi imperfect“, a răspuns tata. Grefierul a fost atât de uluit de această afirmaţie, încât nu a putut-o consemna. Vedeţi dumneavoastră, majoritatea japonezilor din acel timp considerau că împăratul este un zeu. Tata a fost condamnat la cinci ani de închisoare, iar judecătorul i-a spus că, dacă nu va renunţa la credinţa sa, va rămâne în închisoare pentru tot restul vieţii.

Curând după aceea, în decembrie 1941, Japonia a atacat Statele Unite la Pearl Harbor, Hawaii. Hrana din închisoare a devenit sărăcăcioasă şi, în timpul lunilor de iarnă, tata a avut multe nopţi înfrigurate şi nedormite din cauza lipsei de îmbrăcăminte. Deşi lipsit de orice asociere spirituală, el avea acces la Biblie în biblioteca închisorii şi, citind-o de nenumărate ori, şi-a menţinut tăria spirituală.

Când a căzut bomba

În zorii zilei de 6 august 1945, un prizonier a dorit să facă schimb de cărţi cu tata. Acest lucru era interzis, dar, întrucât prizonierul strecurase deja cartea sa pe culoar până în celula tatei, a strecurat şi el cartea sa în celula celuilalt prizonier. Deci, în dimineaţa în care a căzut bomba, tata citea în loc să-şi urmeze programul în general inflexibil. De obicei, la acea oră a dimineţii el folosea toaleta în celula sa. După detunătură, tata a văzut că locul unde se afla toaleta fusese distrus de dărâmăturile căzute.

Tata a fost transferat apoi la închisoarea Iwakuni din apropiere. Puţin după aceea, Japonia s-a predat în mâinile Forţelor Aliate şi el a fost eliberat din închisoare în haosul postbelic. S-a întors acasă la Ishinomori în decembrie 1945. Sănătatea lui era ruinată. Avea doar 38 de ani, însă arăta ca un om în vârstă. La început n-am putut crede că el era tatăl meu.

Credinţa lui era încă tare

Japonia era într-o stare de haos şi noi nu ştiam pe unde se împrăştiase acea mână de Martori fideli. Nici nu mai dispuneam de vreo publicaţie a Martorilor lui Iehova. Însă tata mi-a predat direct din Biblie adevărul despre Regatul lui Iehova, despre lumea nouă şi despre apropiata bătălie de la Armaghedon. — Psalmul 37:9–11, 29; Isaia 9:6, 7; 11:6–9; 65:17, 21–24; Daniel 2:44; Matei 6:9, 10.

Mai târziu, când la liceu am învăţat teoria evoluţiei şi am început să mă îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu, tata a încercat să mă convingă că Dumnezeu există. Întrucât aveam reţineri, el mi-a spus în cele din urmă: „Majoritatea oamenilor din lume au sprijinit războiul şi s-au făcut vinovaţi de vărsare de sânge. Cât despre mine, eu am rămas fidel adevărului biblic şi nu am susţinut niciodată nici militarismul, nici închinarea la împărat, nici războiul. Acum analizează tu însuţi cu seriozitate care este adevărata cale de viaţă pe care ar trebui să o urmezi“.

Cunoscând ce îmi predase tata şi modul în care el îşi armonizase viaţa cu învăţăturile şi comparând apoi toate acestea cu ceea ce învăţam la şcoală, am înţeles că teoria evoluţiei nu putea fi un mod de gândire sănătos. În timp ce nici un evoluţionist nu-şi riscase viaţa pentru convingerile sale, tatăl meu fusese dispus să moară pentru ale sale.

Într-o zi din martie 1951, la mai bine de cinci ani după terminarea războiului, tata citea în ziarul Asahi, când dintr-o dată a strigat: „Hei, au venit, au venit!“ Mi-a arătat ziarul. Era un articol despre cinci misionari Martori ai lui Iehova care tocmai sosiseră în Osaka. Sărind de bucurie, tata a luat legătura cu redacţia ziarului şi a aflat că Martorii lui Iehova îşi stabiliseră o filială în Tōkyō. A obţinut adresa şi a vizitat filiala, reluând astfel legătura cu organizaţia lui Iehova.

Fidel până la sfârşit

În 1952, familia noastră s-a mutat la Sendai. Misionarii Societăţii Watch Tower, Donald şi Mabel Haslett, s-au mutat acolo chiar în acel an şi au închiriat o casă pentru a ţine Studiul Turnului de veghere. Numai patru persoane au asistat la acea primă întrunire — cei doi Haslett, tatăl meu şi cu mine. Mai târziu, Shinichi şi Masako Tohara, Adeline Nako şi Lillian Samson li s-au alăturat celor doi Haslett ca misionari în Sendai.

Prin asocierea cu aceşti misionari, familia noastră a progresat în cunoaşterea Cuvântului şi a organizaţiei lui Dumnezeu. Mama, a cărei credinţă fusese zguduită de lucrurile întâmplate în timpul războiului, ni s-a alăturat în curând în participarea la întruniri şi la ministerul de teren. M-am simţit îndemnat să-mi dedic viaţa pentru a-i sluji lui Iehova Dumnezeu şi m-am botezat pe 18 aprilie 1953.

După război, tata a lucrat ca funcţionar la o societate de asigurări. În pofida efectelor pe care le-a avut detenţia asupra sa, printre care o afecţiune renală şi hipertensiune, el avea o dorinţă puternică de a reîncepe ministerul cu timp integral ca pionier. El a făcut aceasta în perioada în care m-am botezat eu. Chiar dacă sănătatea precară l-a împiedicat să continue prea mult timp pionieratul, zelul său pentru minister m-a determinat să abandonez facultatea pe care o urmam şi să fac o carieră din ministerul cu timp integral.

Isamu Sugiura, un tânăr minunat din Nagoya, a fost repartizat să fie partenerul meu de lucru. La 1 mai 1955 ne-am început ministerul ca pionieri speciali în Beppu, pe insula Kyūshū. Pe toată insula existau pe atunci doar o mână de Martori. În prezent, după mai bine de 39 de ani, pe insulă există 15 circumscripţii care înfloresc din punct de vedere spiritual, cu peste 18 000 de Martori. Iar în toată Japonia sunt acum aproximativ 200 000 de Martori.

În primăvara anului 1956, Isamu împreună cu mine am primit invitaţia de a frecventa cursurile Şcolii Biblice Galaad în Statele Unite. Amândoi debordam de bucurie. Însă, când mi-am făcut analizele medicale în vederea pregătirii pentru călătorie, medicii au constatat că aveam tuberculoză. Decepţionat peste măsură, m-am întors acasă la Sendai.

Cam în acel timp, sănătatea fizică a tatălui meu s-a înrăutăţit încât zăcea acasă în pat. Casa închiriată de noi avea o singură cameră de aproape 10 metri pătraţi, acoperită cu rogojini. Tata şi cu mine zăceam pe saltele unul lângă altul. Întrucât tata nu putea lucra, mama a avut o perioadă dificilă, fiind obligată să ne întreţină.

În ianuarie 1957, Frederick W. Franz, pe atunci vice-preşedinte al Societăţii Watch Tower, a vizitat Japonia, iar în Kyōto a fost organizat un congres special. Tata a îndemnat-o pe mama să asiste. Deşi ezita să ne lase singuri în starea jalnică în care ne aflam, ea a ascultat de tata şi s-a dus la congres.

Puţin după aceea, starea tatei a început să se înrăutăţească de la o zi la alta. În timp ce zăceam unul lângă altul, eu am început să-mi fac griji şi l-am întrebat cum urma să ne întreţinem mai departe. La aceasta, el a răspuns: „Noi l-am slujit pe Iehova Dumnezeu riscându-ne chiar vieţile, iar el este atotputernicul Dumnezeu. De ce te îngrijorezi? Iehova ne va furniza în mod sigur cele necesare“. Apoi m-a dojenit în cel mai tandru mod, spunându-mi: „Cultivă în tine o credinţă mai puternică“.

Pe 24 martie 1957, tata şi-a dat încet ultima suflare. După funeralii, eu am mers la societatea de asigurări pentru care lucrase, ca să rezolv toate lucrurile cu ei. Când eram pe punctul de a pleca, directorul sucursalei mi-a înmânat o pungă de hârtie şi mi-a spus: „Acesta este al tatălui dumneavoastră“.

Când am ajuns acasă am găsit înăuntru o sumă destul de mare de bani. Când, mai târziu, l-am întrebat pe director despre ea, mi-a spus că banii proveneau dintr-o primă de asigurare care fusese reţinută lunar din salariul tatei fără ştirea lui. Astfel, cuvintele tatei — „Iehova ne va furniza în mod sigur cele necesare“ — s-au dovedit adevărate. Acest episod mi-a întărit foarte mult credinţa în grija protectoare a lui Iehova.

Următoarele decenii de serviciu

Sprijinul material asigurat de acei bani m-a ajutat să mă concentrez asupra restabilirii sănătăţii acasă. Un an mai târziu, în 1958, mama şi cu mine am fost numiţi pionieri speciali. După aceea am slujit ca supraveghetor itinerant în Japonia, iar apoi, în 1961, am avut privilegiul să frecventez cursul de zece luni al Şcolii Galaad la sediul mondial al Martorilor lui Iehova, în Brooklyn, New York.

Când m-am întors în Japonia, am început din nou să slujesc congregaţiile în calitate de supraveghetor itinerant. Apoi, în 1963, m-am căsătorit cu Yasuko Haba, care lucra la filiala Martorilor lui Iehova din Tōkyō. Ea mi s-a alăturat în lucrarea itinerantă până în 1965, când am fost invitaţi să slujim la filiala din Tōkyō. De atunci am slujit împreună — iniţial la sediul filialei care se afla în Tōkyō, după aceea în Numazu şi în prezent în Ebina.

Mama a rămas pionier special până în 1965. De atunci continuă să se menţină activă ajutând multe persoane să accepte adevărurile biblice. În prezent are 79 de ani, dar este relativ sănătoasă. Suntem fericiţi că locuieşte aproape de noi şi că putem fi în aceeaşi congregaţie, în apropiere de filiala din Ebina.

Îi mulţumim într-adevăr lui Iehova pentru faptul că tata a supravieţuit exploziei bombei atomice de la Hiroshima. El şi-a păstrat credinţa până la sfârşit şi dorinţa mea este să-l întâmpin în lumea nouă şi să-i relatez cum am fost eliberaţi din Armaghedon, bătălia pe care dorea atât de mult să o vadă (Apocalipsa 16:14, 16; 21:3, 4). — Relatată de Tsutomu Miura.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 11]

Katsuo şi Hagino Miura cu fiul lor Tsutomu

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Tsutomu Miura lucrând la filiala din Japonia

[Provenienţa fotografiei de la pagina 13]

Fundaţia pentru Pace şi Cultură din Hiroshima, din materialele restituite de Institutul de Patologie al Forţelor Armate ale Statelor Unite