Biserica Catolică din Spania — Abuzul de putere

„Cu cît este mai mare puterea, cu atît mai periculos este abuzul“. — Edmund Burke.

ÎN EUROPA secolului al XVI-lea, regele Spaniei catolice, Filip al II-lea, era omul cu cea mai mare putere. Uriaşul său imperiu, în care „soarele nu apunea niciodată“ se întindea din Mexic pînă în Insulele Filipine şi din Olanda pînă la Capul Bunei Speranţe.

Însă, ambiţiile sale erau mai mult religioase decît politice; el urmărea să apere catolicismul din Europa şi să-l răspîndească pe întreg teritoriul imperiului său. Beneficiind de o educaţie clericală, el era convins că Biserica Catolică constituia cel mai bun sprijin pentru regatul său şi pentru întreaga civilizaţie. Înainte de toate, el era un fiu al Bisericii.

În scopul promovării cauzei catolicismului, el a binecuvîntat Inchiziţia şi toate metodele ei pline de cruzime; în Olanda el a luptat împotriva protestanţilor, iar în Mediterana, împotriva turcilor „păgîni“. A fost silit să ia de soţie pe bolnăvicioasa regină britanică Maria Tudor, căreia ar fi vrut să-i lase un moştenitor catolic; mai tîrziu, pentru a smulge Anglia de sub influenţa protestanţilor, el a trimis „invincibila“ — şi nefericita — Armada; iar cînd a murit, a lăsat în urma lui o ţară falimentară pe plan financiar, în ciuda faptului că din colonii îi fuseseră trimise cantităţi mari de aur.

Inchiziţia — Trei secole de represiuni

După rege, personajul cel mai puternic din Spania era inchizitorul general. Lui îi revenea rolul să vegheze asupra purităţii şi ortodoxiei catolicismului spaniol. Ereticii trebuiau să-şi păstreze părerile în secret sau să ia calea exilului înainte de a fi descoperiţi de agenţii Inchiziţiei. S-ar putea spune că, afară de rege, toţi locuitorii au fost ameninţaţi de autoritatea Inchiziţiei şi de abuzurile ei de putere — nici chiar ierarhia catolică nefiind scutită.

De exemplu, arhiepiscopul de Toledo a fost întemniţat timp de 7 ani, pe baza unor dovezi îndoielnice şi în pofida numeroaselor proteste papale. În Spania, nimeni nu a cutezat să-i ia apărarea. Se spunea că ‘este preferabilă condamnarea unui nevinovat, decît dizgraţierea Inchiziţiei’.

Inchiziţia i-a însoţit pe conchistadori în coloniile spaniole de pe continentul american. În 1539, la cîţiva ani după cucerirea Mexicului, conducătorul aztecilor, Ometochtzin, a fost acuzat de idolatrie în baza declaraţiilor fiului său, în vîrstă de 10 ani. Deşi a făcut apel la libertatea de conştiinţă, el a fost condamnat la moarte. Atît în colonii cît şi în Spania, a fost interzisă citirea Bibliei în limba autohtonă. Iată ce a scris Jerónimo López în 1541: „Una dintre cele mai periculoase erori ar fi ca indienii să fie instruiţi în ştiinţe, dar mai ales să li se dea în mînă (...) Biblia. În patria noastră /Spania/ mulţi au căzut în această greşeală“.

Inchiziţia şi-a menţinut timp de 3 secole jugul asupra Spaniei şi a imperiului său, pînă cînd, s-au terminat mijloacele materiale şi victimele. Deci, din lipsă de victime, de la care se percepeau sume importante de bani, tot mecanismul s-a oprit.a

Vîntul schimbărilor

O dată cu sfîrşitul Inchiziţiei la sfîrşitul secolului al XIX-lea, în Spania şi-a făcut apariţia tendinţa spre liberalism, iar puterea catolică a intrat în declin. Proprietăţile Bisericii — o treime din totalul terenurilor cultivabile — au fost confiscate de către guvernele care s-au succedat la putere. În anii 1930, prim-ministrul socialist Manuel Azaña a declarat: „Spania nu mai este o ţară catolică“, iar guvernul său a procedat în conformitate cu această politică.

Statul s-a separat complet de Biserică, iar subvenţiile materiale acordate clerului au fost sistate. Învăţămîntul a devenit laic, şi au fost instituite căsătoria civilă şi divorţul. Cardinalul Segura a deplîns această ‘lovitură gravă’ manifestîndu-şi îngrijorarea pentru viitorul naţiunii. Catolicismul părea să fie destinat unui declin inevitabil, cînd în 1936, o insurecţie militară a zguduit ţara.

Războiul civil: o cruciadă nemiloasă

Generalii de armată care au declanşat lovitura de Stat au fost animaţi de considerente politice, însă curînd conflictul a luat o întorsătură religioasă. La cîteva săptămîni după izbucnirea revoluţiei, Biserica, a cărei putere fusese deja slăbită de Legislaţia recentă, a devenit deodată, ţinta unor atacuri duşmănoase şi generalizate.b Mii de preoţi şi călugări au fost ucişi de către fanaticii care se opuneau loviturii de Stat militare şi care considerau că Biserica spaniolă era o întruchipare a dictaturii. Au fost devastate şi incendiate numeroase biserici şi mănăstiri. În unele zone din Spania era suficient ca cineva să fie îmbrăcat în sutană de preot, pentru a fi condamnat la moarte. Era ca şi cum monstrul Inchiziţiei ar fi ieşit din mormînt ca să-şi înghită propriile sale progenituri.

În faţa acestui pericol, Biserica din Spania a căutat încă o dată să se coalizeze cu puterea laică — de data aceasta cea militară — pentru a-şi apăra cauza şi pentru a restabili în ţară adevărata credinţă catolică. Din acest motiv, războiul civil a trebuit să fie ridicat la rangul de „război sfînt“ sau „cruciadă“ pentru apărarea creştinismului.

Cardinalul Gomá, arhiepiscop de Toledo şi primat al Spaniei, scria următoarele: „Războiul din Spania este oare un război civil? Nu. Este o luptă a celor fără Dumnezeu (...) împotriva adevăratei Spanii şi împotriva religiei catolice“, iar pe generalul Franco, comandantul insurgenţilor, l-a numit „instrumentul /pentru realizarea/ planurilor divine referitoare la pămînt“. Şi ceilalţi episcopi spanioli au exprimat sentimente similare.

Bineînţeles că adevărul nu a fost chiar atît de simplu. Între cei care luptau de partea republicanilor au existat mulţi catolici sinceri, în special în Ţara Bascilor, citadela tradiţională a catolicilor. Astfel, în cadrul acestui război civil catolicii au luptat împotriva altor catolici — fiecare pentru cauza catolicismului spaniol, conform cu semnificaţia dată conflictului de către mai mulţi episcopi.c

Cînd trupele conduse de Franco au invadat în cele din urmă şi Ţara Bascilor, 14 preoţi au fost ucişi, iar mulţi alţii au fost întemniţaţi. Filozoful francez Jacques Maritain, scria în relatările sale despre atrocităţile săvîrşite împotriva catolicilor din Ţara Bascilor, că „războiul sfînt i-a urît pe credincioşii care nu au luptat mai mult decît pe necredincioşi“.

După 3 ani de atrocităţi şi vărsări de sînge, războiul civil s-a încheiat cu victoria forţelor lui Franco. Între 600 000 şi 800 000 de spanioli şi-au pierdut viaţa, mulţi dintre ei fiind victime ale represaliilor nemiloase declanşate de către trupele victorioase.d Imperturbabil, cardinalul Gomá scria într-o scrisoare pastorală: „Nimeni nu poate nega faptul că autoritatea care a decis soarta acestui război a fost Dumnezeu însuşi, religia sa, principiile sale, legea sa, existenţa sa, precum şi influenţa sa exercitată permanent în decursul Istoriei noastre“.

Începînd din secolul al XV-lea, de cînd a fost instituită Inchiziţia şi pînă la războiul civil din Spania (1936–1939), Biserica şi Statul, cu puţine excepţii, au făcut un front comun. Fără îndoială, această alianţă profană a servit intereselor lor comune. Însă, aceste cinci secole de dominaţie laică — şi în special abuzurile care le-au însoţit — au subminat serios prestigiul spiritual al Bisericii, aşa cum reiese din articolul care urmează.

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 8]

Declaraţiile unor episcopi cu privire la războiul civil

Imediat după izbucnirea războiului în 1936, cardinalul Gomá a descris acest conflict drept o confruntare „între Spania şi anti-Spania, între religie şi ateism, între civilizaţia creştină şi barbarie“.

La Guerra de España, 1936–1939, pagina 261.

Episcopul de Cartagena a afirmat următoarele: „Binecuvîntate sînt tunurile, dacă în locul unde a lovit ghiuleaua începe să înflorească evanghelia“.

La Guerra de España, 1936–1939, paginile 264, 265.

La data de 1 iulie 1937, episcopii spanioli au publicat o scrisoare colectivă, în care au definit în linii mari poziţia Bisericii Catolice faţă de războiul civil. Iată, printre altele, ce se putea citi aici:

„În pofida spiritului paşnic care o animă, Biserica (...) nu putea rămîne indiferentă faţă de conflict. (...) Pentru Spania nu a existat o altă ieşire decît Mişcarea Naţională /forţele fasciste ale lui Franco/ pentru a restabili dreptatea, pacea şi binecuvîntările care decurg din acestea“.

„Credem că Mişcarea Naţională poartă o denumire adecvată chiar datorită spiritului de care este animată — care reoglindeşte modul de gîndire al majorităţii spaniolilor — şi este unica speranţă pentru întreaga naţiune“.

Enciclopedia Espasa-Calpe, anexa 1936–1939, paginile 1553–1555.

Episcopii catolici din alte ţări, nu au întîrziat să le acorde sprijin episcopilor din Spania. Cardinalul Verdier, arhiepiscop de Paris a descris acest război civil ca fiind „lupta dintre civilizaţia creştină şi (...) civilizaţia ateistă“, iar cardinalul german Faulhaber i-a îndemnat pe toţi germanii să se roage pentru cei care ocrotesc drepturile sacre ale lui Dumnezeu pentru ca el să le dea izbîndă celor care luptă în acest război sfînt“.

Enciclopedia Espasa-Calpe, anexa 1936–1939, paginile 1556, 1557.

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Din acest palat-mănăstire situat aproape de San Lorenzo del Escorial şi-a guvernat Filip al II-lea imperiul său în care ‘soarele nu apunea niciodată’.