Lupta Bibliei spaniole pentru supravieţuire

ÎNTR-O ZI de octombrie a anului 1559, circa 200 000 de spanioli catolici s-au adunat în oraşul Valladolid, din nordul ţării. Punctul de atracţie era un autodafé, unde „două victime erau arse de vii, iar zece erau sugrumate“. Aceştia erau „eretici“.

Popularul şi tînărul rege Filip al II-lea prezida evenimentul. Cînd unul dintre condamnaţi a apelat la îndurare, regele i-a replicat: „Dacă propriul meu fiu ar fi un netrebnic ca tine, aş aduce eu însumi vreascurile pentru arderea lui“. Care era crima nefericitei victime? Citise pur şi simplu Biblia.

Concomitent, aparatul inchiziţiei catolice avea de lucru în oraşul andaluz Sevilla. Acolo, un grup de călugări de la mănăstirea San Isidro del Campo tocmai primise un transport secret de Biblii în spaniolă. Oare informatorii îi vor trăda? Unii, care şi-au dat seama că îi păştea un pericol de moarte, au fugit din ţară. Dar 40 dintre cei care au rămas au avut mai puţine şanse şi au fost arşi pe rug, printre ei aflîndu-se chiar omul care introdusese Bibliile prin contrabandă, în ţară. Spania secolului al XVI-lea era un loc periculos pentru cititorii Bibliei — foarte puţini au scăpat din ghearele inchiziţiei.

Printre cei puţini se afla un fost călugăr, Casiodoro de Reina (aprox. 1520–94). El a fugit la Londra, dar nici chiar acolo nu se afla în siguranţă. Inchiziţia pusese un preţ pe capul lui, iar amabasadorul spaniol la curtea Angliei a uneltit pentru a-l atrage înapoi prin orice mijloace în teritoriul aflat sub controlul Spaniei. În scurt timp, pe baza unor acuzaţii false de adulter şi imoralitate, el a fost obligat să părăsească Anglia.

Avînd mijloace sărace de existenţă şi o familie aflată în continuă creştere pe care trebuia să o întreţină, el a găsit refugiu mai întîi la Frankfurt. Mai tîrziu, căutările sale de azil religios l-au dus în Franţa, Olanda şi, în final, Elveţia. Dar în tot acest timp, el a lucrat mereu. ‘Exceptînd momentele cînd eram bolnav sau călătoream, . . . nu am lăsat pana din mînă’, explica el. A petrecut mulţi ani traducînd Biblia în spaniolă. În cele din urmă, în 1568 a început în Elveţia tipărirea a 2 600 de exemplare ale Bibliei Reina, acţiune care s-a încheiat în 1569. O trăsătură remarcabilă a traducerii lui Reina a fost faptul că el a folosit Iehoua (Iehová) în loc de Señor ca echivalent al Tetragramei — cele patru litere ebraice care formează numele personal al lui Dumnezeu.

Biblia spaniolă capătă contur

În mod paradoxal, în timpul în care, datorită inventării tiparului, numărul Bibliilor creştea în Europa, în Spania ele deveneau o raritate. Dar lucrurile nu au fost întotdeauna aşa. De secole Biblia era cartea cea mai răspîndită în Spania. Copii scrise de mînă erau disponibile în latină şi, timp de cîteva secole, chiar în gotică. Un istoric a explicat că, în evul mediu, „Biblia ocupa — ca sursă de ispiraţie şi autoritate, ca normă pentru credinţă şi conduită — un loc mai proeminent în Spania decît în Germania sau Anglia“. Diferite istorisiri biblice, Psaltiri (Psalmi), glose, istorioare de ordin moral şi alte lucrări asemănătoare erau cărţile cele mai căutate în epoca respectivă.

Copişti iscusiţi reproduceau cu trudă manuscrise biblice de o calitate excepţională. Deşi 20 de copişti aveau nevoie de un an întreg pentru a produce un singur exemplar de calitate înaltă, în Spania se găseau în secolul al XV-lea numeroase Biblii în latină şi mii de comentarii pe marginea Bibliilor latineşti.

În plus, cînd spaniola a început să se dezvolte, s-a manifestat interesul de a avea Biblia în limba autohtonă. Încă din secolul al XII-lea, Biblia a fost tradusă în spaniola veche, limba vorbită de oamenii de rînd.

O deşteptare efemeră

Dar deşteptarea nu avea să dureze mult. Cînd waldensienii, lolarzii şi husiţii au folosit Scripturile ca să-şi apere convingerile, reacţia a fost promptă şi violentă. Autorităţile catolice priveau cu suspiciune citirea Bibliei, iar firavele traduceri în limbile vorbite de popor au fost condamnate public imediat.

La conciliul catolic de la Toulouse (Franţa), care s-a ţinut în 1229, s-a declarat: „Interzicem oricărui laic să posede cărţile Vechiului sau ale Noului Testament traduse în limba comună. Dacă vreo persoană pioasă doreşte, ea poate să aibă o Psaltire sau un breviar (carte de cîntări religioase şi rugăciuni) . . . dar nu este permis sub nici o formă să posede cărţile sus-menţionate traduse în spaniolă“. Patru ani mai tîrziu, Iacob I de Aragon (rege peste o întinsă regiune a Peninsulei Iberice) le-a dat tuturor celor care aveau o Biblie în limba comună un ultimatum potrivit căruia în termen de numai opt zile trebuiau să predea episcopului localnic Bibliile pentru a fi arse. În caz contrar, posesorul Bibliei devenea suspect de erezie, fie că era cleric, fie că era laic.

În ciuda acestor interdicţii — care nu erau întotdeauna respectate cu stricteţe —, unii spanioli se puteau lăuda în ultima parte a evului mediu că posedă o Biblie în spaniolă. Dar această situaţie s-a sfîrşit brusc, odată cu instituirea inchiziţiei spaniole în 1478, sub domnia reginei Isabela şi a regelui Ferdinand. În 1492, numai în oraşul Salamanca au fost arse 20 de exemplare preţioase ale Bibliei, scrise de mînă. Singurele manuscrise biblice în spaniolă care au supravieţuit au fost cele aflate în bibliotecile particulare ale regelui sau în cele, puţine la număr, aparţinînd unor nobili puternici care nu erau cîtuşi de puţin suspectaţi.

În următorii două sute de ani, singura Biblie oficială catolică publicată în Spania — în afară de Vulgata latină — era Complutensian Polyglott, prima Biblie poliglotă, sponsorizată de cardinalul Cisneros. Aceasta era desigur o lucrare savantă care nu fusese cîtuşi de puţin elaborată pentru omul de rînd. Din ea au apărut numai 600 de exemplare şi doar puţini o puteau înţelege, deoarece textul biblic era în ebraică, arameică, greacă şi latină, nu în spaniolă. În plus, avea un preţ exorbitant: trei ducaţi de aur, adică salariul pe şase luni al unui lucrător obişnuit.

Biblia spaniolă intră în ilegalitate

La începutul secolului al XVI-lea a apărut un „Tyndale“ spaniol în persoana lui Francisco de Enzinas. Fiu al unui bogat latifundiar spaniol, el a început să traducă Scripturile greceşti creştine în spaniolă pe cînd era încă tînăr student. Mai tîrziu el şi-a tipărit traducerea în Ţările de Jos, iar în 1544 a încercat plin de curaj să obţină permisiunea tronului pentru a o răspîndi în Spania. În momentul acela, Carol I, împăratul Spaniei, se afla la Bruxelles, iar Enzinas s-a folosit de această ocazie pentru a cere consimţămîntul coroanei în vederea acestui proiect.

Se spune că extraordinara conversaţie dintre cei doi s-a derulat astfel: „Ce fel de carte este aceasta?“ a întrebat împăratul. Enzinas a răspuns: „Este un fragment din Sfintele Scripturi care poartă denumirea de Noul Testament“. „Cine este autorul cărţii?“ a fost el întrebat. „Spiritul sfînt“, a răspuns Enzinas.

Împăratul a autorizat publicarea cărţii, dar cu o condiţie: confesorul său particular, un călugăr spaniol, să-şi pună sigiliul de aprobare pe ea. Din nefericire pentru Enzinas, această aprobare nu a fost acordată, iar el a fost în scurtă vreme întemniţat de inchiziţie. După doi ani a reuşit să evadeze.

Cîţiva ani mai tîrziu s-a tipărit la Veneţia, Italia, o ediţie revizuită a traducerii lui, iar această ediţie a Scripturilor a fost adusă în secret, la Sevilla, Spania, de către Julián Hernández. Dar a fost prins, şi după doi ani de tortură şi închisoare a fost executat împreună cu alţi colaboratori care cercetau Biblia.a

La conciliul de la Trent (1545–63), Biserica Catolică a condamnat din nou traducerile biblice în limba naţională. Ea a publicat un index de cărţi interzise, care includea toate traducerile Bibliei care fuseseră publicate fără aprobarea Bisericii. Aceasta însemna practic că toate Bibliile traduse în spaniola vernaculară erau scoase în afara legii şi că simpla posedare a uneia dintre ele putea duce la emiterea unui mandat de execuţie a persoanei respective.

La cîţiva ani după publicarea traducerii lui Reina, Cipriano de Valera, un alt fost călugăr care a scăpat de furia inchiziţiei din Sevilla, a revizuit-o. Această versiune a fost tipărită la Amsterdam, în 1602 e.n., iar cîteva exemplare au fost introduse în Spania. Biblia Reina-Valera, atît versiunea originală, cît şi ediţiile revizuite, este traducerea cea mai folosită de protestanţii care vorbesc spaniola.

Zăgazurile cerurilor se deschid

În cele din urmă, în 1782 tribunalul inchiziţiei a hotărît că Biblia putea fi publicată atît timp cît cuprindea adnotări asupra istoriei şi dogmei. În 1790 Felipe Scio de San Miguel, episcop catolic de Segovia, a tradus o Biblie în spaniolă folosindu-se de Vulgata latină. Din nefericire, era scumpă — 1 300 de reali, un preţ inaccesibil pentru timpul acela — iar exprimarea era greoaie, astfel că un istoric a caracterizat-o drept „foarte nefericită“.

Cîţiva ani mai tîrziu, regele spaniol Ferdinand al VII-lea i-a poruncit lui Félix Torres Amat, episcop de Astorga, să facă o traducere îmbunătăţită, bazată şi ea pe Vulgata latină. Această traducere a apărut în 1823 şi a cunoscut o răspîndire mai mare decît traducerea lui Scio. Totuşi, deoarece nu se baza pe originalele ebraic şi grecesc, ea prezenta limitele obişnuite ale traducerii unei traduceri.

În pofida acestui progres, Biserica şi conducătorii ţării încă nu erau convinşi că Scripturile trebuiau să fie citite de oamenii de rînd. Cînd George Borrow, un reprezentant al British and Foreign Bible Society, a cerut în 1830 permisiunea de a tipări Biblii în Spania, i s-a răspuns de către Mendizábal, un ministru al guvernului: „Bunule domn, nu de Biblii avem noi nevoie, ci de tunuri şi praf de puşcă pentru a-i înfrînge pe rebeli şi, mai presus de toate, de bani, ca să putem plăti trupele“. Borrow a început să traducă Evanghelia lui Luca în limba ţiganilor spanioli, dar în 1837 a fost întemniţat pentru eforturile sale!

În cele din urmă, avîntul nu a mai putut fi oprit. În 1944 Biserica spaniolă a tipărit prima ei traducere a Sfintelor Scripturi avînd la bază limbile originale — aceasta s-a petrecut la circa 375 de ani de la traducerea lui Casiodoro de Reina. Această traducere a fost efectuată de savanţii catolici Nácar şi Colunga. Ea a fost urmată, în 1947, de traducerea lui Bover şi Cantera. De atunci s-au făcut o mulţime de traduceri ale Bibliei în spaniolă.

Victoria este asigurată

Deşi Biblia în spaniolă a trebuit să lupte timp de secole pentru supravieţuire, bătălia a fost în cele din urmă cîştigată. Marile jertfe ale traducătorilor curajoşi, cum a fost Reina, nu au fost desigur în zadar. Cîţi oameni care cumpără o Biblie astăzi stau să se gîndească la timpul cînd era interzis să posezi o Biblie?

Azi, în Spania şi în ţările în care se vorbeşte spaniola, Biblia este un best-seller, fiind totodată disponibilă în multe traduceri. Printre acestea se numără Versión Moderna (Versiunea Modernă, 1893), care foloseşte cu consecvenţă numele lui Dumnezeu, Jehová; Ediţia Paulină a Bibliei (1964), care foloseşte numele Yavé în Scripturile ebraice; Nueva Biblia Española (Noua Biblie Spaniolă, 1975), care, din nefericire, nu foloseşte nici Jehová, nici Yavé; şi Traducción del Nuevo Mundo (Traducerea Lumii Noi, 1967), publicată de Watch Tower Society, care foloseşte Jehová.

Martorii lui Iehova trec săptămînal pe la locuinţele a milioane de vorbitori de spaniolă pentru a-i ajuta să aprecieze valoarea Sfintei Biblii — o carte pentru care merită să mori, o carte după care merită să-ţi trăieşti viaţa. De fapt, istoria care prezintă lupta Bibliei spaniole pentru supravieţuire este încă o dovadă că „cuvîntul Dumnezeului nostru rămîne pentru totdeauna“. — Isaia 40:8.

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Complutensian Polyglott a fost retipărită, astfel că poate fi examinată cu uşurinţă. (Vezi pagina 8)

[Provenienţa fotografiei]

Prin amabilitatea Biblioteca Nacional, Madrid, Spania