Perseverenţa duce la progres

RELATATĂ DE JOSÉ MAGLOVSKY

Când poliţistul mi-a apucat braţul, m-am uitat după tatăl meu. Fără ca eu să ştiu însă, el fusese dus deja la postul de poliţie. Când am ajuns acolo, poliţistul ne-a confiscat toate publicaţiile, inclusiv Bibliile, şi le-a făcut grămadă pe jos. Văzând aceasta, tata a întrebat: „Puneţi chiar şi Bibliile pe jos?“ Şeful poliţiei şi-a cerut scuze, după care a ridicat Bibliile şi le-a pus pe masă.

CUM am reuşit să ajungem la postul de poliţie? Ce făcuserăm? Eram oare într-un stat poliţist, astfel încât să ne fie confiscate până şi Bibliile? Pentru a răspunde la aceste întrebări va trebui să ne întoarcem în anul 1925, înainte chiar şi de naşterea mea.

În acel an, tatăl meu, Estefano Maglovsky, şi mama mea, Juliana, au părăsit Iugoslavia de atunci şi s-au mutat în Brazilia, stabilindu-se în São Paulo. Religia nu era un factor dezbinător pentru ei, chiar dacă tata era protestant şi mama catolică. De fapt, zece ani mai târziu s-a întâmplat ceva care i-a unit pe plan religios. Cumnatul tatălui meu i-a adus o broşură în culori în limba maghiară care vorbea despre starea morţilor. El primise cadou această broşură şi l-a rugat pe tata să o citească şi să-şi exprime părerea cu privire la conţinutul ei, în special la partea unde era vorba despre „iad“. Tata a petrecut toată noaptea citind şi recitind broşura şi, în ziua următoare, când cumnatul lui a venit să-i afle opinia, tata a răspuns cu hotărâre: „Acesta este adevărul!“

Începuturile slabe

Întrucât publicaţia provenea de la Martorii lui Iehova, amândoi au pornit în căutarea lor pentru a afla mai multe informaţii despre convingerile şi învăţăturile lor. Când s-a luat în final legătura cu ei, mai mulţi membri ai familiei noastre au început să discute despre Biblie cu Martorii. În acelaşi an, 1935, s-a început un studiu biblic sistematic în maghiară, la care asistau în medie opt persoane, şi, începând de atunci, în casa noastră s-au ţinut cu regularitate studii biblice.

După ce a studiat Biblia doi ani, tata s-a botezat în 1937 şi a devenit un Martor zelos al lui Iehova, participând la lucrarea de predicare din casă în casă şi slujind totodată în calitate de serv numit şi de conducător de studiu. El a ajutat la formarea primei congregaţii din São Paulo, în suburbia Vila Mariana. Mai târziu, congregaţia a fost transferată în centrul oraşului şi a devenit cunoscută drept Congregaţia Centru. După zece ani s-a format a doua congregaţie, în suburbia Ypiranga, şi tata a fost numit să slujească acolo ca serv de congregaţie. În 1954 s-a format a treia congregaţie, în sectorul Moinho Velho, unde a slujit, de asemenea, ca serv de congregaţie.

Imediat după ce acest grup s-a consolidat bine, tata a început să ajute un grup vecin din São Bernardo do Campo. Datorită faptului că Iehova a binecuvântat eforturile depuse de-a lungul anilor de aceste grupuri mici de Martori, creşterea a fost fenomenală, astfel încât în 1994 existau peste 70 000 de vestitori în cele 760 de congregaţii din oraşul São Paulo şi împrejurimile lui. Din nefericire, tata nu a trăit ca să vadă această creştere. El a murit în 1958, la vârsta de 57 de ani.

Străduindu-mă să urmez exemplul tatălui meu

O caracteristică remarcabilă a tatălui meu, ca, de altfel, şi a altor creştini maturi, a fost ospitalitatea (vezi 3 Ioan 1, 5–8). Prin urmare, am fost privilegiaţi să-i avem ca musafiri pe Antonio Andrade cu soţia şi fiul lor, care au venit în 1936 din Statele Unite în Brazilia împreună cu fratele şi sora Yuille. Le-am oferit ospitalitate şi la doi absolvenţi ai Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watch Tower, Harry Black şi Dillard Leatcho, care, în 1945, au fost primii misionari repartizaţi în Brazilia. Le-au urmat mulţi alţii. Aceşti fraţi şi surori au fost o sursă constantă de încurajare pentru toţi membrii familiei noastre. În semn de apreciere pentru aceasta şi căutând binele familiei mele, m-am străduit să imit exemplul tatălui meu în ce priveşte calitatea creştină a ospitalităţii.

Deşi nu aveam decât nouă ani atunci când tata a învăţat adevărul în 1935, fiind cel mai mare fiu am început să-l însoţesc în activităţile lui teocratice. Toţi asistam împreună cu el la întrunirile de la Sala Regatului, care se afla la sediul Martorilor din São Paulo, pe strada Eça de Queiroz, nr. 141. Graţie instruirii şi educaţiei acordate de tatăl meu am cultivat o dorinţă arzătoare de a-l sluji pe Iehova şi, în 1940, m-am dedicat lui Iehova, simbolizând aceasta prin scufundarea în apă în râul Tietê, poluat acum, care curge prin centrul oraşului São Paulo.

Am învăţat repede ce însemna să fii un vestitor regular al veştii bune, plantând şi udând mesajul adevărului în alţii, precum şi conducând studii biblice cu ei la domiciliu. În prezent, când văd miile de Martori ai lui Iehova dedicaţi din Brazilia, simt o bucurie profundă să ştiu că El m-a folosit ca să-i ajut pe mulţi dintre aceştia să vină la cunoştinţa adevărului sau să-şi sporească aprecierea pentru el.

Printre cei pe care i-am ajutat a fost Joaquim Melo, pe care l-am întâlnit în ministerul de la uşă la uşă. În timp ce le vorbeam altor trei bărbaţi care ascultau fără prea mult interes am observat un tânăr care ni se alăturase şi care era atent la discuţie. Observându-i interesul, mi-am îndreptat atenţia spre el şi, după o bună mărturie, l-am invitat la Studiul de Carte al Congregaţiei. Nu a asistat la studiu, dar şi-a făcut apariţia la Şcoala de Minister Teocratic, şi de atunci a asistat cu regularitate la întruniri. El a făcut progrese frumoase, a fost botezat şi câţiva ani a slujit ca ministru itinerant, însoţit de soţia lui.

Un altul a fost Arnaldo Orsi, pe care l-am cunoscut la locul meu de muncă. Îi depuneam mărturie cu regularitate unui coleg de serviciu, însă am observat că un tânăr cu barbă asculta întotdeauna cu atenţie discuţia noastră, aşa că am început să-i vorbesc direct lui. El provenea dintr-o familie de catolici devotaţi, însă a pus multe întrebări despre chestiuni ca fumatul, vizionarea filmelor pornografice şi practicarea artei marţiale judo. I-am arătat ce spune Biblia în aceste privinţe şi, spre marea mea surprindere şi bucurie, în următoarea zi m-a chemat să asist la distrugerea pipei şi a brichetei, a crucifixului, a casetelor cu filme pornografice şi la raderea bărbii. Un alt om în doar câteva minute! El a renunţat şi la judo şi m-a rugat să studiez Biblia cu el în fiecare zi. În pofida opoziţiei din partea soţiei şi a tatălui său, el a făcut progrese spirituale remarcabile cu ajutorul fraţilor care locuiau în apropiere. În scurt timp a fost botezat, iar astăzi slujeşte ca bătrân de congregaţie. Soţia şi copiii lui au acceptat şi ei adevărul.

Participând la serviciul Regatului

Pe când aveam în jur de 14 ani am început să lucrez la o firmă de reclame, unde am învăţat să desenez firme. Aceasta s-a dovedit a fi foarte util şi, timp de câţiva ani, am fost singurul frate din São Paulo care era folosit la scrierea placardelor şi a lozincilor purtate deasupra capului care anunţau discursurile publice şi congresele Martorilor lui Iehova. Aproape 30 de ani am avut privilegiul să slujesc în calitate de supraveghetor al Departamentului indicatoare la congrese. Mi-am rezervat întotdeauna vacanţele ca să contribui la pregătirea congreselor, dormind uneori chiar în sala de congres pentru a termina indicatoarele la timp.

Totodată am avut ocazia să folosesc maşina cu difuzoare a Societăţii, care era o adevărată inovaţie a timpului. Puneam publicaţiile biblice într-un stand şi, în timp ce maşina cu difuzoare transmitea un mesaj înregistrat, noi le vorbeam oamenilor care ieşeau din casele lor ca să vadă ce se întâmpla. Un alt mijloc de care ne-am folosit pentru a face cunoscută vestea bună a Regatului a fost gramofonul portabil, şi încă mai am înregistrările folosite pentru a prezenta publicaţiile Societăţii. Ca urmare, a fost plasată multă literatură biblică.

În zilele acelea, Biserica Catolică făcea procesiuni lungi pe străzile oraşului São Paulo, deseori în fruntea procesiunii fiind bărbaţi care coordonau traficul. Într-o duminică, tata şi cu mine ofeream pe stradă Turnul de veghere şi Treziţi-vă! când şi-a făcut apariţia o procesiune lungă. Tata purta pălărie, ca de obicei. Unul dintre bărbaţii din fruntea procesiunii a strigat: „Dă-ţi jos pălăria! Nu vezi că vine o procesiune?“ Fiindcă tata nu şi-a scos pălăria, au venit mai mulţi bărbaţi, împingându-ne înspre vitrina unui magazin şi creând busculadă. Aceasta a atras atenţia unui poliţist, care a venit să vadă ce se întâmpla. Unul dintre bărbaţi l-a luat de braţ, dorind să-i vorbească. „Ia-ţi mâna de pe uniforma mea!“, i-a ordonat poliţistul lovindu-l peste mână. Apoi a întrebat care era problema. Bărbatul i-a explicat că tata nu voise să-şi scoată pălăria la trecerea procesiunii, adăugând: „Eu sunt un romano-catolic apostolic“. Răspunsul neaşteptat a fost: „Spui că eşti roman? Atunci întoarce-te la Roma! Aici este Brazilia!“ Apoi s-a întors spre noi întrebând: „Cine a fost primul aici?“ Când tata i-a răspuns că noi am fost, poliţistul le-a ordonat bărbaţilor respectivi să plece, iar nouă ne-a spus să ne continuăm lucrarea. El a stat lângă noi până când a trecut întreaga procesiune — iar pălăria tatălui a rămas unde era!

Incidentele de acest gen erau rare. Însă atunci când aveau loc, era încurajator să vezi că existau oameni care considerau că şi minorităţilor trebuie să li se facă dreptate şi care nu îngenuncheau în faţa Bisericii Catolice.

Cu altă ocazie am întâlnit un tânăr care a manifestat interes şi care m-a rugat să revin săptămâna următoare. Când m-am întors, m-a primit bine şi m-a invitat înăuntru. Cât de surprins am fost să constat că sunt înconjurat de o bandă de tineri care îşi băteau joc de mine şi care încercau să mă provoace! Situaţia s-a înrăutăţit şi am simţit că nu peste mult timp aveau să mă atace. I-am spus celui care mă invitase că, dacă mi se va întâmpla ceva, numai el va fi răspunzător şi că familia mea ştia unde mă aflam. Le-am cerut să mă lase să plec, şi au fost de acord. Însă, înainte de a pleca le-am spus că, dacă vreunul dintre ei dorea să-mi vorbească în particular, le stăteam la dispoziţie. Mai târziu am aflat că acesta era un grup de fanatici, prieteni ai preotului local — el fiind cel care îi sfătuise să aranjeze această întrunire. Eram fericit că scăpasem din mâinile lor.

La început, progresul în Brazilia a fost, fireşte, lent, aproape imperceptibil. Ne aflam în faza iniţială de „plantare“, având la dispoziţie puţin timp pentru „cultivarea“ şi „secerarea“ roadelor muncii noastre. Ne-am amintit întotdeauna cuvintele apostolului Pavel: „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Aşa că nici cel care sădeşte, nici cel care udă nu sunt nimic, ci Dumnezeu, care dă creşterea“ (1 Corinteni 3:6, 7). Odată cu sosirea primilor doi absolvenţi ai Galaadului, în 1945, am simţit că venise timpul pentru această creştere de mult aşteptată.

Curajoşi în faţa opoziţiei

Însă creşterea nu avea să vină fără opoziţie, mai ales după ce în Europa a început cel de-al doilea război mondial. A existat o persecuţie făţişă deoarece oamenii, în general, şi unele autorităţi nu au înţeles poziţia noastră de neutralitate politică. Odată, în 1940, în timp ce efectuam lucrarea stradală cu placarde în centrul oraşului São Paulo, un poliţist s-a apropiat de mine pe la spate, mi-a smuls placardele şi m-a apucat de braţ ca să mă ducă la postul de poliţie. Am privit în jur după tata, dar el nu era nicăieri. Fără să ştiu, el şi alţi câţiva fraţi şi surori, inclusiv fratele Yuille, care supraveghea lucrarea din Brazilia, fuseseră duşi deja la postul de poliţie. Aşa cum am menţionat în paragraful introductiv, acolo m-am întâlnit din nou cu tata.

Întrucât eram minor, eu nu puteam fi reţinut şi, nu după mult timp, un poliţist m-a dus acasă şi m-a predat în mâinile mamei. În aceeaşi seară au fost eliberate şi surorile. Mai târziu, poliţia a decis să-i elibereze pe toţi fraţii, în jur de zece, cu excepţia fratelui Yuille. Însă fraţii au insistat: „Fie plecăm toţi, fie nici unul“. Poliţiştii au rămas de neclintit, aşa că fraţii şi-au petrecut noaptea într-o cameră rece cu ciment pe jos. În ziua următoare, toţi au fost eliberaţi fără condiţii. Fraţii au fost arestaţi de mai multe ori pentru că depuneau mărturie cu placarde. Indicatoarele anunţau o cuvântare publică, precum şi o broşură intitulată Fascism sau libertate, iar unele autorităţi au interpretat aceasta în sensul că noi susţineam fascismul, ceea ce, natural, a generat neînţelegeri.

De asemenea, fraţii tineri au avut probleme din cauza serviciului militar obligatoriu. În 1948, eu am fost primul din Brazilia trimis la închisoare din acest motiv. Autorităţile pur şi simplu nu ştiau ce să facă cu mine. Am fost transferat la cazarma din Caçapava, unde am fost pus să mă ocup de grădină şi să cultiv legume, precum şi să fac curăţenie în camera de scrimă a ofiţerilor. Am avut multe ocazii de a depune mărturie şi de a le oferi publicaţii bărbaţilor de acolo. Ofiţerul care mă supraveghea a fost primul care a acceptat un exemplar al cărţii Copiii, publicate de Societate. Mai târziu am fost chiar însărcinat să le predau ore de religie la aproape 30 sau 40 de soldaţi care nu puteau face instrucţie şi care erau adunaţi într-o cameră. În cele din urmă, după aproximativ zece luni de închisoare, am fost judecat şi eliberat. Îi sunt recunoscător lui Iehova, care mi-a dat tăria de a înfrunta ameninţările, umilirea şi batjocura venite din partea unora.

Un ajutor devotat şi loial

Pe 2 iunie 1951 m-am căsătorit cu Barbara şi, de atunci, ea a fost un tovarăş loial şi devotat în educarea copiilor noştri şi în creşterea lor „în disciplina şi în învăţătura Domnului“ (Efeseni 6:4). Din cei cinci copii ai noştri, patru îl slujesc cu bucurie pe Iehova în diferite însărcinări. Speranţa noastră este ca ei să persevereze în continuare împreună cu noi în adevăr şi să contribuie la progresul lucrării şi la înaintarea organizaţiei. Membrii familiei din fotografia alăturată sunt toţi slujitori dedicaţi ai lui Iehova, cu excepţia celei mai mici — un copilaş în braţele tatălui. Patru sunt bătrâni de congregaţie, dintre care doi sunt şi pionieri regulari, ceea ce ilustrează adevărul cuvintelor consemnate în Proverbele 17:6: „Copiii copiilor sunt cununa bătrânilor şi părinţii sunt slava copiilor lor“.

Acum, la vârsta de 68 de ani, sănătatea mea nu este prea strălucită. În 1991 m-am supus unui triplu şunt cardio-vascular şi mai târziu unei angioplastii. Cu toate acestea, sunt fericit că pot continua să slujesc în calitate de supraveghetor care prezidează într-o congregaţie din São Bernardo do Campo, călcând pe urmele tatălui meu, care a fost printre iniţiatorii lucrării de aici. Generaţia noastră este într-adevăr unică, având parte de un privilegiu irepetabil, şi anume acela de a anunţa Regatul Mesianic instaurat al lui Iehova. Deci să nu uităm niciodată cuvintele adresate de Pavel lui Timotei: „Dar tu . . . fă lucrarea unui evanghelist şi împlineşte-ţi bine slujba“. — 2 Timotei 4:5.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Părinţii mei, Estefano şi Juliana Maglovsky

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

José şi Barbara împreună cu membrii familiei lor, care sunt slujitori dedicaţi ai lui Iehova.