Animalul care poartă aceste coarne preţioase

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN AFRICA DE SUD

DEODATĂ, rinocerul s-a năpustit înainte cu toată viteza. Omul s-a aruncat într-o parte, după care a luat-o la fugă spre un mic copac aflat în apropiere. Însă rinocerul s-a răsucit cu o uşurinţă uimitoare, nelăsându-i timp să se caţăre în copac, unde ar fi fost în siguranţă. L-a alergat în jurul copacului de câteva ori până să-l ia în cornul său şi să-l arunce în sus. În cădere, sărmanul om s-a lovit mai întâi de umărul rinocerului, apoi a căzut la pământ. Rămânând întins pe jos, el se aştepta să fie călcat în picioare sau împuns până când avea să fie omorât. Când rinocerul s-a apropiat, omul şi-a ridicat piciorul, însă rinocerul doar l-a mirosit, după care şi-a văzut de drum!

Acesta este rinocerul negru african — curios, arţăgos şi uşor de speriat. Când extraordinarul său simţ al mirosului sau al auzului îl avertizează de prezenţa a ceva ce el nu poate să vadă (are o vedere slabă), rinocerul se năpusteşte cu toată forţa spre acea sursă — fie că este cât un tren, fie cât un fluture! Deşi măsoară, în dreptul umerilor, o înălţime de circa 1,5 metri şi are o greutate de nu mai puţin de o tonă, el poate să galopeze cu aproape 55 de kilometri pe oră şi poate să facă brusc o răsucire de 180 de grade!

Uneori, atacurile lui sunt doar o păcăleală sau chiar o simplă distracţie. Yuilleen Kearney, care a avut cândva un rinocer negru tânăr pe nume Rufus, povesteşte că „cu cât se ridica în jurul lui mai mult praf, cu atât Rufus era mai fericit“. Ea îşi aminteşte cu drag că, odată, Rufus a venit „fornăind, pufăind, călcând în picioare“ tufişurile, „năvălind în grădină, doar ca să se oprească brusc în faţa terasei, să urce solemn treptele şi să se întindă jos lângă şezlongul [ei]“.

Multe persoane care au studiat rinocerul negru îndrăgesc acest animal. Cu toţii sunt de acord însă că rinocerii au personalităţi diferite, aşa cum şi oamenii sunt diferiţi. Atenţie, aşadar, la rinocerii cu adevărat agresivi! Într-un cunoscut ghid despre animalele din sudul Africii se dă următorul avertisment: „Niciodată să nu te încrezi complet [în rinocerul negru], ci să păstrezi întotdeauna o distanţă corespunzătoare“. Din nefericire, acesta atacă adesea din cauză că este hărţuit de oameni. Profesorul Rudolf Schenkel, supravieţuitorul atacului descris la începutul articolului, spune cu părere de rău că omul a devenit singurul duşman al rinocerului, şi aceasta prin propriile-i acţiuni.

Ce putem spune despre cealaltă specie de rinocer din Africa, rinocerul alb? Firea sa, de obicei blajină, îl face să fie total diferit de aprigul său văr. În plus, el este aproape de două ori mai mare decât rinocerul negru, fiind al treilea mamifer terestru ca mărime din lume. Capul său uriaş este atât de greu, încât trebuie patru bărbaţi ca să-l ridice! Cu toate acestea, este la fel de iute ca şi vărul său negru.

Când se întâlneşte cu omul în sălbăticie, de obicei, rinocerul alb fuge, fiind cuprins de panică atunci când îl vede sau îl aude sau când simte mirosul de om. Însă, în cartea lor intitulată Rhino, Daryl şi Sharna Balfour ne atenţionează să nu credem că aşa se va şi întâmpla. „În ultimii ani, rinocerii albi au rănit mai mulţi oameni decât au rănit cei negri“, scriu ei, adăugând că acest lucru se datorează, probabil, „lipsei de respect“ a omului faţă de aceştia.

Distracţia preferată

Rinocerul african îndrăgeşte ceva în mod deosebit. El iubeşte nămolul — şi încă mult nămol! Mulţi rinoceri grăbesc pasul pe măsură ce se apropie de groapa lor cu nămol preferată şi scot strigăte de plăcere, gândindu-se la ceea ce-i aşteaptă. Soţii Balfour, care au fost deseori martori la astfel de scene, povestesc că, pe măsură ce rinocerul se afundă încetişor în nămol, ‘se aude un oftat, iar animalul mulţumit stă culcat pe o parte câteva minute . . . după care îşi continuă spălarea rituală, adesea rostogolindu-se chiar pe spate, cu picioarele în sus, pe care le agită în aer’.

Câteodată, ambele specii de rinoceri se tăvălesc în acelaşi loc cu nămol, renunţând la toată demnitatea lor de dragul unei distractive bălăceli. Tânărul Rufus, despre care am vorbit mai înainte, era atât de încântat de baia sa de nămol, încât „uneori sărea repede în picioare înainte să-şi termine de făcut baia, doar ca să alerge prin grădină, sărind în sus ca un cal sălbatic, după care se întorcea la groapa cu nămol pentru a savura încă o dată plăcuta baie“.

Însă nămolul nu este doar un răsfăţ. El oferă un loc de întâlnire cu ceilalţi rinoceri şi cu alte animale care îndrăgesc nămolul, îi scapă într-un fel pe rinoceri de enervantele muşte care îi înţeapă şi le răcoreşte corpul care se încinge la soare. Aşadar, nu este de mirare că rinocerii pot fi văzuţi uneori lâncezind ore întregi în locurile mocirloase.

Cum îi putem deosebi?

Cum ar putea cineva să spună care rinocer este alb şi care este negru? Sunt ei cu adevărat unul negru şi celălalt alb? Nu. Amândoi sunt gri — însă au diferite nuanţe de gri —, aceasta în cazul în care poţi vedea culoarea gri. Ceea ce vezi de fapt este culoarea nămolului din ultima groapă în care au stat şi care acum s-a întărit pe pielea lor.

Însă îi poţi identifica rapid după forma gurii. Rinocerul negru, fiind un consumator de lăstari, are buza de sus ascuţită, putând să o răsucească în jurul frunzelor şi al mlădiţelor de arbuşti, şi apoi să le rupă. Aşadar, i se potriveşte mai bine numele de rinocer cu buza cârlig. Pe de altă parte, rinocerul alb este un consumator de ierburi. Prin urmare, botul lui este drept, astfel încât el taie iarba ca o maşină de tuns iarba. Nu este surprinzător faptul că i se potriveşte mai bine numele de rinocer cu buza pătrată. Însă, din anumite motive, distincţia de „alb“ sau „negru“ a rămas, aceste denumiri fiind stabilite după cât se pare de primii colonişti olandezi veniţi în sudul Africii.

Aceste coarne preţioase

Numele de rinocer provine din două cuvinte greceşti care înseamnă „cu corn pe nas“. Dar care este compoziţia coarnelor de rinocer? Unii spun că ele sunt păr aglutinat, deoarece spre bază încep să se destrame. Cu toate acestea, dr. Gerrie de Graaff, consilier ştiinţific la Administraţia Parcurilor Naţionale din Africa de Sud, afirmă că nu sunt păr propriu-zis, ci, „văzute la microscop, [ele sunt] asemănătoare copitelor ungulatelor [mamifere cu copite]“.

Cornul creşte ca şi unghiile. Un celebru rinocer negru pe nume Gertie îşi purta plin de mândrie cornul care avea peste 1,4 metri lungime, iar un rinocer alb avea un corn lung de 2 metri! Iar în cazul în care cornul se rupe, aşa cum se mai întâmplă uneori, el creşte la loc cu aproape 8 centimetri pe an.

De ce sunt coarnele de rinocer atât de preţioase? Mulţi le folosesc la prepararea unor medicamente, iar alţii se mândresc că au un pumnal cu mâner din corn de rinocer. Cererea pe piaţă este atât de mare, iar comerţul aduce profituri atât de mari, încât mii de rinoceri au fost măcelăriţi de lacomii de profituri.

Rinocerul alb, cândva pe cale de dispariţie, se găseşte în prezent într-un număr acceptabil, datorită eforturilor intense depuse de cei care se ocupă de conservarea resurselor naturale. Dar nu aşa stau lucrurile şi cu vărul său negru. S-au elaborat diverse planuri pentru a pune capăt valului crescând de braconaj, între acestea incluzându-se şi tăierea coarnelor animalelor. Însă îndeplinirea acestei sarcini uriaşe se pare că nu duce la rezultatele dorite. Deoarece preţul coarnelor de rinocer se ridică la 2 000 de dolari kilogramul, braconierii consideră că până şi cioturile care au rămas după ce coarnele au fost tăiate merită să fie scobite. Din fericire însă, lăcomia omului nu va triumfa, astfel că şi generaţiile următoare se vor putea bucura să-l cunoască mai bine pe acest fascinant animal.

[Text generic pe pagina 27]

Cum ai putea deosebi rinocerul negru de cel alb, având în vedere faptul că amândoi sunt gri?

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Un rinocer alb cu puiul său

[Provenienţa fotografiei]

National Parks Board of South Africa