Procesul şi execuţia unui „eretic“
DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN ITALIA
ÎNTR-O parte a sinistrei săli de tribunal se află banca înaltă şi impunătoare a judecătorilor. Scaunul preşedintelui este cel din mijloc şi este acoperit cu un baldachin din pânză neagră, având deasupra o cruce imensă de lemn, care domină încăperea. Înaintea lui se află boxa acuzatului.
Aşa au fost descrise deseori tribunalele îngrozitoarei Inchiziţii catolice. Nenorociţilor inculpaţi li se aducea înspăimântătoarea acuzaţie de „erezie“, cuvânt care evocă imaginile torturării şi executării prin ardere pe rug. Inchiziţia (cuvânt provenit din verbul latin inquiro, „a cerceta în“) era un tribunal ecleziastic special, instituit în scopul abolirii ereziei, adică a părerilor şi a doctrinelor care nu se armonizau cu dreapta învăţătură romano-catolică.
Potrivit unor lucrări de referinţă catolice, Inchiziţia a fost instituită în etape. Papa Lucius III a instituit Inchiziţia la Conciliul de la Verona, în 1184, iar organizarea şi procedurile ei au fost perfecţionate de alţi papi — dacă se poate folosi un astfel de cuvânt pentru a descrie această temută instituţie. În secolul al XIII-lea, papa Grigorie IX a instituit tribunale inchizitoriale în diferite părţi ale Europei.
Infama Inchiziţie spaniolă a fost instituită în 1478 printr-o bulă papală emisă de papa Sixtus IV la cererea regilor suverani Ferdinand şi Isabela. Inchiziţia a fost instituită ca să-i combată pe marranos (evrei care s-au convertit de formă la catolicism ca să scape de persecuţie), pe moriscos (continuatori ai islamului convertiţi la catolicism din acelaşi motiv) şi pe ereticii spanioli. Din cauza zelului său fanatic, primul Mare Inchizitor din Spania, Tomás de Torquemada, un călugăr dominican, a devenit simbolul celor mai crude faţete ale Inchiziţiei.
În 1542, papa Paul III a instituit Inchiziţia romană, care deţinea jurisdicţie asupra întregii lumi catolice. El a numit un tribunal central alcătuit din şase cardinali, denumit Congregaţia Sfintei Inchiziţii Romane şi Universale, un corp ecleziastic ce a devenit „un guvern al terorii care a răspândit frica în toată Roma“ (Dizionario Enciclopedico Italiano). Executarea ereticilor a adus teroarea în teritoriile aflate sub stăpânire catolică.
Procesul şi auto da fé
Istoria arată că inchizitorii recurgeau la tortură ca să smulgă de la cei acuzaţi de erezie o mărturisire de recunoaştere a vinei. Străduindu-se să minimalizeze vina Inchiziţiei, comentatorii catolici au scris că, pe atunci, tortura era ceva obişnuit şi pentru tribunalele laice. Dar oare aceasta îi îndreptăţea pe miniştrii care pretindeau că sunt reprezentanţi ai lui Cristos să folosească tortura? Nu ar fi trebuit ei mai degrabă să manifeste o compasiune asemănătoare celei arătate de Isus faţă de duşmanii săi? Ca să privim lucrurile în mod obiectiv, să analizăm o întrebare simplă: I-ar fi torturat Cristos Isus pe cei care aveau alte învăţături decât ale lui? Isus a spus: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc“. — Luca 6:27.
Inchiziţia nu-i garanta acuzatului nici un fel de dreptate. În realitate, inchizitorul deţinea puteri nelimitate. „Suspiciunea, acuzaţiile, chiar zvonurile erau suficiente ca un inchizitor să cheme o persoană la judecată“ (Enciclopedia Cattolica). Italo Mereu, un istoric în drept, susţine că însuşi clerul catolic a conceput şi a adoptat sistemul de justiţie inchizitorial, renunţând la vechiul sistem de acuzaţie instituit de romani. Legea romană îi pretindea acuzatorului să-şi dovedească afirmaţia. Dacă exista vreo îndoială, era mai bine ca el să renunţe decât să rişte să condamne pe cineva nevinovat. Clerul catolic a înlocuit acest principiu fundamental cu ideea că suspiciunea presupunea vinovăţie şi că acuzatul era cel care trebuia să-şi demonstreze nevinovăţia. Numele martorilor acuzării (informatorii) erau păstrate secret, iar avocatul apărării, în cazul în care exista aşa ceva, risca să-şi atragă ruşinea şi să-şi piardă postul dacă reuşea să apere un presupus eretic. În consecinţă, se afirmă în Enciclopedia Cattolica, „acuzatul era, practic, fără apărare. Tot ceea ce putea face avocatul era să-l sfătuiască pe cel vinovat să mărturisească!“
Procesul culmina cu un auto da fé, o expresie portugheză care înseamnă „act de credinţă“. În ce consta aceasta? Operele de artă din perioada respectivă arată că nefericiţii inculpaţi care erau acuzaţi de erezie deveneau victimele unui spectacol oribil. În Dizionario Ecclesiastico se arată că auto da fé este un „act public de penitenţă efectuat de ereticii care erau condamnaţi şi de cei care se căiau“, după care se citea sentinţa.
Sentinţa şi executarea ereticilor era amânată până când puteau fi adunaţi mai mulţi condamnaţi pentru un spectacol oribil ţinut cel puţin de două ori pe an. O procesiune lungă de eretici mărşăluia prin faţa celor prezenţi, care participau cuprinşi de un sentiment de oroare şi de fascinaţie sadică. Condamnaţii erau forţaţi să urce pe un eşafod înălţat în mijlocul unei pieţe mari şi li se citea cu voce tare sentinţa. Celor care îşi abjurau erezia, adică renunţau la doctrinele eretice, li se comuta pedeapsa excomunicării şi erau condamnaţi să ispăşească diferite pedepse, inclusiv închisoarea pe viaţă. Cei care nu îşi abjurau erezia, dar în ultimul moment se confesau unui preot, erau încredinţaţi autorităţilor civile pentru a fi sugrumaţi, spânzuraţi sau decapitaţi, după care erau arşi. Nepenitenţii erau arşi de vii. Execuţia propriu-zisă avea loc mai târziu, după o altă ceremonie publică.
Activitatea Inchiziţiei romane era învăluită în cel mai mare secret. Nici chiar în prezent, erudiţilor nu li se permite să-i consulte arhivele. Însă o cercetare atentă a scos la lumină numeroase documente despre procesele tribunalului roman. Ce dezvăluie aceste documente?
Procesul unui prelat
Pietro Carnesecchi, născut la Florenţa la începutul secolului al XVI-lea, a progresat rapid în cariera ecleziastică la curtea papei Clement VII, care l-a numit secretar personal. Însă cariera lui Carnesecchi s-a încheiat brusc odată cu moartea papei. Mai târziu, el s-a familiarizat cu nobilimea şi cu clericii care, asemenea lui, au îmbrăţişat câteva doctrine promovate de Reforma Protestantă. Drept urmare, de trei ori i s-au intentat procese. În urma pronunţării sentinţei de condamnare la moarte a fost decapitat, iar trupul i-a fost ars.
În perioada de detenţie, Carnesecchi a fost ca mort. Ca să-i înfrângă împotrivirea, a fost torturat şi înfometat. În 21 septembrie 1567, în prezenţa a aproape tuturor cardinalilor din Roma, a avut loc solemnul său auto da fé. Lui Carnesecchi i s-a citit condamnarea de pe eşafodul aflat înaintea mulţimii adunate. S-a încheiat cu formularea obişnuită şi cu o rugăminte către membrii tribunalului civil, pe mâna căruia a fost încredinţat ereticul, pentru ca acesta să ‘tempereze sentinţa care i s-a dat persoanei şi să nu-i provoace moartea şi nici vărsarea excesivă de sânge’. Nu era aceasta culmea ipocriziei? Inchizitorii doreau să-i elimine pe eretici, dar, totodată, le pretindeau autorităţilor laice să exercite milă, pentru ca astfel ei să iasă cu faţa curată şi să înlăture povara vinovăţiei de sânge. După ce sentinţa lui Carnesecchi a fost citită, el a fost obligat să se îmbrace cu o sanbenito, o robă din pânză de culoare galbenă, pe care erau cusute cruci roşii, pentru penitent, sau negre cu flăcări şi diavoli, pentru nepenitent. Sentinţa a fost executată zece zile mai târziu.
De ce a fost acuzat de erezie acest fost secretar papal? Procesele-verbale întocmite la procesul său şi descoperite spre sfârşitul secolului trecut dezvăluie faptul că a fost găsit vinovat pe baza a 34 de capete de acuzare, care corespund cu doctrinele contestate de el. Printre acestea se numără învăţăturile despre purgatoriu, celibatul preoţilor şi al călugărilor, transsubstanţierea, confirmarea, confesarea, interzicerea unor alimente, indulgenţele şi rugăciunile adresate „sfinţilor“. Deosebit de interesantă este a opta acuzaţie (vezi chenarul, pagina 21). Prin condamnarea la moarte a celor care au acceptat ca bază a credinţei lor numai „Cuvântul lui Dumnezeu, enunţat în Sfintele Scripturi“, Inchiziţia a demonstrat cu claritate că Biserica Catolică nu consideră că Sfânta Biblie este singura sursă inspirată. De aceea nu este de mirare că multe dintre doctrinele Bisericii se bazează nu pe Scripturi, ci pe tradiţia bisericească.
Execuţia unui tânăr student
Scurta şi emoţionanta relatare biografică a lui Pomponio Algieri, născut în 1531 în apropiere de Napoli, nu este prea bine cunoscută, dar a ieşit la iveală din negura timpului graţie cercetărilor istorice minuţioase a mai multor erudiţi. Prin legătura pe care o avea cu profesori şi studenţi din diferite părţi ale Europei în timp ce studia la Universitatea din Padova, Algieri a făcut cunoştinţă cu aşa-numiţii „eretici“ şi cu doctrinele Reformei Protestante. Interesul său faţă de Scripturi era într-o continuă creştere.
A început să creadă că Biblia este singura carte inspirată şi, în consecinţă, a renunţat să mai creadă într-o mulţime de doctrine catolice, cum ar fi confesarea, confirmarea, purgatoriul, transsubstanţierea şi medierea „sfinţilor“, precum şi învăţătura că papa este locţiitorul lui Cristos.
Algieri a fost arestat şi judecat de Inchiziţia din Padova. Inchizitorilor săi el le-a declarat: „Mă întorc de bunăvoie la închisoare, chiar dacă va trebui să stau acolo până la moarte, dacă asta este voia lui Dumnezeu. Prin strălucirea lui, Dumnezeu îl va ilumina pe fiecare cât mai mult. Voi îndura cu bucurie orice chin deoarece Cristos, Mângâietorul desăvârşit al sufletelor oprimate, luminătorul meu şi adevărata mea lumină, poate alunga întregul întuneric“. După aceea, Inchiziţia romană a obţinut extrădarea şi condamnarea la moarte.
Algieri a murit la vârsta de 25 de ani. În ziua în care a fost omorât la Roma, a refuzat să se confeseze sau să primească Comuniunea. Instrumentul execuţiei lui a fost mai crud decât de obicei. Pentru arderea lui nu au fost folosite legături de lemne. Mai mult chiar, pe eşafod, în văzul întregii mulţimi adunate, a fost pus un cazan mare, umplut cu materiale inflamabile — petrol, smoală şi răşină. Tânărul a fost legat deasupra cazanului şi lăsat încet în cazan, în timp ce conţinutul cazanului se înfierbânta tot mai tare. Încetul cu încetul, a fost ars de viu.
O altă cauză a gravei vinovăţii
Carnesecchi, Algieri şi alte persoane pe care Inchiziţia le-a condamnat la moarte aveau o înţelegere incompletă a Bibliei. Cunoştinţa însă urma să devină „abundentă“ în „timpul sfârşitului“ acestui sistem de lucruri. Şi totuşi, ei au fost dispuşi să moară pentru o măsură din „cunoştinţa adevărată“ pe care au putut-o dobândi din Cuvântul lui Dumnezeu. — Daniel 12:4, NW.
Chiar şi protestanţii, inclusiv unii dintre reformatorii lor, i-au eliminat pe dizidenţi arzându-i pe rug sau i-au ucis pe catolici dându-i pe mâna autorităţilor laice. Calvin, de exemplu, deşi prefera decapitarea, l-a ars de viu pe Michael Servetus, pe care l-a considerat un eretic antitrinitarian.
Faptul că persecutarea şi executarea ereticilor era ceva obişnuit atât pentru catolici, cât şi pentru protestanţi nu scuză cu nici un chip astfel de acţiuni. Însă pe umerii conducătorilor religioşi atârnă o altă grea responsabilitate: aceea de a pretinde că Biblia justifică aceste omoruri şi apoi de a acţiona ca şi cum Dumnezeu însuşi ar fi poruncit astfel de acţiuni. Nu aduce oare aceasta dezonoare asupra numelui lui Dumnezeu? Mai mulţi erudiţi susţin că Augustin, renumitul „Părinte al Bisericii“ Catolice, a fost primul care a susţinut principiul constrângerii „religioase“, adică folosirea forţei în scopul combaterii ereziei. În încercarea lui de a se folosi de Biblie pentru a justifica această practică, el a citat cuvintele din parabola lui Isus consemnată în Luca 14:16–24, unde se spune: „Sileşte-i să intre“. Evident, aceste cuvinte, denaturate de Augustin, se refereau la ospitalitatea generoasă, nu la constrângerea plină de cruzime.
Este demn de remarcat faptul că, chiar şi în timp ce Inchiziţia era activă, susţinătorii toleranţei religioase aduceau argumente împotriva persecutării ereticilor, citând parabola despre grâu şi neghină (Matei 13:24–30, 36–43). Unul dintre aceştia era Desiderius Erasmus de Rotterdam, care a spus că Dumnezeu, Proprietarul terenului, dorea ca ereticii, adică „neghina“, să fie toleraţi. Martin Luther, în schimb, a instigat la violenţă împotriva ţăranilor dizidenţi, ceea ce a dus la uciderea a aproape 100 000 de persoane.
Conştienţi fiind de marea răspundere care apasă pe umerii religiilor creştinătăţii care a promovat persecutarea aşa-zişilor eretici, ce ar trebui să ne simţim îndemnaţi să facem? Cu siguranţă că ar trebui să dorim să căutăm adevărata cunoştinţă din Cuvântul lui Dumnezeu. Isus a spus că semnul unui creştin adevărat trebuie să fie iubirea pentru Dumnezeu şi pentru semeni, o iubire care, în mod cert, nu îngăduie violenţa. — Matei 22:37–40; Ioan 13:34, 35; 17:3.
[Chenarul de la pagina 21]
Câteva dintre acuzaţiile de care a fost găsit vinovat Carnesecchi
8. „[Ai susţinut] că nu trebuie să avem încredere în nimic altceva decât în Cuvântul lui Dumnezeu exprimat în Sfânta Scriptură.“
12. „[Ai crezut] că confesiunea sacramentală nu este de jure divino [potrivit legii divine], nu a fost instituită de Cristos, nu poate fi dovedită pe baza Scripturii şi nu este necesară vreo altă confesiune decât cea făcută lui Dumnezeu însuşi.“
15. „Ai pus la îndoială existenţa purgatoriului.“
16. „Ai considerat apocrifă cartea Macabeilor, unde se vorbeşte despre rugăciunile pentru morţi.“
[Provenienţa ilustraţiei de la pagina 18]
The Complete Encyclopedia of Illustration/J. G. Heck