M-am străduit să fiu „un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine“
RELATARE DE ANDRÉ SOPPA
Al doilea război mondial făcea ravagii, lăsând în urmă un masacru şi o disperare de nedescris. Ca semnalizator în Marina de Război Germană, care staţiona lângă Narvik (Norvegia), am putut să văd cu ochii mei cruzimea omului faţă de aproapele său. Noaptea, la adăpostul fiordurilor, frumuseţea sublimă a aurorei boreale m-a făcut să cuget profund la viaţă. Eram convins că Dumnezeul care crease lucruri atât de minunate nu putea fi răspunzător de nebunia războiului.
M-AM născut în 1923 într-un sătuleţ numit Lassoth (care se află în prezent pe teritoriul Poloniei), la graniţa cu Cehia, şi am crescut într-o familie de fermieri săraci. Părinţii mei au fost catolici, iar religia a avut un rol important în viaţa noastră. Cu toate acestea, încă din copilărie am început să am îndoieli cu privire la religia mea. La noi în sat locuiau trei familii de protestanţi, care erau ostracizate de comunitatea catolică. Nu puteam înţelege de ce se purtau aşa oamenii cu ei. La şcoală ni s-a predat catehismul. Într-o zi l-am rugat pe preot să-mi explice Trinitatea. Răspunsul lui a constat în zece lovituri. Când aveam 17 ani s-a întâmplat ceva ce mi-a sporit deziluzia cu privire la biserică. Bunicii din partea mamei au murit la o lună unul după altul, iar mama nu a avut suficienţi bani ca să plătească două ceremonii de înmormântare. De aceea l-a întrebat pe preot dacă îi putea plăti mai târziu. „Părinţii tăi au avut nişte lucruri, nu-i aşa? Vinde-le şi foloseşte banii pentru înmormântare“, a fost răspunsul lui.
Cu câţiva ani mai înainte, după ce Hitler venise la putere în 1933, nu ni s-a mai dat voie să vorbim polona; a trebuit să vorbim germana. Cei care nu au vrut să se conformeze sau care nu au putut să înveţe limba germană au dispărut unul câte unul — mai târziu ni s-a spus că au fost trimişi în lagărele de concentrare. Până şi satul nostru a primit un nume german, Grünfliess. Am abandonat şcoala când aveam 14 ani şi, deoarece nu făceam parte din organizaţia de tineret a lui Hitler, mi-a fost greu să găsesc o slujbă. Până la urmă însă m-am angajat ca ucenic fierar. După începerea războiului, în biserică se spuneau rugăciuni pentru Hitler şi pentru armata germană. Mă întrebam dacă şi de partea cealaltă a frontului se rosteau rugăciuni pentru victorie.
Serviciul în Marina de Război Germană
În decembrie 1941 m-am înrolat în Marina de Război Germană, iar la începutul anului 1942 am fost trimis pe litoralul norvegian pentru a servi pe un crucişător de recunoaştere. Sarcina noastră era să navigăm în convoi, escortând între Trondheim şi Oslo vapoare care transportau trupe, muniţii şi mărfuri. În timp ce mă aflam pe mare am auzit din întâmplare o discuţie între doi marinari care vorbeau despre sfârşitul lumii prezis în Biblie. Deşi le era teamă să vorbească deschis, aceştia mi-au spus că părinţii lor frecventau întrunirile Martorilor lui Iehova, dar că ei nu le-au urmat exemplul. Atunci a fost prima dată când am auzit de Martorii lui Iehova.
La sfârşitul războiului, am fost luaţi prizonieri de britanici şi predaţi americanilor pentru a fi duşi înapoi în Germania. Aceia dintre noi a căror locuinţă se afla acum în partea sovietică au fost trimişi într-un lagăr de concentrare din Liévin (în nordul Franţei) pentru a lucra în minele de cărbune. Acestea s-au petrecut în august 1945. Îmi amintesc că l-am întrebat pe un gardian francez ce religie are. „Sunt catolic“, mi-a răspuns el. Deoarece şi eu eram catolic, l-am întrebat ce ne-am făcut unul altuia ca să fim duşmani. „N-are nici un rost să încerci să înţelegi lucrul acesta. Pur şi simplu, asta e situaţia“, a fost răspunsul lui. Pentru mine era ceva absurd ca oameni de aceeaşi religie să lupte şi să se ucidă unul pe altul.
O rază de lumină într-o mină de cărbune
Când am lucrat prima zi în mină alături de minerii locali, un bărbat pe nume Evans Emiot mi-a dat şi mie din sandvişurile lui. Originar din Ohio (Statele Unite), el locuia de mai mulţi ani în Franţa. Mi-a vorbit despre o lume în care nu vor mai fi războaie. Amabilitatea lui m-a uimit. N-a avut nici un pic de antipatie faţă de mine, deşi eu eram neamţ, iar el american. N-am mai avut tangenţă unul cu celălalt decât la începutul lui 1948, când el mi-a dat o broşură intitulată „Prinţul păcii“. În sfârşit, în această publicaţie se vorbea despre un Dumnezeu al bunătăţii care urăşte războiul — Dumnezeul pe care mi l-am imaginat în timp ce priveam aurora boreală. M-am hotărât să găsesc religia care predă lucrul acesta. Însă nu am putut să iau legătura cu Evans deoarece el lucra în altă parte a minei. Am mers pe la toate grupurile religioase din lagărul de prizonieri, întrebând dacă ştiau ceva despre broşura pe care o aveam, dar în zadar.
În cele din urmă, în aprilie 1948, am fost eliberat din lagărul de prizonieri şi am devenit muncitor liber. Chiar în duminica următoare am fost surprins să aud un clopoţel sunând pe stradă. Ce mult m-am bucurat când l-am văzut pe Evans! Era împreună cu un grup de Martori ai lui Iehova care anunţau un discurs public prin intermediul unor pancarte publicitare prinse în faţa şi în spatele lor. Martorul care suna clopoţelul era Marceau Leroy, în prezent membru al Comitetului Filialei din Franţa. Am făcut cunoştinţă cu un polonez pe nume Joseph Kulczak, care vorbea germana. El suferise în lagărele de concentrare din cauza credinţei. Joseph m-a invitat la întrunirea din seara aceea. Nu am înţeles mare lucru din ce s-a discutat, dar, când toţi cei din auditoriu au ridicat mâna, am întrebat-o pe persoana de lângă mine de ce fac ei lucrul acesta. „Cei care au ridicat mâna pot merge săptămâna viitoare la Dunkerque pentru a predica.“ „Pot să vin şi eu?“, am întrebat. „Sigur că da!“, mi s-a răspuns. Aşa că, în duminica următoare predicam din casă în casă. Chiar dacă nu toate persoanele pe care le-am întâlnit au fost amabile, m-am simţit bine şi, nu după mult timp, am început să predic cu regularitate.
Învăţ să-mi stăpânesc firea
La scurt timp după aceea, Martorii au început să predice în barăcile unde locuiau foştii prizonieri germani. Nu a fost uşor pentru mine, deoarece eram foarte cunoscut acolo din cauza temperamentului meu irascibil. Dacă mă lua cineva peste picior, îl ameninţam spunându-i: „Ai grijă, că altfel o s-o păţeşti“. Odată, când lucram în mină, i-am tras un pumn unuia care a râs de Iehova.
Însă, cu ajutorul lui Iehova, am reuşit să-mi schimb personalitatea. Într-o zi, în timp ce predicam în aceste barăci, un grup de bărbaţi care consumaseră prea mult alcool le cauzau neplăceri unora dintre Martori. Ştiind că-mi ies repede din fire, fraţii cu care eram au încercat să mă împiedice să intervin. Însă unul dintre bărbaţi s-a îndreptat spre mine ameninţător şi cu paşi mari şi a început să-şi scoată jacheta. M-am dat jos de pe bicicletă, am pus bicicleta în mâinile acelui om, iar eu mi-am băgat mâinile în buzunar. A fost atât de surprins de lucrul acesta, încât a ascultat ce aveam de spus. I-am spus să se ducă acasă şi să se culce, iar apoi să vină la discursul public. Zis şi făcut, la trei după-amiază era prezent la întrunire. În cele din urmă, în jur de 20 de foşti prizonieri au acceptat mesajul pe care îl predicam. Cât despre mine, eu m-am botezat în septembrie 1948.
Un program încărcat, dar plin de satisfacţii
Mi s-a dat însărcinarea de a mă ocupa de teritoriile în care urma să predicăm şi de a găsi locuri unde puteam ţine discursuri publice. Pentru aceasta călătoream uneori aproape 50 de kilometri cu mica mea motocicletă înainte de a intra ultimul schimb în mină. Apoi, în week-end-uri mergeam cu autobuzul în teritoriu şi lăsam câte doi sau patru vestitori cu vorbitorul. Când găseam un loc potrivit în orăşelele mai mari, în loc de pupitru pentru vorbitor ne puneam servietele una peste alta. De multe ori anunţam tema discursului public la care îi invita pe oameni prin intermediul unor pancarte publicitare prinse în faţa şi în spatele nostru.
În 1951 am cunoscut-o pe Jeannette Chauffour, o Martoră din Reims. A fost dragoste la prima vedere, iar după un an, la 17 mai 1952, ne-am căsătorit. Ne-am mutat în Pecquencourt, un oraş minier de lângă Douai. Însă, la puţin timp după aceea, am început să am probleme cu sănătatea. Diagnosticul care mi s-a pus a fost silicoză, o boală respiratorie care apare la muncitorii din mine, dar nu am putut să-mi găsesc un alt serviciu. De aceea, în 1955, la congresul internaţional din Nürnberg, când ni s-a cerut să ajutăm o congregaţie mică din Kehl, un orăşel industrial de pe Rin, nu eram legat de locul de muncă, aşa că ne-am putut muta acolo. Pe timpul acela nu existau decât 45 de vestitori în congregaţie. După şapte ani, cât am lucrat alături de această congregaţie, numărul vestitorilor a crescut la 95.
Noi privilegii de serviciu
Deoarece congregaţia avea acum o bază solidă, am făcut o cerere la Societate pentru a fi repartizaţi ca pionieri speciali în Franţa. Spre marea noastră surprindere, am fost repartizaţi în Paris. Cele opt luni petrecute aici ne-au adus mari bucurii. Eu şi Jeannette am avut privilegiul de a conduce în total 42 de studii biblice. Cinci dintre elevii noştri au fost botezaţi pe parcursul şederii noastre aici, iar alţi 11 au acceptat adevărul ulterior.
Deoarece locuiam în Cartierul Latin, întâlneam deseori profesori universitari de la Sorbona. Un profesor universitar de filozofie ieşit la pensie, care practica vindecarea prin credinţă, a studiat Biblia şi a devenit în cele din urmă Martor al lui Iehova. Într-o zi am început o discuţie biblică cu un inginer politicos, care întreţinea legături strânse cu nişte predicatori iezuiţi. A venit la noi acasă la ora trei după-amiaza şi a plecat la zece noaptea. Spre surprinderea noastră, după o oră şi jumătate era din nou la uşa noastră. Vorbise cu un iezuit, care nu putuse să-i răspundă la întrebările privitoare la profeţiile biblice. La unu noaptea s-a dus acasă şi s-a întors din nou la şapte dimineaţa. După câtva timp, şi el a devenit Martor al lui Iehova. Această sete de adevăr a fost o mare încurajare pentru mine şi pentru soţia mea.
După ce am slujit în Paris, am fost invitat să slujesc ca supraveghetor itinerant în estul Franţei. A fost o mare bucurie pentru noi să vizităm congregaţii de limbă franceză şi germană pentru a-i întări pe fraţi. În timp ce vizitam congregaţia din Rombas (provincia Lorena) l-am cunoscut pe Stanislas Ambroszczak. Polonez de origine, el servise pe un submarin al Forţelor Aliate în timpul războiului şi luptase în apele Norvegiei. Ne-am aflat în tabere adverse în timp ce navigam pe aceleaşi mări. Acum lucram împreună ca fraţi, slujindu-i Dumnezeului nostru, Iehova. Cu o altă ocazie, la un congres ţinut la Paris, am zărit o figură cunoscută. Era comandantul lagărului din nordul Franţei unde am fost prizonier. Am fost foarte bucuroşi să colaborăm pe parcursul acelui congres. Puterea Cuvântului lui Dumnezeu este atât de mare, încât oameni care odinioară erau duşmani devin fraţi şi prieteni apropiaţi!
Din nefericire, după 14 ani petrecuţi în lucrarea itinerantă a trebuit să mă opresc din cauza sănătăţii mele şubrede. Cu toate acestea, eu şi soţia mea eram hotărâţi să continuăm să-i slujim lui Iehova cât mai mult posibil. Am găsit o locuinţă şi un loc de muncă în orăşelul Mulhouse (în estul Franţei) şi am făcut pionierat (am fost evanghelizatori cu timp integral).
O altă mare bucurie de care am avut parte de-a lungul anilor a fost să particip la construirea de săli ale Regatului. În 1985 mi s-a cerut să formez o echipă de construcţii pentru estul Franţei. Cu ajutorul unor lucrători pricepuţi şi al unor voluntari dispuşi să înveţe, am reuşit să formez o echipă care a luat parte la construirea şi renovarea a peste 80 de săli, pentru a le face corespunzătoare închinării la Iehova. Şi cât de fericit am fost în 1993, când am lucrat la construirea unei săli de congrese şi a cinci săli ale Regatului în Guyana Franceză (America de Sud)!
Merg înainte în pofida încercărilor
Pot spune cu certitudine că în cei peste 50 de ani de activitate teocratică am avut parte de mari bucurii şi privilegii de serviciu. Din nefericire, în decembrie 1995 scumpa mea soţie, alături de care am petrecut 43 de ani, a murit. Deşi am fost foarte îndurerat — iar durerea nu mi-a trecut nici până în ziua de astăzi — Iehova îmi dă putere, iar fraţii şi surorile mele spirituale mi-au oferit iubirea şi sprijinul lor, ceea ce a contribuit, cu trecerea timpului, la diminuarea durerii.
Îmi aduc şi acum aminte de cuvintele pe care mi le-a spus un frate din rămăşiţă la un congres din München, ţinut în 1963. „André, mi-a spus el, nu te uita nici în stânga, nici în dreapta. Fraţii din lagărele de concentrare au trecut prin încercări. Acum depinde de noi dacă le vom trece cu bine. Niciodată nu trebuie să ne autocompătimim. Aşa că mergi înainte!“ Nu am uitat niciodată sfatul acesta. Deoarece în prezent nu mai pot face prea multe lucruri din cauza sănătăţii şubrede şi a vârstei înaintate, cuvintele din Evrei 6:10 sunt o permanentă sursă de încurajare pentru mine: „Dumnezeu nu este nedrept ca să uite lucrarea voastră şi dragostea pe care aţi arătat-o pentru Numele Lui“. Într-adevăr, faptul de a fi în serviciul lui Iehova este cel mai mare privilegiu pe care îl poate avea cineva. În ultimii 50 de ani, obiectivul meu a fost şi este în continuare acela de a fi „un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine“. — 2 Timotei 2:15.
[Legenda fotografiei de la pagina 22]
Tipul de vapor pe care am servit în fiordurile Norvegiei
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
În predicare cu bicicleta în nordul Franţei
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Serviete puse una peste alta, pe care le foloseam la discursurile publice ca pupitru pentru vorbitor
[Legenda fotografiei de la pagina 24]
Cu Jeannette, soţia mea, când ne-am căsătorit în 1952