„Niciodată Hiroshima!“

CÎT timp au fost cîştigători, japonezii şi-au întipărit în minte victoria de la Pearl Harbor. Dar după ce au pierdut războiul, această dată a fost lăsată uitării. Cînd guvernul japonez a fost întrebat recent de ce nu şi-a cerut scuze pentru acest atac, secretarul primului ministru a răspuns: „Din punct de vedere general şi pe plan strategic în special, consider că nu există nici un motiv de a fi mîndri de atacul de la Pearl Harbor. Însă, problemele referitoare la războiul dintre Statele Unite şi Japonia au fost reglementate prin Tratatul de pace de la San Francisco“.

Cuvintele sale exprimă sentimentele unor japonezi cu privire la atacul prin surprindere care a declanşat războiul din Pacific. Deşi peste un milion de japonezi vizitează Hawaii în fiecare an, scrie ziarul Mainichi Shimbun, numai un număr relativ mic dintre ei vizitează U.S.S. Arizona Memorial, monument ridicat în memoria atacului de la Pearl Harbor.

În timp ce sloganul „Amintiţi-vă de Pearl Harbor!“ readuce în mintea unor americani amintiri amare, japonezii îşi amintesc de suferinţele lor cu strigătul „Niciodată Hiroshima!“ Bombele atomice care au explodat deasupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki în august 1945 au avut un efect traumatizant nu numai asupra victimelor directe, ci şi asupra întregii naţiuni.

Ascultarea experienţelor direct de la supravieţuitori ne ajută să le înţelegem sentimentele. Să luăm, de exemplu, cazul lui Itoko, care tocmai terminase studiile şi devenise secretară la Institutul Naval din Hiroshima. Deşi se afla în interiorul clădirii unde lucra, ea a simţit explozia bombei atomice ca şi cum ar fi fost zguduită de lumina însăşi. „Am lucrat cu soldaţii la curăţarea oraşului de cadavre, explică Itoko. La un rîu, soldaţii au aruncat dintr-o barcă un năvod şi de fiecare dată cînd trăgeau năvodul scoteau peste 50 de cadavre. Am scos cadavrele la mal, le-am aşezat în grămezi de cîte cinci şi le-am ars. Majoritatea erau fără haine. Nu puteam distinge bărbaţii de femei, iar buzele lor erau atît de umflate încît semănau cu ciocurile de raţă.“ Japonezii nu pot uita ororile provocate de cele două bombe atomice.

De ce au fost folosite arme de distrugere în masă

Profesorul Shigetoshi Iwamatsu de la Universitatea din Nagasaki, el însuşi o victimă a bombei atomice, a scris, cu peste 20 de ani în urmă, unor ziare din Occident pentru a le informa despre soarta tristă a victimelor. „El a fost uluit de răspunsurile primite, relatează Asahi Evening News. Jumătate din răspunsuri spuneau că bombele atomice au fost cele care au oprit agresiunea japoneză şi că era ciudat din partea victimelor bombei să implore pace.“

Explicînd motivul utilizării armelor de distrugere în masă, The Encyclopedia Americana spune: „El [Harry S. Truman] a luat decizia de a utiliza bombe atomice împotriva Japoniei, crezînd că vor încheia repede războiul şi vor salva vieţi“. Deşi nu era insensibil la sentimentele victimelor bombei atomice, Kenkichi Tomioka, un ziarist japonez, care a scris despre haoticele condiţii postbelice, recunoaşte: „Privind în urmă la perioada cuprinsă între martie/aprilie şi august 1945, cînd operaţiunile de încetare a războiului au atins apogeul, punînd în pericol soarta naţiunii, nu putem ignora rolul pe care l-au avut cele două tratamente de şoc [bombele atomice] specifice pentru răcirea capetelor calde, militariştii, care cereau cu voce tare o dovadă de forţă pentru apărarea patriei. O dovadă de forţă ar fi însemnat gyokusai (moarte mai degrabă decît capitulare) pentru cei 100 de milioane de japonezi“.

Dar, cei care i-au pierdut pe cei dragi în bombardamente atomice şi cei care suferă din cauza bolilor datorate radiaţiilor consideră că durerea lor nu poate fi alinată prin cuvinte care să justifice lansarea pikadon-ului, adică „lumină şi explozie“, cum au numit supravieţuitorii bombele atomice. Deşi s-au considerat mult timp victime inocente, unii supravieţuitori ai bombei atomice îşi dau seama acum că, în calitate de japonezi, trebuie să recunoască, aşa cum a spus şi profesorul Iwamatsu, „crimele pe care le-au comis în agresiunea lor împotriva altor ţări din regiunea asiatică a Pacificului“. În 1990, cu ocazia demonstraţiilor împotriva bombei atomice care se ţin în fiecare an la Hiroshima, o victimă şi-a cerut scuze în faţa unor delegaţi străini pentru crimele de război ale Japoniei.

Au avut ei cu adevărat motive să ucidă?

Mulţi supravieţuitori şi martori oculari din Pearl Harbor, Hiroshima şi Nagasaki simt un dezgust profund faţă de război. Privind în urmă, unii se întreabă dacă ţările lor au avut motive întemeiate să pretindă sacrificarea celor dragi.

Pentru a incita la război şi a justifica măcelul, ambele părţi au recurs chiar la insulte. Americanii îi considerau pe japonezi laşi şi constatau că este uşor să alimenteze flacăra urii şi a răzbunării prin cuvintele „Amintiţi-vă de Pearl Harbor!“ În Japonia, oamenii erau instruiţi că anglo-americanii erau kichiku, adică „fiare demonice“. Mulţi oameni din Okinawa erau chiar îndemnaţi să se sinucidă mai degrabă decît să cadă în mîinile „fiarelor“. În mod similar, după capitularea Japoniei, cînd forţele invadatoare americane au debarcat într-un port apropiat, tinerei Itoko, menţionată anterior, i-au fost înmînate de către comandantul ei două doze din otrăvitoarea cianură de potasiu. „Să nu devii o jucărie în mîinile soldaţilor străini“, i-a ordonat el.

Însă, prin intermediul prietenilor ei japono-hawaiieni, Itoko şi-a abandonat treptat prejudecăţile şi a înţeles că atît americanii, cît şi englezii pot fi prietenoşi, binevoitori şi amabili. Ea l-a întîlnit pe George, un irlandez născut în Singapore, al cărui tată fusese ucis de japonezi. Ei au ajuns să se cunoască reciproc şi s-au căsătorit. Ei constituie doar unul din multele exemple de persoane care au constatat că foştii lor duşmani sînt oameni prietenoşi. Dacă toţi i-ar fi privit pe „duşmanii“ lor nu prin ochelarii coloraţi ai războiului, ci prin propriii lor ochi fără prejudecăţi, ei i-ar fi tratat cu iubire în loc de bombe.

Da, pacea între oameni bazată pe înţelegere reciprocă este esenţială pentru o lume a păcii. Dar, avînd în vedere zecile de războaie purtate din 1945 încoace, este evident că oamenii nu au învăţat această lecţie importantă de la Pearl Harbor şi Hiroshima. Însă, pacea între oameni nu este suficientă pentru a aduce pace mondială. Ce se mai pretinde? Articolul următor ne va arăta.

[Text generic pe pagina 7]

În timp ce sloganul „Amintiţi-vă de Pearl Harbor!“ le trezeşte amintiri amare unor americani, japonezii îşi amintesc de suferinţele lor cu strigătul „Niciodată Hiroshima!“

[Text generic pe pagina 8]

Pacea între oameni bazată pe înţelegere reciprocă este esenţială pentru pacea mondială

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Lloyd Barry şi Adrian Thompson, misionari ai Watch Tower Society, în faţa Monumentului păcii din Hiroshima, în anul 1950

[Legenda fotografiei de la pagina 8]

Hiroshima în ruine după explozia bombei atomice

[Provenienţa fotografiei]

U.S. Army/Prin amabilitatea Muzeului Păcii din Japonia