Pelerinii şi lupta lor pentru libertate

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN OLANDA

ÎN IULIE 1620, un grup de puritani englezi care au pornit pe mare din Delfshaven, aflat în apropiere de Rotterdam (Olanda), au întemeiat în Noua Anglie prima aşezare stabilă de europeni, şi anume Plymouth Colony, aflată actualmente în sud-estul statului Massachusetts. Ce i-a îndemnat pe aceşti oameni extrem de religioşi să se aventureze într-o călătorie atât de lungă şi de dificilă, traversând periculosul Ocean Atlantic cu micuţul vas Mayflower? În primul rând, ce făceau ei în Olanda? Şi de ce au plecat de acolo?

Situaţia religioasă din Anglia

În secolul al XVI-lea, Biserica Romano-Catolică a fost zguduită de Reformă. În toată Europa, inclusiv în Anglia, au apărut bisericile protestante. În cele din urmă, după ce papa a refuzat să-i aprobe regelui Henric al VIII-lea cererea de desfacere a primei lui căsătorii, Anglia a rupt relaţiile cu Roma. Biserica Angliei s-a separat de Roma, iar în 1534, Parlamentul englez l-a recunoscut în mod oficial pe Henric drept „Capul Suprem de pe pământ al Bisericii Angliei, imediat după Dumnezeu“. Fiica acestuia, Elisabeta, care s-a născut în 1533, a crescut în religia protestantă, iar după ce a devenit regina Elisabeta I, aceasta a imprimat Bisericii Anglicane un puternic caracter protestant. Cu toate acestea, existau grupări protestante mai mici care nu erau de acord cu preceptele Bisericii Anglicane care se afla la putere. Multe dintre aceste grupări au ajuns să fie numite puritane, întrucât ele doreau să cureţe Biserica Anglicană de orice rămăşiţă a catolicismului roman. O grupare puritană era considerată a fi foarte radicală, deoarece se rupsese de ierarhia bisericească alcătuită din episcopi şi preoţi. Membrii ei îşi considerau congregaţia complet independentă, fiind condusă de propriii ei bătrâni.

Regina Elisabeta se temea că va pierde controlul asupra maselor dacă puritanii nu aveau să fie ţinuţi în frâu. Prin urmare, ea a dat unele legi aspre împotriva lor. În pofida acestui fapt, diferite grupări puritane au continuat să se întâlnească, însă în secret, în case particulare. De asemenea, puritanii au distribuit numeroase foi volante, în care îşi exprimau convingerile religioase. Puritanii londonezi şi-au ales propriul lor corp de bătrâni, format îndeosebi din miniştri anglicani suspendaţi din funcţie. Grupările care au abandonat reformarea Bisericii Anglicane şi care s-au separat de ea erau cunoscute drept grupări separatiste.

Regele Iacob I, succesorul reginei Elisabeta, a continuat orientarea ei religioasă, ameninţându-i pe puritani că îi va „scoate cu forţa din ţară“. În acelaşi timp, el a ordonat să se realizeze o nouă traducere în engleză a Bibliei: King James Version, încheiată în 1611. Această nouă versiune i-a determinat pe mulţi oameni să cerceteze Biblia. Care a fost rezultatul? Un număr şi mai mare de oameni au început să nu mai fie de acord cu Biserica de Stat. Ce aţi fi făcut dacă aţi fi trăit în acele vremuri? Credeţi că dacă aţi fi fost ameninţaţi cu persecuţia v-aţi fi schimbat convingerile religioase? Sau aţi fi rămas ferm ataşaţi convingerilor voastre, indiferent de preţul pe care ar fi trebuit să-l plătiţi pentru aceasta? Mulţi puritani nu au renunţat la convingerile lor şi au refuzat să facă compromis.

Fuga în Olanda

O grupare de separatişti care nu au făcut compromis se afla în orăşelul englez Scrooby. Aici ei se întâlneau pe ascuns în locuinţa dirigintelui de poştă William Brewster, care pentru ei era „Bătrânul care conduce“. Acestora li s-a asociat şi John Robinson, un fost preot anglican. Pe lângă faptul că susţinea că Biserica trebuia să fie condusă de bătrâni şi nu de preoţi şi de episcopi, gruparea din Scrooby nu era de acord nici cu veşmintele preoţeşti şi nici cu o mare parte din ritualul existent în cadrul Bisericii Anglicane, cu toate că acestea erau cerute prin lege.

Supusă unor presiuni tot mai mari, această mică grupare a hotărât să fugă în Olanda, care, în acele vremuri, era singurul loc din Europa unde i-ar fi fost tolerate părerile şi practicile. Însă emigrarea era ilegală. Prin urmare, în cea mai mare taină, membrii grupării şi-au vândut casele şi tot ceea ce nu puteau lua cu ei, iar în 1608 s-au îmbarcat pentru Amsterdam. Aici, în Olanda, separatiştii au început să se considere pelerini.

După un an de la sosirea lor în această ţară, pelerinii s-au mutat la Leiden, în acelaşi an în care un armistiţiu a pus capăt războiului care izbucnise între Spania şi Olanda. Armistiţiul a creat pentru pelerini un climat mai paşnic. Treptat, din Anglia au sosit tot mai mulţi fugari, iar gruparea a ajuns să numere aproximativ 300 de membri. În cele din urmă au cumpărat o casă mare, unde locuia John Robinson împreună cu familia lui şi în care puteau ţine şi întruniri.

După aproape zece ani petrecuţi în Leiden, pelerinii au început să se neliniştească. Armistiţiul cu Spania urma să se sfârşească, iar ei se temeau că, în cazul în care Inchiziţia spaniolă va prelua controlul în Olanda, situaţia lor avea să fie mai rea decât cea din Anglia, sub domnia regelui Iacob. În plus, ei nu erau de acord cu doctrinele olandezilor, vecinii lor mai liberali, şi erau îngrijoraţi deoarece copiii lor se întovărăşeau cu tinerii olandezi, pe care ei îi considerau desfrânaţi. Ce era de făcut? Pelerinii se gândeau să se mute într-un alt loc, foarte îndepărtat, de data aceasta în America!

Mayflower porneşte la drum!

Cea mai mare problemă a lor consta în găsirea banilor necesari pentru o călătorie atât de lungă. O altă problemă importantă consta în faptul că permisiunea pentru a întreprinde această călătorie trebuia obţinută chiar de la regele Angliei, acelaşi rege de care au căutat să scape când au fugit în Olanda! Pelerinii l-au copleşit pe regele Iacob cu petiţiile lor, până când, în final, acesta le-a dat permisiunea să plece. În cele din urmă, un grup de negustori londonezi le-a finanţat această aventură.

A sosit, în sfârşit, momentul plecării! Acei membri ai Bisericii Pelerinilor din Leiden care se hotărâseră să plece s-au îmbarcat pe vasul Speedwell, iar la data de 22 iulie 1620 au plecat din Delfshaven spre Anglia, de unde urmau să mai urce şi alţi membri. Pelerinii au pornit la bordul a două vapoare, Speedwell şi Mayflower. Însă, din cauza unor fisuri serioase în carena vasului Speedwell, cele două vapoare au trebuit să se întoarcă în Anglia, unde pasagerii şi proviziile de pe Speedwell au fost îmbarcate pe Mayflower. În cele din urmă, pe 6 septembrie micuţul vas Mayflower, lung de 27 de metri, a pornit singur pe mare din Plymouth, Anglia, având la bord 24 de familii — în total, 102 pasageri — şi un echipaj format din 25 de bărbaţi. Cât de mult curaj le-a trebuit acestor călători începători să pornească pe acest ocean într-o călătorie lungă de 5 000 de kilometri! Vasul era extrem de aglomerat şi trebuia să înfrunte vremea periculoasă din Atlanticul de Nord. Imaginaţi-vă ce au simţit cei de la bord când, după nouă săptămâni lungi petrecute pe ocean, au zărit uscatul!

Înfiinţarea coloniei

Înainte de a debarca, pelerinii au încheiat un acord reciproc, adică au făcut un legământ în legătură cu viitoarea conducere a noii colonii. Prin acest acord, semnat de 41 dintre bărbaţii din grup, pelerinii au alcătuit cu toţii un „Corp Politic Civil“ şi şi-au asumat responsabilitatea de a emite legi care să le guverneze toate treburile şi de a se supune acestor legi. Deşi unii istorici au declarat acest document drept prima constituţie americană, Grote Winkler Prins Encyclopedie menţionează că pelerinii care l-au redactat „s-au gândit la stabilirea unei autorităţi de natură religioasă“. Scopul acestui document era să-i oblige pe toţi membrii coloniei să rămână împreună, atât în sens fizic, cât şi religios.

După ce au cercetat coasta şi au făcut expediţii în interiorul continentului în friguroasa lună decembrie, grupul s-a aşezat în locul pe care ei l-au numit New Plymouth, iar mai târziu Plymouth Colony. Ei au dat peste terenurile care fuseseră cultivate de indieni. Însă numeroasa populaţie de indieni care fusese văzută aici de exploratori cu numai câţiva ani înainte fusese secerată de bolile exploratorilor, printre care variola şi pojarul. Altminteri, indienii poate că s-ar fi opus eforturilor pelerinilor de a întemeia o colonie.

Pelerinii au început să construiască o casă comună şi mai multe locuinţe particulare. A fost un început greu, deoarece ei sosiseră iarna şi nu le mai rămăsese hrană suficientă din proviziile de pe vas. În timpul acelei prime ierni au murit din cauza bolilor 52 de persoane, printre care 13 din cei 24 de soţi şi nu mai puţin de 14 din cele 18 soţii. Printre victime s-a aflat şi primul lor guvernator, John Carver. Însă supravieţuitorii au hotărât să rămână la New Plymouth. Următorul guvernator, entuziastul William Bradford, a consemnat în detaliu istoria tinerei colonii, iar din acest motiv a fost considerat primul istoric al Americii.

Pelerinii şi indienii

Primii pelerini care au sosit în New Plymouth au încheiat un tratat mutual de pace cu Massasoit, căpetenia principală a tribului de indieni wampanoag care trăiau aici. În acest tratat, pelerinii şi indienii wampanoag au promis că nu îşi vor face rău unii altora şi au jurat că se vor apăra unii pe alţii în cazul izbucnirii unui război cu cei veniţi de prin alte părţi. Dacă nu ar fi fost prieteni cu Massasoit, probabil că nici un pelerin nu ar fi supravieţuit. Aceşti indieni le-au dat coloniştilor porumb ca să mănânce şi să cultive, iar alianţa pe care au încheiat-o cu ei i-a ajutat pe pelerini să nu piară ucişi de alte triburi.

În acea perioadă de început, coloniştii au fost ajutaţi foarte mult de indieni. Potrivit celor scrise de guvernatorul William Bradford, un indian pe nume Tisquantum i-a învăţat pe colonişti „cum să semene porumbul, unde să prindă peşte şi de unde să facă rost de alte lucruri folositoare, şi tot el a fost şi călăuza lor spre locuri necunoscute, şi aceasta spre folosul lor“. Prima recoltă de porumb a fost bună, iar pelerinii au reuşit să vâneze păsări. Ei îi erau recunoscători lui Dumnezeu şi au hotărât să ţină timp de trei zile o sărbătoare a secerişului. La sărbătoare a participat şi Massasoit împreună cu 90 dintre vitejii lui, aducând cu ei cinci cerbi pentru acest ospăţ.

La fel ca şi colonia, sărbătoarea avea puternice semnificaţii religioase. Deşi pelerinii nu au ţinut sărbătoarea şi în anul următor, din cauza recoltei slabe, Ziua Recunoştinţei a devenit mai târziu o sărbătoare naţională şi religioasă care se ţinea în fiecare an în Statele Unite, Canada şi în alte câteva ţări. Azi, Ziua Recunoştinţeia care se ţine în America de Nord este o ocazie obişnuită pentru o masă festivă în familie, la care se serveşte curcan, sos de merişor şi plăcintă cu dovleac, — însă ea rămâne, în principal, „o ocazie pentru meditare religioasă sinceră, pentru ceremonii religioase şi pentru rugăciune“. — The World Book Encyclopedia, 1994.

Cum s-au derulat apoi evenimentele

În anul 1622 au mai sosit din Leiden şi din Anglia şi alţi pelerini. Mai târziu au venit din Europa alte vase cu colaboratori de credinţă. În 1630, coloniei i s-a alăturat ultimul grup de pelerini din Leiden, ceea ce a făcut ca numărul lor să se ridice la circa 300. În cele din urmă, colonia s-a unit cu Massachusetts Bay Colony, o colonie mult mai mare, aflată nu departe spre nord. Şi aceşti colonişti împărtăşeau convingeri puritane. Însă, cu timpul, tensiunile dintre colonişti şi vecinii lor, indienii, au început să crească. Puritanii, care credeau că Dumnezeu i-a predestinat să stăpânească noul teritoriu, au devenit tot mai aroganţi. Observând acest lucru, indienii au început să fie tot mai indignaţi. Din nefericire, după numai 55 de ani de la încheierea tratatului cu indienii wampanoag, colonia de la Plymouth s-a aliat cu alte trei colonii englezeşti şi cu alţi indieni şi a pornit un război împotriva fiului lui Massasoit. Acesta împreună cu aproximativ 3 000 de indieni, bărbaţi, femei şi copii, au fost ucişi, iar sute dintre ei au fost vânduţi de puritani ca sclavi. Indienii wampanoag au dispărut.

Ce au lăsat în urma lor pelerinii

În Olanda puteţi vizita şi azi cartierul din Leiden unde au locuit pelerinii, precum şi Delfshaven, portul de unde au plecat ei spre America. În actualul oraş Plymouth, Massachusetts, puteţi vedea Plymouth Plantation, satul locuit la început de pelerini, în prezent reconstruit, alături de un muzeu al pelerinilor şi de o reproducere a vasului Mayflower. În acest sat, actorii îi înfăţişează pe primii locuitori. Ei vă vor spune că numele lui Dumnezeu este Iehova şi că „biserica“ nu este o clădire de piatră, ci este alcătuită din persoane. La întrebarea „Câţi bătrâni are biserica voastră?“, ei răspund: „Atâţia câţi îndeplinesc cerinţele biblice“.

Pelerinii au încercat să modeleze societatea lor „cât mai aproape posibil de cele douăsprezece triburi ale lui Israel aflate sub conducerea lui Moise“, se arată în cartea The Puritan Heritage​—America’s Roots in the Bible. Însă, uneori, puritanii au depăşit limitele. De exemplu, reputaţia lor de muncitori sârguincioşi s-a datorat, în parte, faptului că ei considerau prosperitatea materială drept o dovadă a favorii acordate de Dumnezeu. Şi, cu toate că îşi iubeau sincer copiii, mulţi dintre primii puritani credeau că nu trebuia „să-şi arate . . . în mod excesiv afecţiunea“. Prin urmare, termenul „puritan“ a ajuns să fie asociat cu austeritatea, cu severitatea şi cu măsurile exagerat de stricte. Însă, în pofida imperfecţiunilor lor, pelerinii au avut o anumită tărie de caracter, au fost devotaţi şi au depus eforturi ca să trăiască în conformitate cu Biblia. În mod clar, aceste calităţi i-au unit pe pelerini şi i-au susţinut în multele încercări prin care au trecut.

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 26]

Indienii wampanoag i-au ajutat pe pelerini.

[Provenienţa ilustraţiei de la pagina 26]

Harper’s Encyclopædia of United States History

[Provenienţa fotografiei de la pagina 24]

Sus: Model van de Mayflower