Drepturile omului în societatea de azi: vis sau realitate?
SUSŢINĂTORII drepturilor omului au întreprins de curând o acţiune remarcabilă. În primul rând, ei au unit peste 1 000 de organizaţii din 60 de ţări într-o mişcare numită Campania Internaţională pentru Interzicerea Minelor. Apoi, prin intermediul unui tratat internaţional, ei au exercitat presiuni în vederea interzicerii acestor arme. După aceea, Campania Internaţională împreună cu neobositul ei conducător, activista americană Jody Williams, au primit în 1997 Premiul Nobel pentru Pace.
Totuşi, realizări de acest fel sunt însoţite de comentarii care îndeamnă la meditare. Aşa cum se remarca în Human Rights Watch World Report 1998, universalitatea drepturilor omului este încă ţinta „unor atacuri susţinute“. Iar vinovaţii nu sunt numai aşa-numitele dictaturi. Potrivit raportului, „marile puteri au manifestat o tendinţă vizibilă de a ignora drepturile omului când acestea au stat în calea intereselor lor economice şi strategice, problemă caracteristică atât Europei, cât şi Statelor Unite“.
Pentru milioane de oameni din întreaga lume, încălcările drepturilor omului sunt imposibil de ignorat. Viaţa lor de zi cu zi este marcată de discriminare, sărăcie, foamete, persecuţii, violuri, abuzuri asupra copiilor, sclavie şi moarte violentă. Pentru aceste victime, condiţiile promiţătoare prevăzute în mulţimea de tratate privind drepturile omului sunt inaccesibile şi lipsite de sens. De fapt, pentru cea mai mare parte a omenirii, chiar şi drepturile fundamentale prevăzute în cele 30 de articole ale Declaraţiei universale a drepturilor omului rămân la stadiul de promisiuni. Să analizăm, de exemplu, pe scurt modul în care sunt puse în practică în viaţa de zi cu zi câteva dintre drepturile fundamentale menţionate în Declaraţie.
Egalitate pentru toţi?
Toate fiinţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi în drepturi. — Articolul 1.
O schiţă a primului articol din Declaraţia universală spunea: „Toţi oamenii sunt . . . egali“. Totuşi, pentru a se asigura că această afirmaţie nu lasă să se înţeleagă că femeile sunt excluse, femeile care făceau parte din comisia de redactare a documentului au insistat ca limbajul să fie schimbat. Ele au ieşit victorioase, iar cuvintele „toţi oamenii sunt . . . egali“ au devenit „toate fiinţele umane sunt . . . egale“ (sublinierea ne aparţine). Dar a avut oare schimbarea limbajului vreo influenţă asupra poziţiei femeii?
La 10 decembrie 1997, Ziua drepturilor omului, prima doamnă a Statelor Unite, Hillary Clinton, a spus Naţiunilor Unite că lumea continuă să le „trateze pe femei ca pe nişte cetăţeni inferiori“. Ea a dat câteva exemple: Dintre săracii lumii, 70 la sută sunt femei. Două treimi dintre cei 130 de milioane de copii din lume care nu au posibilitatea de a merge la şcoală sunt fetiţe. Două treimi dintre cei 96 de milioane de analfabeţi sunt femei. Femeile suferă foarte mult din cauza violenţei în familie şi a violenţei sexuale, care, potrivit declaraţiei doamnei Clinton, rămâne „una dintre cele mai puţin raportate şi mai larg răspândite încălcări ale drepturilor omului din lume“.
Unele fiinţe umane de sex feminin cad pradă violenţei chiar înainte de a se naşte. Îndeosebi în câteva ţări asiatice, unele mame îşi avortează fiicele nenăscute, deoarece preferă fii în loc de fiice. În anumite zone, preferinţa pentru fii a făcut din testarea genetică în vederea stabilirii sexului o afacere înfloritoare. O clinică de stabilire a sexului făcea publicitate serviciilor prestate sugerând că era mai bine să se cheltuiască 38 de dolari americani acum, ucigând fetusul de sex feminin, decât să se cheltuiască 3 800 de dolari pe zestre. Reclame de acest gen dau rezultate. În urma unui studiu efectuat într-un spital mare din Asia s-a constatat că erau avortaţi 95,5 la sută dintre fetuşii de sex feminin. Preferinţa de a avea fii este prezentă şi în alte părţi ale lumii. Când un fost campion la box din Statele Unite a fost întrebat câţi copii i s-au născut, el a răspuns: „Un băiat şi şapte greşeli“. În publicaţia Naţiunilor Unite Women and Violence (Femeile şi violenţa) se spune că „pentru a schimba atitudinea şi mentalitatea oamenilor faţă de femei este necesară o lungă perioadă de timp; mulţi sunt de părere că cel puţin o generaţie, dacă nu chiar mai mult“.
Copii fără copilărie
Nimeni nu va fi ţinut în sclavie, nici în robie; sclavia şi traficul cu sclavi sunt interzise sub toate formele lor. — Articolul 4.
În scris, sclavia este abolită. Guvernele au semnat numeroase tratate care scot sclavia în afara legii. Cu toate acestea, potrivit Societăţii Britanice împotriva Sclaviei, cunoscută drept cea mai veche organizaţie din lume pentru drepturile omului, „în prezent există mai mulţi sclavi decât în trecut“. Sclavia modernă cuprinde o mare varietate de încălcări ale drepturilor omului. Se spune că una dintre formele sclaviei moderne este munca forţată la care sunt supuşi copiii.
Derivan, un băiat sud-american, este o victimă a acestei sclavii. „Mâinile lui mici sunt aspre din cauză că lucrează cu frunzele dure, în formă de spadă ale sisalului, o plantă din care se extrag fibre textile, folosite la fabricarea saltelelor. Munca lui constă în adunarea frunzelor într-o magazie, după care acestea trebuie cărate la o maşină de prelucrat aflată la o distanţă de aproximativ 90 de metri. Spre sfârşitul fiecărei zile de muncă de 12 ore, el va fi cărat o tonă de frunze. Derivan a început să lucreze când avea cinci ani. Acum el are 11 ani.“ — World Press Review.
Biroul Internaţional al Forţelor de Muncă estimează că, în prezent, dintr-un miliard de copii între 5 şi 14 ani un sfert sunt muncitori, o adevărată armată de mici muncitori aproape tot atât de mare cât populaţia Braziliei şi a Mexicului la un loc! O mare parte dintre aceşti copii fără copilărie trudesc în mine, trag vagonete încărcate cu cărbune, îşi târâie picioarele prin noroi în timp ce strâng recolta sau se apleacă deasupra războaielor de ţesut ca să confecţioneze covoraşe. Chiar şi copilaşii de trei, patru sau cinci ani sunt înjugaţi în echipe ca să are, să semene şi să culeagă de pe ogoare din zori şi până-n seară. Un proprietar de pământ dintr-o ţară africană spune că „copiii sunt mai ieftin de exploatat decât tractoarele şi mai deştepţi decât boii“.
Alegerea şi schimbarea religiei
Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei; acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia. — Articolul 18.
La 16 octombrie 1997, Adunarea Generală a ONU a primit un „raport interimar cu privire la eliminarea tuturor formelor de intoleranţă religioasă“. Raportul, întocmit de Abdelfattah Amor, raportorul special al Comisiei pentru Drepturile Omului, constă într-o listă de încălcări permanente ale articolului 18. Vorbind despre o serie de ţări, raportul menţionează multe cazuri de „hărţuieli, ameninţări, maltratări, arestări, detenţii, dispariţii şi crime“.
În mod asemănător, 1997 Human Rights Reports, compilat de Biroul pentru Democraţie, Drepturile Omului şi Muncă, din Statele Unite, evidenţiază că până şi ţări cu tradiţie în democraţie „au încercat să restrângă libertatea unui grup disparat de credinţe minoritare, catalogându-le pe toate drept «secte»“. Tendinţe de acest gen dau naştere la o adevărată îngrijorare. Willy Fautré, preşedintele organizaţiei Drepturile Omului fără Frontiere, cu sediul la Bruxelles, făcea următoarea remarcă: „În orice societate, libertatea religioasă este unul dintre cele mai clare indicii ale stării generale a libertăţii umane“.
Spinarea trudită şi buzunarul gol
Orice om care munceşte are dreptul la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare care să-i asigure lui, precum şi familiei sale o existenţă conformă cu demnitatea umană. — Articolul 23.
Tăietorii de trestie de zahăr din arhipelagul Antilelor câştigă în jur de trei dolari pe zi, dar costul chiriei şi al uneltelor îi împovărează cu o datorie faţă de proprietarii plantaţiilor. Mai mult decât atât, ei nu sunt plătiţi în bani gheaţă, ci în bonuri. Şi întrucât depozitul plantaţiei este unicul depozit la care au acces, tăietorii sunt obligaţi să cumpere ulei de masă, orez şi fasole de acolo. Cu toate acestea, ca taxă de servicii pentru acceptarea bonurilor muncitorilor, depozitul scade între 10 şi 20 la sută din valoarea bonului. Bill O’Neill, director adjunct al Comitetului Avocaţilor pentru Drepturile Omului, a afirmat într-o emisiune radio: „La sfârşitul sezonului, ei nu au nici un ban în mână pentru săptămânile şi lunile de trudă. Nu au nici un ban pus deoparte; abia dacă au putut supravieţui acelui sezon“.
Îngrijire medicală pentru toţi?
Orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii sale, bunăstării proprii şi a familiei, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa şi îngrijirea medicală. — Articolul 25.
„Ricardo şi Justina sunt nişte fermieri săraci din America Latină, care locuiesc la o distanţă de aproximativ 80 de kilometri de cel mai apropiat oraş. Când fetiţa lor de câteva luni, Gemma, s-a îmbolnăvit, ei au dus-o la cea mai apropiată clinică particulară, dar personalul medical a refuzat să trateze copilul, deoarece era evident că Ricardo nu putea plăti taxele. În ziua următoare, Justina a împrumutat nişte bani de la vecini pentru mijlocul de transport în comun şi a făcut o lungă călătorie până în oraş. Când Justina a ajuns în cele din urmă cu fetiţa la micul spital de stat al oraşului, Justinei i s-a spus că nu erau paturi libere şi că trebuia să vină în dimineaţa următoare. Întrucât nu avea rude în oraş şi nu avea nici bani ca să închirieze o cameră, ea a petrecut noaptea într-o piaţă. Justina a ţinut fetiţa strâns la piept ca să o protejeze şi ca acesteia să-i fie cât mai bine, dar eforturile ei au fost zadarnice. În aceeaşi noapte, micuţa Gemma a murit.“ — Human Rights and Social Work (Drepturile omului şi munca socială).
Pretutindeni în lume, una din patru persoane se trudeşte să supravieţuiască cu un dolar american pe zi. Ele se confruntă cu aceeaşi problemă gravă ca şi Ricardo şi Justina: centre particulare de asistenţă sanitară disponibile, dar inaccesibile financiar şi, în acelaşi timp, centre publice de asistenţă sanitară accesibile financiar, dar nedisponibile. Din nefericire, deşi cei peste un miliard de săraci ai lumii au „dreptul la asistenţă sanitară“, ei nu se pot bucura de acest drept, deoarece nu le permite situaţia financiară.
Lista cutremurătoare a încălcărilor drepturilor omului este nesfârşită. Situaţii asemănătoare celor amintite mai înainte se numără cu sutele de milioane. În pofida eforturilor uriaşe depuse de organizaţiile pentru drepturile omului şi în pofida devoţiunii miilor de activişti care efectiv îşi pun în pericol viaţa în scopul ridicării nivelului de trai al bărbaţilor, femeilor şi copiilor din întreaga lume, faptul ca toţi oamenii să se bucure de drepturi rămâne deocamdată doar un vis. Va deveni acesta vreodată realitate? Cu siguranţă că da, dar mai întâi vor trebui să aibă loc mai multe schimbări. Următorul articol va analiza două dintre acestea.
[Provenienţa fotografiei de la pagina 8]
Courtesy MgM Stiftung Menschen gegen Minen (www.mgm.org)
[Provenienţa fotografiilor de la pagina 9]
WHO photo/PAHO by J. Vizcarra
UN PHOTO 148051/J. P. Laffont — SYGMA