Gratiile închisorii nu m-au putut separa de Iehova

În 1966 ne-am mutat înapoi în Ucraina. Printre primele amintiri din copilărie este o vizită la bunicul meu, care era închis într-o colonie penitenciară din Mordovia. Pe atunci aveam patru ani. Eu și mama am făcut o călătorie lungă cu trenul din Krîvîi Rih (Ucraina) până în centrul Rusiei. N-am putut sta cu bunicul decât două ore. Chiar dacă ne supravegheau, gardienii l-au lăsat totuși pe bunicul să mă țină în brațe.

Mă încred în Iehova în anii de școală

Încrederea mea în Iehova a fost testată de multe ori cât timp am fost elev. În Ucraina, când începeau clasa întâi, copiii trebuiau să poarte pe uniforma școlară o insignă în formă de stea cu imaginea lui Lenina copil. După doi ani, elevii trebuiau să poarte la gât o eșarfă roșie triunghiulară, numită cravată de pionier, care simboliza susținerea ideologiei lui Lenin. Am refuzat să port aceste simboluri politice deoarece știam că Iehova merită devoțiune exclusivă.

Părinții m-au ajutat cu răbdare să-mi însușesc adevărul discutând cu mine despre chestiuni precum neutralitatea politică. Ei m-au îndemnat și să învăț bine la școală pentru că asta avea să-i aducă onoare lui Iehova.

Într-o zi, la școala noastră a venit un jurnalist de la revista Nauka i religiia (Știință și religie), o revistă de propagandă ateistă. Profesorii m-au pus în primul rând în timpul prelegerii sale, care avea ca scop să discrediteze credința în Dumnezeu.

La final m-au dus la jurnalist și l-au rugat să vorbească cu mine. El m-a întrebat ce religie am și, fără să stau pe gânduri, i-am spus că sunt Martor al lui Iehova. Mi-a mulțumit că l-am ascultat cu atenție, fără să mai adauge altceva. Asta i-a înfuriat pe profesorii mei.

Ne încredem în Iehova ca familie

Acasă la noi se tipăreau publicații bazate pe Biblie, pe care apoi le distribuiam. Pentru a face aceasta, toți ne bazam pe ajutorul lui Iehova. În plus, tata era supraveghetor de circumscripție și vizita congregațiile și grupele din centrul Ucrainei.

În februarie 1978, chiar cu două zile înainte să se nască fratele meu cel mai mic, Pavlik, am venit de la școală și am găsit toate lucrurile împrăștiate prin casă. În acea dimineață, milițienii făcuseră o percheziție acasă la noi și ne confiscaseră toate publicațiile.

A doua zi m-am amuzat să-i văd pe profesori uitându-se lung la mine și la fratele meu mai mic, Mîhailo, crezând că eram copiii unor spioni americani. Cu timpul, mulți profesori și-au dat seama că se înșelaseră. Unii dintre colegii mei chiar au devenit mai târziu Martori.

În 1981, locuința noastră a fost din nou percheziționată. Deși n-aveam încă 18 ani, am fost dus împreună cu tatăl și cu bunicul meu la procuratură. Anchetatorul-șef a încercat să mă intimideze amenințându-mă cu închisoarea. În același timp, un bărbat în civil îmi promitea că o să-mi meargă bine dacă colaboram cu ei. Cu alte cuvinte, unul băga spaima în mine, iar altul mă ducea cu zăhărelul. Pentru a mă face să cedez, mi-au amintit că și tata, bunicul și unchii mei au ajuns cândva la închisoare. Nici nu și-au imaginat că prin asta m-au ajutat să-mi dau seama că și eu puteam să rezist în închisoare cu ajutorul lui Iehova. (Filipeni 4:13)

Mă încred în Iehova în închisoare

A doua zi după ce am împlinit 18 ani, am primit ordin de încorporare. Am refuzat să efectuez serviciul militar, așa că am fost trimis într-un centru de arestare preventivă. Am fost pus într-o celulă uriașă cu 34 de paturi. Eram vreo 85 de bărbați și trebuia să dormim pe rând. Aveam voie să facem duș doar o dată pe săptămână.

Când am intrat în celulă, iar ușa s-a închis cu zgomot în urma mea, toate privirile s-au îndreptat spre mine. Într-un colț erau niște bărbați care m-au întrebat imediat pentru ce fusesem închis. Deși eram neliniștit, mi-am amintit relatarea biblică despre Daniel, care a scăpat teafăr din groapa cu lei. Asta m-a ajutat să mă încred în Iehova pe deplin și să mă liniștesc. (Isaia 30:15; Daniel 6:21, 22)

După masa de seară, un deținut mi-a pus multe întrebări despre credința mea. Și alți deținuți au început să asculte discuția noastră și încet-încet s-a lăsat liniștea în celulă. Am vorbit despre convingerile mele vreo patru-cinci ore. I-am fost foarte recunoscător lui Iehova pentru că mă ajutase.

Înainte de proces, l-am implorat pe Iehova să-mi dea înțelepciune și curaj ca să-mi pot apăra convingerile religioase. Procurorul a încercat să demonstreze că credința mea în Dumnezeu era doar un pretext pentru a evita serviciul militar. Eu însă m-am străduit să explic instanței că nu mă înrolam în armată pentru că nu voiam să-l supăr pe Dumnezeu, cea mai puternică Persoană din univers. Cu toate acestea, în 1982 am fost condamnat la doi ani de închisoare într-o colonie penitenciară.

Am fost bucuros că în acea colonie mai erau cinci Martori. Deși nu puteam vorbi mult unii cu alții, uneori doar câteva minute, de fiecare dată când ne vedeam, discutam câte un verset biblic. N-aveam niciunul dintre noi o Biblie, însă familia și prietenii noștri menționau deseori versete biblice în scrisorile lor. Uneori le găseam chiar și în cărțile laice.

Mă încred în Iehova în timpul unei urgențe medicale

În 1983, în timp ce lucram în atelierul închisorii, am avut un accident. O macara ridica un pachet de foi metalice cu o greutate de aproximativ două tone. Acesta s-a desprins, m-a lovit din spate și m-a trântit la pământ, zdrobindu-mi piciorul stâng.

L-am rugat pe Iehova să-mi dea puterea să suport acea durere sfâșietoare. Asistenta închisorii mi-a spus să înjur cât mă țineau plămânii ca să mă descarc, însă eu am cântat cântări ale Regatului.

Drumul până la spital a durat șase ore și am fost dus cu un camion, cu o barcă cu motor și cu o ambulanță. Am pierdut mult sânge. Eram sigur că trebuia să fiu operat și m-am rugat ca doctorii să aibă înțelepciune și să-mi respecte decizia bazată pe Biblie privitoare la sânge. Când am încercat să-i explic medicului poziția mea, n-a vrut să mă asculte. Însă l-am implorat să se mai gândească. L-am asigurat că îmi asumam responsabilitatea pentru orice s-ar fi întâmplat. În cele din urmă, a acceptat să mă opereze fără sânge. Am simțit că mi s-a luat o piatră de pe inimă. Din nefericire, piciorul meu stâng a trebuit să fie parțial amputat.

După operație am fost extrem de slăbit. Câteva săptămâni m-am zbătut între viață și moarte. Într-o zi, o asistentă mi-a spus că, pentru a mă putea recupera mai rapid, aveam să primesc alimente mai nutritive decât cele pe care le-aș fi primit în închisoare. Așa că în fiecare zi am primit o lingură de miere, un ou proaspăt și o bucățică de unt, alimente care erau ținute într-un frigider. Părinții îmi trimiseseră aceste alimente după ce aflaseră de accident, însă ofițerul care se ocupa de primirea pachetelor a acceptat un singur pachet din partea părinților mei.

În această situație am văzut clar că mâna lui Iehova nu e prea scurtă. (Isaia 59:1) Asistentele nu doar că îmi schimbau bandajele, dar îmi și dădeau din mâncarea pe care și-o aduceau de acasă. În plus, se asigurau că în frigider erau mereu acele alimente nutritive necesare. Asta mi-a amintit de relatarea biblică despre văduva căreia nu i s-a terminat uleiul din vas. (1 Regi 17:14-16)

Treptat, starea mea s-a îmbunătățit. Am primit 107 scrisori de la familie și prieteni și am răspuns la toate. Ele m-au încurajat mult. Am primit chiar și un pachet de la frații dintr-o altă colonie penitenciară.

După două luni am putut în sfârșit să fac un duș. Am început să-mi doresc chiar să mă întorc în colonia penitenciară ca să fiu din nou cu frații de acolo.

Medicul care pregătea documentele pentru externare m-a chemat la el în birou și mi-a pus multe întrebări despre credința mea. La sfârșit mi-a spus că îmi dorea să am forța de a ține la convingerile mele. Am rămas surprins să aud aceste cuvinte de la cineva care purta uniformă militară.

În aprilie 1984 am fost chemat la o audiere pentru a fi eliberat înainte de termen și am fost întrebat dacă aș accepta să mă înrolez în armată. Le-am răspuns că această întrebare era irelevantă din moment ce aveam un singur picior și eram în cârje. Când m-au auzit, mi-au pus altă întrebare: „Dar dacă ai avea ambele picioare, ce ai face?”. Le-am spus că aș refuza și că sunt hotărât să-i rămân loial lui Dumnezeu. Atunci mi-au zis că vor avea grijă să-mi execut întreaga pedeapsă. Totuși, am fost eliberat din închisoare cu 2 luni și 12 zile înainte de termen.

Mă încred în Iehova după ce sunt eliberat din închisoare

La un an după ce am ieșit din închisoare, am început să folosesc o proteză pentru picior. În fiecare dimineață îmi ia o oră să o pun. În special iarna este greu să porți o proteză. Partea de picior care mi-a rămas se încălzește greu pentru că sângele nu circulă bine. N-am mai alergat de la 19 ani, dar abia aștept să fac asta în lumea nouă. (Isaia 35:6)

Mi-a fost greu să-mi găsesc un loc de muncă pentru că mulți nu angajează persoane cu dizabilități. Dar chiar dacă am doar un picior, n-am avut niciodată o muncă sedentară. O perioadă am lucrat ca mecanic, reparând diferite tipuri de mașini, iar apoi am lucrat în construcții.

În 1986 m-am căsătorit cu o soră deosebită pe nume Svitlana. La fel ca mine, Svitlana este a treia generație de Martori. Mereu spune că este bucuroasă că la începutul curtării noastre am decis ca Iehova să fie întotdeauna pe primul loc în căsnicia noastră.

Când copiii noștri, Olia și Volodia, m-au ajutat să repar casa veche în care locuiam, au învățat multe lucruri ce țin de construcții. Astfel, după ce au mai crescut, le-a plăcut să ajute la proiectele teocratice de construcție. În plus, au început pionieratul regular. Olia este acum slujitoare la construcții, iar Volodia este bătrân de congregație.

Svitlana s-a dovedit mereu un sprijin pentru mine, ajutându-mă să mă achit de responsabilitățile din congregație. În anii ’90, în multe congregații din Ucraina erau peste 200 de vestitori și doar unu sau doi bătrâni. O dată pe lună, în weekend duceam publicații congregațiilor din centrul Ucrainei.

Continui să mă încred în Iehova

În 2022, eu și Svitlana am decis să plecăm din Krîvîi Rih, iar acum slujim într-o congregație din Austria.

Încă de mic, am învățat multe din exemplul rudelor mele Martore, care și-au păstrat bucuria, deși s-au confruntat cu dificultăți. Biblia ne ajută să-l cunoaștem tot mai bine pe Creatorul nostru și să avem o relație apropiată cu el. (Iacov 4:8) Această relație este ceea ce dă sens vieții noastre. Sunt bucuros că, indiferent de încercările prin care am trecut, am putut să-i dau lui Iehova onoarea care i se cuvine.