Trăiesc cu fibroză chistică

RELATARE DE JIMMY GARATZIOTIS

La 25 iulie 1998 am fost dus de urgenţă la spital din cauza unei dureri chinuitoare în piept. Inima era sănătoasă, dar aveam o infecţie atât de mare la plămâni, încât îmi era foarte greu să respir. Aveam doar 25 de ani şi viaţa îmi atârna de un fir de păr.

LA DOUĂ zile după naşterea mea, medicii le-au spus părinţilor că aveam un icter grav. Medicii au spus că, dacă nu mi se administra sânge, fie urma să mor, fie urma să am leziuni cerebrale grave. Am supravieţuit fără transfuzie de sânge — şi fără leziuni cerebrale.

Primii doi ani din viaţă au fost marcaţi de probleme grave şi accese de pneumonie. În cele din urmă, un medic mi-a stabilit diagnosticul: fibroză chistică (FC). La vremea aceea, cei ce aveau această boală trăiau în medie şapte ani. Dar, datorită progreselor medicale, din ce în ce mai mulţi copii cu FC ajung la maturitate.

Ce este fibroza chistică?

Fibroza chistică este o boală ereditară incurabilă. Aceasta cauzează probleme respiratorii ce se agravează tot mai mult, iar, de multe ori, bolnavilor de FC le este deosebit de greu să digere mâncarea.

Aproximativ 1 din 25 de oameni este purtător al genei anormale a FC. În majoritatea cazurilor, purtătorii nici nu îşi dau seama că au această genă, deoarece nu manifestă nici unul dintre simptomele bolii. În cazul în care atât tatăl, cât şi mama sunt purtători, riscul de a avea un copil cu FC este de 25 la sută.

Eu sunt unul dintre rarele cazuri în care diagnosticarea FC se datorează prezenţei polipilor nazali. Ca urmare, medicii au dorit să examineze conţinutul de sare din transpiraţie, cel mai obişnuit examen pentru diagnosticarea FC. Deseori, prezenţa sării pe piele este observată mai întâi de părinţi sau de bunici, care simt un gust sărat pe buze după ce sărută copilul.

Creşterea polipilor nazali îmi afecta respiraţia, prin urmare, de atunci încoace a trebuit să fiu operat aproape anual la sinusuri pentru a mi se înlătura polipii. Asemenea operaţii sunt neplăcute, iar însănătoşirea este dureroasă. De asemenea, ele sunt periculoase din cauza sângerării. Dar mi s-au făcut multe operaţii, şi toate au fost efectuate fără sânge. Cât de recunoscător sunt că nu trebuie să sufăr de pe urma complicaţiilor care ar putea apărea în urma transfuziilor de sânge sau că nu trebuie să mă îngrijorez cu privire la acestea!

Cum fac faţă bolii

Deşi boala îmi limitează acţiunile, încerc să mă menţin cât mai activ posibil. Data de 1 august 1987 a fost o zi specială în viaţa mea, deoarece m-am botezat ca simbol al dedicării mele lui Iehova Dumnezeu.

Când mă trezesc dimineaţa, inhalez soluţie de ventolin (un bronhodilatator), iar apoi o soluţie salină. Acestea ajută la eliminarea secreţiilor din plămâni şi deschid căile respiratorii, astfel încât să pot respira mai uşor. Tratamentul durează aproximativ 15 minute. După aceea, timp de 40–60 de minute fac fizioterapie, care contribuie la eliminarea secreţiilor din plămâni. Apoi fac din nou un tratament cu inhalaţii, de această dată cu antibiotice inhalatorii pentru a combate infecţia. Repet toate aceste lucruri după-amiaza şi seara.

Cele trei sesiuni de tratament durează aproximativ patru ore zilnic. De obicei, mănânc după ce îmi termin tratamentul, deoarece tratamentul se poate efectua mai uşor pe stomacul gol. În pofida unui astfel de regim care îmi ia zilnic atât de mult timp, am făcut un obicei din asistarea la întrunirile congregaţiei de limba greacă a Martorilor lui Iehova din London (Ontario, Canada). Pentru a putea participa la întrunirile ce au loc seara, îmi amân terapia până la ora 22.00. Binecuvântările de care am parte în urma asistării la întruniri depăşesc cu mult sacrificiile făcute. De asemenea, participarea regulată la minister este de o mare importanţă pentru mine.

Le împărtăşesc altora credinţa mea

Spitalizările mi-au creat ocazii speciale de a le face cunoscut altora credinţa mea creştină. Odată am avut posibilitatea de a sta de vorbă cu un preot greco-ortodox, care era internat în alt salon. El a observat că eram un tânăr respectuos şi a spus că era de părere că sunt un bun exemplu pentru tinerii din comunitatea greacă. Dar el nu şi-a dat seama că eu ştiam că el era în fruntea opoziţiei organizate împotriva ministerului pe care îl efectuau Martorii lui Iehova în rândul oamenilor care vorbeau greaca.

Când avea vizitatori, preotul îi trimitea să mă vadă şi pe mine. Vizitatorii lui i-au recunoscut pe membrii familiei mele şi pe prietenii care veniseră la mine ca fiind cei ce sunau la uşa lor în lucrarea de predicare. Unii dintre vizitatorii preotului rămâneau, dar alţii se întorceau surprinşi ca să-l întrebe pe preot de ce i-a trimis să vadă nişte Martori ai lui Iehova. Chiar şi după ce preotul a aflat că eram Martor al lui Iehova, discuţiile noastre biblice au continuat. Discutam despre subiecte cum ar fi numele Iehova, Trinitatea şi neutralitatea politică a Martorilor lui Iehova din Grecia. Pe măsură ce discutam, am început să observ că zidurile opoziţiei sale se dărâmau.

Preotul a recunoscut că ştia adevărul cu privire la anumite subiecte biblice pe care le discutam, dar a mărturisit că nu preda adevărul referitor la acestea de teamă să nu-şi piardă slujba. Mai târziu, eu împreună cu Estera, sora mea mai mică, l-am vizitat acasă, iar el a acceptat literatură biblică. Opoziţia faţă de lucrarea de predicare din teritoriu a slăbit. De fapt, mulţi oameni care au auzit că preotul era acum receptiv la mesajul nostru au început să asculte. La scurt timp după aceea însă, preotul a fost repartizat cu slujba în altă parte.

A mai avut loc un eveniment deosebit ca urmare a faptului că le împărtăşeam credinţa mea altora în timpul uneia dintre perioadele mele de spitalizare. Am vorbit cu un tânăr, pe nume Jeff, care venise să-şi viziteze bunicul. Conversaţiile pe care le-am avut cu el după aceea au condus la un studiu biblic. După un anumit timp, Jeff a dorit să asiste la întrunirile congregaţiei. Deşi în general asistam la întrunirile unei congregaţii din London, un anumit timp am călătorit până în apropiatul oraş Stratford ca să-l duc acolo la întruniri. Dorinţa lui era să fie susţinut de cineva care locuia aproape de locuinţa lui.

Din nefericire, Jeff a cedat în faţa presiunilor din partea familiei şi nu a progresat pe plan spiritual. Cu toate acestea, în timp ce asistam la întrunirile din Stratford, m-am întâlnit din nou cu Deanne Stewart. Ne cunoscuserăm în perioada în care lucram la construirea unei Săli a Regatului. Între noi a luat naştere o relaţie de afecţiune, iar la 1 iunie 1996 ne-am căsătorit.

Situaţia mea se schimbă

Din nefericire, la trei săptămâni după căsătorie m-am îmbolnăvit foarte tare. A început o serie de spitalizări, care au culminat cu starea de urgenţă descrisă la început. De atunci sunt sub oxigen 24 de ore din 24. Fac febră, noaptea transpir, iar alte efecte ale bolii sunt pleurezia, imposibilitatea de a dormi din cauza tusei şi dureri la încheieturi, dureri de picioare şi dureri în piept. Uneori, când tuşesc, elimin sânge, fapt care este înspăimântător deoarece, dacă eliminarea de sânge nu se opreşte, acest lucru poate provoca moarte subită.

În prezent, având-o pe draga mea soţie alături ca tovarăş şi ajutor, le depun mărturie medicilor, fizioterapeuţilor, bolnavilor şi altor cadre medicale, iar aceasta atât în spital, cât şi acasă când vin să mă viziteze. Indiferent cât de dificile sunt problemele de sănătate cu care mă confrunt, considerăm toate acestea drept ocazii de a lăuda numele lui Iehova.

Ce mă susţine în prezent

Din cauză că situaţia mea s-a schimbat, eu şi Deanne avem o legătură telefonică specială, care ne permite să ascultăm şi să participăm la întrunirile congregaţiei. Această măsură iubitoare constituie o mare încurajare şi ne dă sentimentul că încă suntem o parte activă a congregaţiei, chiar dacă, de cele mai multe ori, nu mai putem fi acolo din punct de vedere fizic.

În plus, ministerul nostru cuprinde acum convorbiri telefonice cu oamenii despre speranţa noastră bazată pe Biblie. Am început studii biblice pe care le conducem la telefon. Faptul de a vorbi la telefon cu persoane necunoscute despre Iehova şi minunatele sale măsuri referitoare la instaurarea unei lumi noi şi drepte pentru oamenii fideli ne procură o mare bucurie.

Sprijinul părinţilor mei este o mare încurajare şi mângâiere. Îi sunt recunoscător îndeosebi lui Iehova pentru că m-a binecuvântat cu Deanne, care m-a acceptat cu boala pe care o am, iar acum are un rol principal în a mă ajuta să perseverez.

Pe măsură ce mă apropii de fazele finale ale bolii, meditarea la speranţa mea cu privire la viitor mă ajută să nu renunţ. Citirea zilnică împreună cu Deanne a Bibliei ne dă mângâiere amândurora. Ştiu că în viitorul apropiat voi fi sănătos, fără să mai am nevoie zilnic de terapii doar ca să pot respira. În Paradisul promis, când voi avea plămâni sănătoşi, visez să alerg pe un câmp mare cât vezi cu ochii. Este tot ceea ce îmi doresc: doar să alerg pe un câmp mare cât vezi cu ochii ca să-mi testez plămânii.

Vizualizarea binecuvântărilor de care vom avea parte în lumea nouă promisă de Dumnezeu mă ajută să fac faţă situaţiei de zi cu zi. În Proverbele 24:10 se spune: „Dacă slăbeşti în ziua necazului, mică îţi este puterea“. În loc să simt că puterea îmi este mică, simt că Iehova îmi dă puterea care depăşeşte normalul (2 Corinteni 4:7, NW). Aceasta mă ajută să depun mărturie despre numele şi scopurile sale, precum şi să înfrunt ceea ce va permite el: indiferent că este vorba de supravieţuirea sfârşitului acestui sistem de lucruri la Armaghedon sau de moartea în prezent şi învierea în viitor în lumea sa nouă. — 1 Ioan 2:17; Apocalipsa 16:14–16; 21:3, 4.

[Legenda fotografiilor de la pagina 13]

Împreună cu soţia mea, Deanne, care îmi este de mare ajutor