Biserica Catolică din Spania — Puterea şi privilegiile sale

„DOMNUL i-a încredinţat lui Petru nu numai guvernarea Bisericii, ci a întregii lumi“. — Papa Inocenţiu al III-lea.

LA ÎNCEPUTUL secolului XIII, cînd papa Inocenţiu al III-lea a scris aceste cuvinte, Biserica Catolică medievală se afla la apogeul puterii sale. Însă, acea putere pămîntească era produsul unor alianţe mai mult politice decît religioase. Nicăieri, acest aspect nu a fost atît de evident ca în Spania.

Biserica spaniolă, intrînd în coaliţie cu Statul, şi-a asigurat puterea şi privilegiile.

Unitatea religioasă: un instrument politic

În 1479, după secole de dominaţie exercitată prin regate divizate, aproape întreaga Spanie a fost unită sub autoritatea lui Ferdinand şi Isabela. Dar, cum a putut realiza această naţiune nou-formată unitatea de gîndire şi de scop? Ferdinand şi-a asigurat sprijinul Bisericii. În 1478, cu aprobarea papei, fusese deja înfiinţată Inchiziţia. De acum înainte, aflată sub supravegherea regelui şi sub coordonarea Bisericii, ea s-a dovedit a fi unul dintre cele mai eficiente instrumente pentru reprimarea dizidenţelor religioase şi politice. După ce i-au supus repede pe toţi spaniolii botezaţi în religia catolică, unicul obstacol în calea unităţii l-au constituit cele cîteva milioane de evrei şi mauri nebotezaţi.

În 1492, sub presiunea exercitată de către marele inchizitor Torquemada, Ferdinand şi Isabela au dat ordin ca toţi evreii neconvertiţi, să fie expulzaţi din Spania. Zece ani mai tîrziu, toţi maurii care au refuzat să devină catolici au avut parte de aceeaşi soartă. Conform descrierii călugărului Bleda, expulzarea musulmanilor a constituit „evenimentul cel mai glorios din Spania, care a avut loc din timpul apostolilor încoace“. El a adăugat: „Acum, cînd s-a realizat unitatea religioasă, va urma cu certitudine o epocă de prosperitate“. Mult rîvnita La España Católica (Spania catolică) a devenit o realitate, şi drept recunoştinţă, papa Alexandru al VI-lea le-a conferit lui Ferdinand şi Isabelei titlul de „regi catolici“.

Văzînd că a realizat unitatea religioasă în patria sa, Biserica spaniolă a început să aibă alte ambiţii. Cristofor Columb, care naviga sub protecţia regatului spaniol, tocmai descoperise noi ţări şi popoare pe continentul american. Însoţindu-i pe conchistadori, călugării dominicani şi franciscani au pornit spre Lumea Nouă ferm hotărîţi să-i aducă pe toţi păgînii în sînul Bisericii.

Expediţiei conduse de Cortés, care a cucerit Mexicul, i s-a spus că avea drept principal obiectiv să-l servească pe Dumnezeu şi să răspîndească credinţa creştină. Dar, mai tîrziu Cortés a recunoscut sincer: „Eu am venit pentru aur“. Majoritatea conchistadorilor au fost animaţi de dublul motiv, care reiese şi din declaraţia unuia dintre ei: „Am venit aici să-l servim pe Dumnezeu şi să ne îmbogăţim“.

Înainte de a trece la cucerirea unui anumit teritoriu, conchistadorii citeau cu voce tare un document intitulat Los requisitos prin care băştinaşii — prezenţi sau nu — erau somaţi să recunoască guvernarea Bisericii asupra lumii şi faptul că regele Spaniei este reprezentantul ei. Nerecunoaşterea acestui text constituia un motiv suficient, pentru a considera acţiunea de colonizare prin forţa armelor drept „un război drept“.

Milioane de băştinaşi au fost botezaţi, mulţi dintre ei imediat după cotropire. În decursul timpului care a urmat, monarhii spanioli au contat din ce în ce mai mult pe preoţi şi călugări pentru a guverna coloniile. Cu privire la aceasta, istoricul ecleziastic Paul Johnson scrie următoarele: „Biserica Catolică era un minister al guvernului spaniol, în special cînd era vorba de continentul american. (...) Drept recompensă pentru aceasta, Biserica pretindea protecţie, o serie de privilegii, precum şi un ataşament de neclintit al coroanei faţă de credinţa tradiţională“.

Spre sfîrşitul secolului al XVI-lea, Biserica din Spania a devenit cea mai puternică Biserică naţională a creştinătăţii, exercitînd o putere nelimitată în toată Spania şi pe un vast teritoriu al Lumii Noi. Dar, puterea şi privilegiile unice de care s-a bucurat au dus-o — în mod inevitabil — la comiterea unor abuzuri cu mult mai mari decît în orice altă ţară.

[Text generic pe pagina 5]

„Am venit aici să-l servim pe Dumnezeu şi să ne îmbogăţim.“