„Am terminat o treabă de mult începută“

ÎN URMĂ cu 50 de ani, o femeie de vârsta unei bunicuţe a vorbit cu curaj, iar lumea a ascultat. Acest lucru s-a întâmplat în Paris, la 10 decembrie 1948. Adunarea Generală a ONU se întrunise în noua clădire Palais Chaillot, ocazie cu care preşedinta Comisiei pentru Drepturile Omului s-a ridicat şi a luat cuvântul. Pe un ton ferm, Eleanor Roosevelt, o femeie înaltă de statură, văduva fostului preşedinte al Statelor Unite Franklin Roosevelt, le-a spus celor adunaţi: „Astăzi ne aflăm în pragul unui mare eveniment atât în viaţa Naţiunilor Unite, cât şi în viaţa omenirii, şi anume adoptarea de către Adunarea Generală a Declaraţiei universale a drepturilor omului“.

După ce a citit decisivele fraze ale preambulului Declaraţiei şi cele 30 de articole ale acesteia, Adunarea Generală a adoptat documentul.a Apoi, pentru a onora conducerea excepţională a doamnei Roosevelt, membrii ONU, stând în picioare, au ovaţionat-o pe „prima doamnă a lumii“, cum era ea numită în mod afectuos. La sfârşitul acelei zile, ea a scris: „Am terminat o treabă de mult începută“.

De la multe opinii la o singură declaraţie

Cu doi ani mai înainte, în ianuarie 1947, la scurt timp după ce Comisia ONU îşi începuse munca, a fost evident faptul că redactarea unui document al drepturilor omului cu care să fie de acord toate statele membre ale ONU era o sarcină grea. Încă de la început, marile dezacorduri dintre cei 18 membri ai comisiei au dus la dispute nesfârşite. Delegatul chinez era de părere că documentul ar trebui să cuprindă şi filozofia lui Confucius, un membru catolic al comisiei susţinea învăţăturile lui Toma d’Aquino, Statele Unite lupta pentru Declaraţia americană a drepturilor, sovieticii doreau să includă şi ideile lui Karl Marx; iar acestea erau doar câteva dintre părerile exprimate cu tărie!

Disputele continue ale membrilor comisiei au pus la încercare răbdarea doamnei Roosevelt. În 1948, în timpul unei conferinţe ţinute la Sorbona, în Paris, aceasta a menţionat că ea credea că faptul de a-şi creşte marea familie îi testase răbdarea până la limită. Totuşi, „faptul de a prezida Comisia pentru Drepturile Omului a pretins chiar mai multă răbdare“, se spune că a afirmat ea, spre încântarea auditoriului.

Totuşi, experienţa ei de mamă s-a dovedit a fi folositoare. Un reporter a scris în acea vreme că comportamentul doamnei Roosevelt faţă de membrii comisiei îl făcea să se gândească la o mamă „care conduce o mare familie alcătuită din băieţi adesea gălăgioşi, uneori neascultători, dar care au o inimă bună şi care, din când în când, trebuie disciplinaţi cu fermitate“. — Eleanor Roosevelt — A Personal and Public Life (Eleanor Roosevelt — viaţa publică şi personală). Plină de bunăvoinţă, dar în acelaşi timp fermă, doamna Roosevelt a reuşit să convingă fără să-şi facă duşmani.

Drept urmare, după doi ani de întruniri, sute de amendamente, mii de afirmaţii şi 1 400 de runde de votări practic asupra fiecărui cuvânt şi a fiecărei propoziţii, comisia a elaborat un document în care erau enumerate drepturile omului, drepturi de care se credea că toţi bărbaţii şi toate femeile din lume trebuie să se bucure. Acest document a fost numit Declaraţia universală a drepturilor omului. În acest fel a fost îndeplinită o misiune care, uneori, părea imposibilă.

Mari aşteptări

Bineînţeles, nu se aştepta ca zidurile opresiunii să se prăbuşească la sunetul acestui prim corn. Totuşi, adoptarea Declaraţiei universale a dat naştere la mari aşteptări. Preşedintele de atunci al Adunării Generale a ONU, dr. Herbert Evatt, din Australia, a prezis că „milioane de bărbaţi, femei şi copii din toată lumea, aflaţi la mari distanţe de Paris şi de New York, se vor îndrepta către acest document pentru a găsi ajutor, îndrumare şi inspiraţie“.

Au trecut 50 de ani de când dr. Evatt a rostit aceste cuvinte. Într-adevăr, în această perioadă, mulţi şi-au îndreptat atenţia spre Declaraţie ca spre un ghid şi au folosit-o ca unitate de măsură a respectului manifestat în toată lumea pentru drepturile omului. În timp ce făceau acest lucru, de ce anume şi-au dat ei seama? Respectă statele membre ale ONU această unitate de măsură? Cum stau lucrurile cu drepturile omului în lumea de azi?

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 4]

Ce sunt drepturile omului?

ONU defineşte drepturile omului ca fiind „acele drepturi care sunt inerente naturii noastre şi fără de care nu putem trăi ca fiinţe umane“. Drepturile omului au mai fost numite, pe bună dreptate, „limba comună a umanităţii“. Exact aşa cum capacitatea de a învăţa o limbă este o calitate înnăscută care ne face umani, există şi alte necesităţi şi calităţi înnăscute care ne deosebesc de celelalte creaturi de pe pământ. De exemplu, oamenii au necesitatea de a cunoaşte, de a se exprima artistic şi necesitatea de spiritualitate. O persoană privată de aceste necesităţi fundamentale este constrânsă la o existenţă inumană. O avocată în drepturile omului explică faptul că tocmai pentru a-i proteja pe oameni de o privare de acest gen „este folosită expresia «drepturile omului» în loc de «necesităţile omului», deoarece, din punct de vedere juridic, cuvântul «necesitate» nu are o putere de sugestie atât de mare ca şi cuvântul «drept». Numind noţiunea «drept», ridicăm satisfacerea necesităţilor umane la un nivel la care este îndreptăţită fiecare fiinţă umană, atât din punct de vedere moral, cât şi legal“.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 5]

Declaraţia universală a drepturilor omului

Aleksandr Soljeniţîn, scriitor şi laureat al Premiului Nobel, a numit Declaraţia universală „cel mai bun document“ redactat vreodată de ONU. Dacă aruncăm o privire asupra conţinutului acesteia, ne putem da seama de ce sunt mulţi de acord cu această afirmaţie.

Ideea de bază a Declaraţiei este enunţată în articolul 1: „Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. Ele sunt înzestrate cu raţiune şi conştiinţă şi trebuie să se comporte unele faţă de celelalte în spiritul fraternităţii“.

Pe această bază, cei ce au formulat Declaraţia au proclamat două categorii de drepturi. Prima categorie este subliniată de articolul 3: „Orice fiinţă umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa“. Acest articol constituie baza drepturilor civile şi politice ale omului, enumerate în articolele de la 4 la 21. Cea de-a doua categorie de drepturi se bazează pe articolul 22, care afirmă, în parte, că fiecare trebuie să se bucure de satisfacerea drepturilor „indispensabile pentru demnitatea şi libera dezvoltare a personalităţii sale“. Acesta susţine articolele de la 23 la 27, în care sunt expuse drepturile economice, sociale şi culturale ale omului. Declaraţia universală este primul document internaţional care recunoaşte cea de-a doua categorie de drepturi ca făcând parte din drepturile fundamentale ale omului. De asemenea, este primul document emis vreodată care foloseşte expresia „drepturile omului“.

Sociologa braziliană Ruth Rocha explică într-un limbaj cât se poate de clar mesajul Declaraţiei universale: „Nu are importanţă ce rasă eşti. Nu are importanţă că eşti bărbat sau femeie. Nu are importanţă ce limbă vorbeşti, ce religie ai, care sunt părerile tale politice, din ce ţară eşti sau din ce familie provii. Nu contează că eşti bogat sau sărac. Nu are importanţă din ce parte a lumii vii; dacă ţara ta este un regat sau o republică. Fiecare trebuie să se bucure de aceste drepturi şi libertăţi“.

De la adoptarea ei, Declaraţia universală a fost tradusă în peste 200 de limbi şi face parte din constituţia multor ţări. În prezent însă, unii conducători sunt de părere că Declaraţia trebuie revizuită. Dar secretarul general ONU, Kofi Annan, nu este de acord cu acest lucru. Un funcţionar ONU îl citează, spunând: „Aşa cum nu este nevoie să revizuim Biblia sau Coranul, exact aşa nu este nevoie să revizuim Declaraţia. Ceea ce trebuie revizuit nu este textul Declaraţiei universale, ci comportamentul discipolilor acesteia“.

Secretarul general ONU, Kofi Annan

[Provenienţa fotografiei]

UN/DPI photo by Evan Schmeider (Feb97)

[Legenda fotografiei de la pagina 3]

Doamna Roosevelt ţinând în mână Declaraţia universală a drepturilor omului

[Provenienţa fotografiei]

Doamna Roosevelt şi simbolul de la paginile 3, 5 şi 7: UN photo