Iehova ‘mi-a netezit cărările’

PĂRINȚII MĂ AJUTĂ SĂ GĂSESC CĂRAREA CEA DREAPTĂ

M-am născut în 1939 în Anglia. Părinții mei au aflat adevărul în anii ’20, înainte de a se căsători. Încă de mic, mergeam cu ei la întruniri, iar ulterior m-am înscris la Școala de Serviciu Teocratic. Mi-e încă vie în minte ziua când am ținut prima temă. Ca să ajung la pupitru, a trebuit să mă urc pe o cutie. Aveam șase ani și, copleșit de emoții, mă uitam la oamenii mari din auditoriu.

Tata mi-a scris la mașină pe un cartonaș o prezentare simplă, pe care să o folosesc în predicare. Aveam opt ani când, pentru prima oară, am mers singur la o ușă. Spre marea mea încântare, locatarul mi-a citit prezentarea și a acceptat imediat cartea „Dumnezeu să fie găsit adevărat”. Am fugit numaidecât la tata, care era pe aceeași stradă, și i-am dat vestea cea mare. Îmi plăcea mult să merg în predicare și la întruniri. Prin urmare, am început să-mi doresc tot mai mult să-i slujesc lui Iehova cu timp integral.

După ce tatăl meu mi-a făcut abonament la revista Turnul de veghe, adevărul din Biblie a prins rădăcini adânci în inima mea. Citeam pe nerăsuflate fiecare număr pe care îl primeam prin poștă. Încrederea mea în Iehova creștea tot mai mult, iar în cele din urmă mi-am dedicat viața lui.

În 1950, am participat cu părinții la Congresul „Creșterea teocrației”, din New York. Tema de joi, 3 august, a fost „Ziua misionarilor”, iar fratele Carey Barber, care a slujit mai târziu în Corpul de Guvernare, a ținut cuvântarea de botez. La finalul cuvântării, după ce le-a pus candidaților la botez cele două întrebări, m-am ridicat în picioare și am spus: „Da!”. Deși aveam 11 ani, eram conștient de importanța pasului pe care îl făceam. Îmi era însă foarte frică să intru în apă deoarece nu învățasem încă să înot. Unchiul meu a venit cu mine până la bazinul de botez și m-a asigurat că totul va fi bine. Într-adevăr, totul s-a petrecut atât de repede, încât nici nu am apucat să ating cu picioarele fundul bazinului. Am trecut de la un frate la altul: unul m-a botezat, iar celălalt m-a scos din bazin. Din acea zi importantă, Iehova mi-a netezit cărările.

ÎMI PUN ÎNCREDEREA ÎN IEHOVA

După terminarea liceului, am vrut să încep pionieratul, dar profesorii m-au îndemnat să merg la facultate. Am cedat insistențelor și m-am înscris. Însă, nu după mult timp, mi-am dat seama că nu puteam să rămân ferm în adevăr și, totodată, să mă concentrez asupra studiilor universitare, așa că am decis să le întrerup. I-am vorbit lui Iehova despre intenția mea și am scris în termeni respectuoși o scrisoare de retragere, în care mi-am exprimat dorința de a-mi întrerupe studiile după primul an. Încrezându-mă pe deplin în Iehova, am ales să fac pionierat.

În iulie 1957, am început serviciul cu timp integral în orașul Wellingborough. I-am rugat pe frații de la Betelul din Londra să-mi recomande un partener de pionierat cu experiență. Fratele Bert Vaisey a devenit mentorul meu. Era foarte zelos și m-a ajutat să-mi organizez bine timpul pentru a putea face pionierat. Congregația noastră era formată din șase surori în vârstă, fratele Vaisey și eu. Pregătirea pentru toate întrunirile și participarea la ele mi-au dat multe ocazii de a-mi întări încrederea în Iehova și de a-mi exprima credința.

După ce am stat în închisoare o scurtă perioadă de timp întrucât am refuzat serviciul militar, am cunoscut-o pe Barbara, o soră care făcea pionierat special. Ne-am căsătorit în 1959, fiind dispuși să mergem oriunde am fi fost repartizați. Prima repartiție a fost Lancashire, în nord-vestul Angliei. Apoi, în ianuarie 1961, am fost invitat la Betelul din Londra pentru a participa la cursul de o lună al Școlii pentru Serviciul Regatului. Spre surprinderea mea, la finalul cursului, am fost repartizat în lucrarea itinerantă. Timp de două săptămâni, am fost instruit de un supraveghetor de circumscripție cu experiență, în orașul Birmingham. Soției mele i s-a permis să vină cu mine. După aceea, ne-am întors în repartiția noastră, în comitatele Lancashire și Cheshire.

ÎNCREDEREA ÎN IEHOVA, O CALE SIGURĂ

În august 1962, în timp ce eram în vacanță, am primit un plic de la filială. Înăuntru erau două cereri pentru Școala Galaad. După ce ne-am rugat lui Iehova, am completat cererile și le-am trimis înapoi la filială. Cinci luni mai târziu, eram în drum spre Brooklyn, New York, pentru a participa la cea de-a 38-a clasă a Școlii Galaad, un curs de instruire teocratică de zece luni.

La Galaad, nu am învățat doar despre Biblie și despre organizația lui Iehova, ci și despre familia noastră mondială. Întrucât aveam în jur de 25 de ani, am învățat multe de la colegii de clasă. Am avut privilegiul să lucrez în fiecare zi alături de fratele Fred Rusk, unul dintre instructori. El m-a ajutat să înțeleg că este foarte important să sfătuiesc întotdeauna cu dreptate, adică sfaturile mele să se bazeze întru totul pe Scripturi. Printre cei care au ținut cuvântări în timpul cursului s-au numărat frați cu experiență precum Nathan Knorr, Frederick Franz și Karl Klein. Exemplul de umilință al fratelui Macmillan ne-a impresionat mult. Cuvântarea lui ne-a arătat cum și-a îndrumat Iehova poporul în perioada de rafinare cuprinsă între anul 1914 și începutul anului 1919.

O SCHIMBARE DE REPARTIȚIE

Spre sfârșitul cursului, fratele Knorr ne-a spus că urma să fim repartizați în Burundi, Africa. Am mers imediat în biblioteca Betelului și am căutat în Anuar numărul de vestitori din Burundi. Spre surprinderea noastră, nu am găsit niciun raport despre această țară. Am înțeles deci că urma să mergem într-un teritoriu în care nu se predicase niciodată, pe un continent despre care știam foarte puține lucruri. Ne-a cuprins un fior de neliniște, dar rugăciunea fierbinte ne-a ajutat să ne redobândim calmul.

În noua repartiție, totul era complet diferit: clima, cultura, limba. În plus, trebuia să învățăm franceza. De asemenea, trebuia să ne căutăm o locuință, ceea ce nu era deloc ușor. La două zile după sosirea noastră, am fost vizitați de Harry Arnott, unul dintre colegii de la Galaad. El se întorcea în repartiția sa din Zambia și ne-a ajutat să găsim un apartament, care a devenit prima noastră casă de misionari. La scurt timp după aceea, am întâmpinat opoziție din partea autorităților, care nu-i cunoșteau deloc pe Martorii lui Iehova. De-abia începuserăm să ne bucurăm de noua repartiție, când autoritățile ne-au informat că nu vom mai putea rămâne în țară dacă nu aveam permis de muncă. Din nefericire, a trebuit să plecăm și să ne acomodăm la viața dintr-o altă țară: Uganda.

Ne gândeam cu îngrijorare cum vom merge în Uganda fără viză, însă încrederea în Iehova ne-a risipit temerile. Un frate canadian, venit în Uganda pentru a sluji unde era nevoie de mai mulți vestitori, i-a explicat situația noastră unui funcționar de la Oficiul pentru Imigrări. Acesta ne-a spus că avea să ne dea un răgaz de câteva luni pentru a putea obține un permis de ședere. Era cât se poate de clar că Iehova ne ajuta.

Condițiile de viață din noua repartiție erau foarte diferite de cele din Burundi. În Uganda, se predica deja, deși în țară nu erau decât 28 de vestitori. În teritoriu, am găsit multe persoane care vorbeau engleza. Totuși, după scurt timp, am înțeles că trebuia să învățăm cel puțin una dintre multele limbi locale pentru a-i ajuta pe cei interesați să progreseze. Am început să predicăm în orașul Kampala și în împrejurimi, unde se vorbea în principal limba luganda, așa că am decis să învățăm această limbă. Am reușit să o vorbim fluent doar după câțiva ani, însă au meritat eforturile deoarece am devenit mult mai eficienți în lucrare. Acum, înțelegeam mai bine necesitățile spirituale ale elevilor noștri. La rândul lor, ei își deschideau inima față de noi, spunându-ne ce simțeau cu privire la ceea ce învățau.

EXPEDIȚII TEOCRATICE

Pe lângă bucuria de a găsi oameni umili, receptivi la adevăr, am avut privilegiul neașteptat de a sluji în lucrarea itinerantă în întreaga țară. Sub îndrumarea filialei din Kenya, am pornit într-o expediție „de recunoaștere” pentru a găsi zonele în care pionierii speciali puteau să înceapă lucrarea de predicare. De multe ori, localnicii ne-au copleșit cu ospitalitatea lor, deși nu-i întâlniseră niciodată pe Martorii lui Iehova. Ne-au primit cu căldură și chiar ne-au pregătit mâncare.

Dar aceasta nu a fost singura expediție. Din Kampala, am călătorit două zile cu trenul până în portul Mombasa, din Kenya, și apoi am luat vaporul spre Seychelles, un arhipelag din Oceanul Indian. Mai târziu, din 1965 până în 1972, am vizitat cu regularitate Insulele Seychelles împreună cu Barbara. La început, acolo erau doar doi vestitori. După aceea, s-a format o grupă, iar ulterior, o congregație înfloritoare. În timpul altor expediții, i-am vizitat pe frații din Eritreea, Etiopia și Sudan.

În Uganda, situația politică s-a schimbat pe neașteptate în urma unei lovituri de stat militare. Au urmat ani de teroare. În tot acest timp, am înțeles cât de înțelept este să urmăm sfatul Bibliei ‘de a da Cezarului ce este al Cezarului’. (Mar. 12:17) La un moment dat, tuturor rezidenților străini li s-a cerut să se înregistreze la cel mai apropiat post de poliție. Ne-am conformat fără întârziere. După câteva zile, în timp ce eu și un alt misionar mergeam prin Kampala, câțiva ofițeri ai poliției secrete au venit spre noi. Ne-a stat inima în loc. Ne-au acuzat că eram spioni și ne-au dus la sediul central al poliției, unde le-am explicat că eram misionari și că nu constituiam un pericol. Le-am spus că ne înregistraserăm deja la poliție, însă nu am fost luați în seamă. De aceea, am fost trimiși sub pază la postul de poliție din apropierea casei de misionari. Ne-a venit inima la loc când polițistul de acolo ne-a recunoscut și a confirmat că ne înregistraserăm. Apoi le-a spus celorlalți să ne lase să plecăm.

În acel timp, eram opriți deseori la posturile de control militare. Am trecut prin momente foarte tensionate, în special când soldații erau beți. Însă ne rugam și ne redobândeam calmul. De fiecare dată am fost lăsați să trecem fără să pățim nimic. Din nefericire, în 1973, toți misionarii au fost expulzați din Uganda.

A urmat altă schimbare de repartiție, de data aceasta, fiind trimiși în Côte d’Ivoire, Africa de Vest. A fost o schimbare majoră pentru noi. A trebuit să ne adaptăm la o cultură complet nouă, să vorbim franceza tot timpul și să învățăm să locuim împreună cu misionari din medii diferite. Însă am simțit o dată în plus îndrumarea lui Iehova, întrucât cei umili și sinceri au reacționat imediat la vestea bună. Și eu, și Barbara am văzut cum Iehova ne-a netezit cărările întrucât ne-am încrezut în el.

Pe neașteptate, Barbara a fost diagnosticată cu cancer. Ne-am dus de mai multe ori în Europa pentru ca Barbara să primească tratament de specialitate, însă în 1983 ne-am dat seama că, din păcate, nu mai puteam sluji în Africa. Ne-a întristat foarte mult această schimbare de situație!

ALTE SCHIMBĂRI

În timp ce slujeam la Betelul din Londra, boala Barbarei s-a agravat și, în cele din urmă, ea a pierdut lupta cu cancerul. Membrii familiei Betel au fost alături de mine în aceste clipe grele. Un cuplu m-a ajutat în mod deosebit să fac față situației și să mă încred în continuare în Iehova. Mai târziu, am cunoscut o soră care slujea ca navetistă la Betel și care fusese pionieră specială. Ea îl iubea mult pe Iehova și era o persoană spirituală. Eu și Ann ne-am căsătorit în 1989 și de atunci slujim la Betelul din Londra.

Din 1995 în 2018, am avut privilegiul de a sluji ca reprezentant al sediului mondial (numit în trecut supraveghetor de zonă) și am vizitat aproape 60 de țări. În fiecare dintre ele am văzut cum își binecuvântează Iehova slujitorii, indiferent de situațiile prin care trec.

În 2017, o astfel de vizită m-a adus înapoi în Africa, astfel că și Ann a avut ocazia să viziteze Burundi. Amândoi am fost impresionați de numărul mare de frați de aici: peste 15 500. Pe una dintre străzile unde predicasem din casă în casă în 1964, acum se află un frumos Betel!

Am fost foarte bucuros când am primit lista cu țările pe care urma să le vizitez în 2018. Una dintre ele era Côte d’Ivoire. Când am sosit în Abidjan, cel mai mare oraș al țării, am simțit că m-am întors acasă. În timp ce mă uitam pe lista cu numere de telefon, mi-a atras atenția numele unui frate care îmi părea cunoscut: Sossou. Camera lui era chiar lângă camera de oaspeți din Betel în care eram cazați. Mi-am amintit că era supraveghetor al orașului pe vremea când slujeam în Abidjan. Dar mă înșelasem, nu era acel Sossou la care mă gândisem, era fiul lui.

Iehova s-a ținut întotdeauna de cuvânt. Din numeroasele încercări prin care am trecut, am învățat că, atunci când ne încredem în Iehova, el ne va netezi cărările. Ne dorim din toată inima să continuăm să umblăm pe calea care duce la viață fără sfârșit în Paradis! (Prov. 4:18)