„Cetatea aceasta atît de plină de popor altădată“

TOKYO, São Paulo, Lagos, Mexico City şi Seul corespund acestei descrieri, deşi nici unul dintre ele nu era oraşul despre care a vorbit profetul Bibliei, Ieremia. El a făcut referire la Ierusalim, la scurt timp după distrugerea acestuia de către babiloneeni în 607 î.e.n. — Plîngerile 1:1.

La actuala populaţie mondială de circa cinci miliarde şi jumătate, nu este greu să găseşti oraşe atât de pline de popor. Tendinţa inconfundabilă a ultimilor cincizeci de ani era spre extindere. În timp ce în 1950 numai 7 centre urbane din lume numărau cinci milioane de locuitori, se estimează că până la sfârşitul secolului cel puţin 21 de oraşe, inclusiv cele 5 menţionate mai sus, vor avea peste zece milioane de locuitori.

Cum au ajuns ele atât de mari?

Metropolele iau naştere atunci când persoane din zone rurale se mută la oraş pentru a căuta de lucru, iar orăşenii se mută din zona centrală a oraşului în căutarea unui cadru natural mai spaţios şi mai plăcut, de unde fac apoi naveta la serviciu cu maşina, autobuzul sau trenul. Nu peste mult timp, aceste suburbii se unesc cu oraşul-mamă formând o zonă metropolitană.

Unele metropole s-au format ca atare pe când erau încă „adolescente“. Tenochtitlán — numit actualmente Mexico City — a fost întemeiat aproximativ în 1325. În 1519, când au sosit spaniolii, această capitală a Imperiului Aztec avea deja o populaţie ce se apropia probabil de cifra de 300 000.

Însă, asemenea persoanelor care încep să se îngraşe când ajung la vârsta mijlocie, alte oraşe s-au extins numai la o vârstă înaintată. Seul, gazda Jocurilor Olimpice din 1988, îşi întinde rădăcinile până în timpurile precreştine, dar cu circa 50 de ani în urmă populaţia sa constituia doar o zecime din cea actuală. Acum el este casa a aproape un sfert din cei 43 de milioane de locuitori ai ţării.

La fel ca Seul, şi numele Tokyo înseamnă „capitală“. De fapt, în cazul lui Tokyo, „capitală estică“. Numită iniţial Edo, numele a fost schimbat în Tokyo în 1868, când capitala a fost mutată de la Kyōto, oraş situat mai în vest. Împrejurimile lui Edo erau populate şi în timpurile precreştine, dar temelia actualei metropole nu a fost pusă până în 1457, când un războinic viteaz a construit acolo un castel. Oraşul a fost întemeiat în secolul al XVII-lea, iar pe la jumătatea anilor 1800 populaţia sa depăşea cu mult un milion. Se spunea cândva despre el că se mândreşte cu mai multe firme luminoase decât orice alt oraş din lume, dar şi în prezent Tokyo este un oraş ultramodern.

O altă metropolă la fel de modernă care radiază farmecul tinereţii este São Paulo, Brazilia. Cu străzi largi şi zgârie-nori moderni, oraşul pare surprinzător de tânăr pentru vârsta sa, fiind întemeiat de misionarii iezuiţi portughezi în 1554. În ianuarie anul acesta, locuitorii săi — paulistanos — au celebrat cea de-a 440-a aniversare a sa. São Paulo s-a menţinut destul de mic până în anii 1880, perioadă în jurul căreia profitul rezultat din noua industrie braziliană a cafelei a atras ca un magnet emigranţi din Europa şi mai târziu din Asia.

Portughezii au contribuit, de asemenea, la formarea unei metropole în Nigeria. Desigur, cu mult înainte de sosirea europenilor pe la sfârşitul secolului al XV-lea, zona Lagosului era locuită de unul dintre cele mai numeroase şi mai urbanizate popoare africane tropicale din timpurile precoloniale, yoruba. Până pe la mijlocul anilor 1800, oraşul s-a remarcat prin comerţul său cu sclavi. În 1861, el a fost anexat Marii Britanii, iar în 1914 a devenit capitala a ceea ce era pe atunci o colonie britanică.

„Mare nu înseamnă mai bun“

Extinderea are avantaje. În general, cu cât este mai mare un oraş, cu atât sunt mai mari şansele ca locuitorii săi să aibă o viaţă socială şi culturală bogată. Şi factorii economici favorizează extinderea, deoarece o populaţie numeroasă presupune o activitate economică mai intensă şi mai multe posibilităţi de locuri de muncă. Asemenea unui magnet puternic, avantajele economice ale oraşelor atrag oameni aflaţi în căutarea ţării visurilor lor. Dar când nu reuşesc să găsească loc de muncă şi sfârşesc în a locui în cartiere mizere, probabil chiar cerşind pentru a supravieţui, sau când ajung să nu aibă adăpost din cauza lipsei de locuinţe corespunzătoare, cât de rapid se instalează decepţia şi amărăciunea!

Revista National Geographic susţine că prea mare este pur şi simplu prea mare, spunând: „Nu cu mulţi ani în urmă, oraşele atrăgeau cu mândrie atenţia asupra extinderii lor. Mare însemna bun, iar oraşele cele mai mari se lăudau cu poziţia lor în lume. Dar mare nu înseamnă mai bun. Astăzi, o metropolă care concurează pentru titlul de «cel mai mare oraş din lume» se aseamănă cu un tânăr sănătos căruia i se spune că suferă de o boală gravă. Aceasta poate fi tratată, dar nu ignorată“.

Faptul de a-i împiedica pe oameni să se mute în oraşe într-un număr inacceptabil de mare este o sarcină aproape imposibilă. Astfel, metropolele încearcă să facă faţă situaţiei în alte moduri, probabil construind şiruri întregi de locuinţe sumbre şi monotone, ridicând zgârie-nori care se înalţă tot mai sus spre cer sau orientându-se spre concepte cu totul noi. De exemplu, companiile japoneze de construcţii se gândesc serios la ideea construirii unor uriaşe complexuri subterane, unde milioane de oameni ar putea lucra, ar putea face cumpărături şi chiar locui. „Un oraş subteran nu mai este un vis, spune un antreprenor, aşteptăm ca el să devină realitate în prima parte a secolului viitor.“

Chiar şi în privinţă fizică, mare nu înseamnă întotdeauna mai bun. Dezastrele pot lovi — şi chiar lovesc — pretutindeni. Dar când ele lovesc oraşe, pierderea de vieţi şi de bunuri este mult mai mare. Să ilustrăm: Tokyo a suferit dezastre severe atât naturale, cât şi provocate de om. În 1657, circa 100 000 de oameni şi-au pierdut viaţa într-un incendiu devastator, în 1923 un număr similar au murit într-un cutremur de pământ ucigător urmat de un incendiu teribil şi, probabil, în jur de un sfert de milion în timpul puternicelor bombardamente de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Problemele mondiale se oglindesc în oraşe — poluare urbană şi aglomeraţie rutieră. Ambele probleme sunt viu ilustrate de Mexico City, descris cândva drept un „caz tipic de dezastru urban“. Peste trei milioane de maşini sufocă străzile. Acestea, împreună cu fabricile, care reprezintă mai mult de jumătate din industria mexicană, creează zilnic o poluare atât de mare, încât, potrivit unui raport din 1984, „simplul fapt de a respira ar echivala cu fumarea a două pachete de ţigări pe zi“.

Desigur, Mexico City nu este unic. Care oraş industrializat modern nu îşi are propria sa poluare şi aglomeraţie rutieră? În Lagos, traficul la orele de vârf este numit în mod potrivit „pasul melcului“. Oraşul se întinde peste patru insule principale; podurile care le leagă de continent sunt incapabile să facă faţă numărului tot mai mare de maşini care supraaglomerează şoselele, aproape blocând traficul. Cartea 5000 Days to Save the Planet (5000 de zile pentru salvarea planetei) conchide: „Aproape că a sosit timpul când te-ai deplasa mai repede pe jos“. Aproape?

Probleme chiar mai serioase

Metropolele sunt afectate de probleme chiar mai serioase. Pe lângă locuinţele insuficiente, şcolile supraaglomerate şi spitalele cu personal insuficient, sunt implicate şi unele aspecte psihologice. Dr. Paul Leyhausen, un renumit etolog german, susţine că „un mare număr de nevroze şi inadaptabilităţi sociale sunt, parţial sau total, direct sau indirect, cauzate de supraaglomeraţie“.

Metropolele îi privează pe locuitorii lor de sentimentul de comunitate, transformând oraşul într-o masă anonimă de numere. În mijlocul a sute de vecini, un orăşean se poate simţi singur, tânjind după prieteni şi tovarăşi pe care nu-i poate găsi nicăieri. Sentimentul de înstrăinare creat de această situaţie devine periculos atunci când el cauzează scindarea în grupuri etnice sau rasiale a unei populaţii multinaţionale. Inegalităţile economice sau actele discriminatorii — reale sau imaginare — pot duce la dezastru, aşa cum a învăţat Los Angeles-ul în 1992, când izbucnirile de violenţă rasială au avut drept rezultat peste 50 de morţi şi peste 2 000 de răniţi.

Cel mai mare pericol legat de viaţa la oraş este tendinţa ei de a deposeda de spiritualitate. Viaţa la oraş este costisitoare, astfel că orăşenii pot fi cu uşurinţă distraşi de îngrijorările vieţii. Nicăieri altundeva nu există atât de multe ocazii de a-i determina pe oameni să neglijeze lucrurile de importanţă reală şi durabilă. Nicăieri altundeva nu există atât de multe posibilităţi de destindere — bune, rele şi indecente. Tocmai o asemenea lipsă de spiritualitate a dus la ruină Ierusalimul, cetatea aceea atât de plină de popor despre care a vorbit Ieremia.

Asemenea reparării unui avion în zbor

Având în vedere aceste dificultăţi copleşitoare, cartea 5000 Days to Save the Planet conchide că „sarcina de a oferi un nivel de trai decent pentru locuitorii de azi ai oraşelor, fără să vorbim de generaţiile viitoare, ridică probleme aparent insurmontabile“. Chiar faptul de a face faţă cerinţelor actuale „pune o povară insuportabilă asupra mediului şi asupra societăţii“. Şi aruncând o privire asupra viitorului, cartea adaugă: „A spera să le rezolvi când oraşele vor fi ajuns la o populaţie de trei ori mai mare decât cea actuală este pur şi simplu o gândire utopică“.

Nu există nici o îndoială că oraşele se află în impas. Iar metropolele, dată fiind mărimea lor, se află într-o situaţie şi mai jalnică! Bolile lor au contribuit la plasarea întregii lumi pe patul morţii. Se întrevede vreun tratament?

Metropolele ne afectează. Chiar şi oraşele mai mici ne pot influenţa, unele în mod complet disproporţionat faţă de mărimea lor. O mărturie în acest sens o constituie celelalte oraşe despre care vom vorbi în numărul viitor.

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Lagosul, un oraş atât de plin de popor