„Nu va dura mult!“ — Cum trăiesc cu o afecţiune renală

Şi acum îmi amintesc de acea zi de la începutul lunii ianuarie 1980 de parcă ar fi fost ieri. Mama mă rugase să merg la magazin şi să cumpăr o franzelă, dar, chiar în momentul în care ieşeam din casă, telefonul a început să sune. Era medicul meu care suna să ne spună rezultatele testelor mele de laborator. Deodată, mama a izbucnit în plâns. Printre suspine, ea mi-a dat vestea cea rea: rinichii mei aveau să nu mai funcţioneze. Îmi mai rămăsese un an, maximum doi, în care rinichii aveau să funcţioneze. Medicul avusese dreptate. După un an am ajuns la dializă.

M-AM născut la 20 mai 1961, fiind primul dintre cei şase copii. Când aveam aproape şase luni, mama a observat pe scutece urme de sânge în urină. După efectuarea unor teste amănunţite, mi s-a pus următorul diagnostic: sindromul lui Alport, un defect congenital rar întâlnit. Din motive necunoscute, se întâmplă adesea ca, în cazul bărbaţilor care au această boală, funcţiile renale să înceteze după un timp. Nici eu, nici părinţii mei nu ştiam acest lucru, aşa că nu-mi făceam griji că voi avea probleme cu rinichii.

Apoi, în vara anului 1979 am remarcat că dimineaţa respiraţia mea avea un miros asemănător amoniacului. Nu am dat prea mare atenţie acestui fapt, însă apoi am început să mă simt obosit. Am crezut că efectiv nu eram în formă, aşa că nu i-am dat importanţă. În decembrie am făcut controlul meu anual, iar în ianuarie am primit telefonul de care am vorbit mai înainte.

În timp ce mergeam cu maşina spre magazin — în definitiv, mama tot avea nevoie de pâine —, eram şocat de vestea primită. Nu puteam să cred că aceasta mi se întâmpla mie. „Nu am decât 18 ani!“, am strigat. Am tras pe dreapta şi am oprit. Începea să devină clar pentru mine cât de gravă era situaţia.

„De ce mie?“

Pe când stăteam acolo la marginea şoselei, am început să plâng. Cu lacrimile curgându-mi pe faţă, am izbucnit: „Dumnezeule, de ce mie? De ce mie? Te rog nu lăsa ca rinichii mei să nu mai funcţioneze!“

În 1980, pe măsură ce lunile treceau, mă simţeam din ce în ce mai bolnav; rugăciunile mele au devenit din ce în ce mai disperate şi mai pline de lacrimi. Pe la sfârşitul anului, leşinam şi aveam stări de vomă în mod frecvent din cauza acumulării în sânge a toxinelor reziduale, sânge pe care rinichii mei care nu mai funcţionau bine nu reuşeau să-l filtreze. În noiembrie am mers pentru ultima dată într-o excursie cu cortul împreună cu câţiva prieteni. Însă mi-a fost atât de rău, încât tot weekend-ul am stat în maşină, tremurând de frig. Orice aş fi făcut nu reuşeam să mă încălzesc. În cele din urmă, în ianuarie 1981, inevitabilul s-a produs: rinichii mei au încetat să mai funcţioneze. Ori începeam dializa, ori muream.

Trăind cu dializă

Cu câteva luni mai înainte, medicul familiei mi-a vorbit despre un nou tip de dializă care nu foloseşte ace şi care curăţă sângele în interiorul corpului. Acest procedeu este cunoscut sub numele de dializă peritoneală (DP). Ideea mi-a surâs imediat, întrucât nu pot suporta deloc acele. Procedeul constituia o soluţie viabilă pentru unii bolnavi care ajunseseră la dializă.

În mod uimitor, organismul nostru are o membrană care poate funcţiona ca un rinichi artificial. Peritoneul — o membrană transparentă, netedă, care formează o pungă în jurul organelor aparatului digestiv — poate fi folosit ca un filtru pentru curăţarea sângelui. Partea interioară a acestei membrane delimitează un spaţiu numit cavitatea peritoneală. Peritoneul este ca un sac dezumflat, vârât printre organele din abdomen.

Iată în ce constă metoda DP: În cavitatea peritoneală este introdus un lichid de dializă special printr-un cateter (un tub) care a fost implantat pe cale chirurgicală în partea de jos a abdomenului. Lichidul conţine dextroză, iar prin procesul de osmoză produsele reziduale şi lichidul suplimentar din sânge sunt trecute prin peritoneu în lichidul de dializă din cavitatea peritoneală. Produsele reziduale, care în mod normal ar fi fost eliminate sub formă de urină, se află acum în lichidul de dializă. De patru ori pe zi trebuie să faci un schimb: să scoţi lichidul folosit şi apoi să umpli cavitatea cu un lichid nou. Un astfel de schimb durează în total circa 45 de minute. Este ca şi cum ai schimba uleiul: îl scoţi pe cel vechi şi îl înlocuieşti cu cel nou, ca să poţi creşte durata de viaţă şi să ajuţi organismul să funcţioneze fără probleme!

La începutul lunii ianuarie 1981 mi s-a implantat în partea dreaptă jos cateterul de care aveam nevoie. Apoi, timp de două săptămâni am fost instruit în legătură cu această metodă. Dacă nu se procedează corect şi nu se foloseşte o tehnică absolut aseptică, bolnavul poate face peritonită, o infecţie gravă a peritoneului, infecţie care poate fi mortală.

În vara anului 1981, la aproape şase luni după ce am început DP-ul, părinţii mei au primit un alt telefon care urma să aibă un grav impact asupra vieţii mele.

În căutarea unui nou rinichi

Începând din ianuarie 1981 am fost trecut pe lista naţională pentru un transplant de rinichia. Speram ca un transplant să-mi readucă viaţa la cursul ei de dinainte. Nici nu ştiam ce mă aştepta!

La mijlocul lunii august am primit un telefon care ne informa că se găsise un donator. Când am ajuns la spital, pe la orele 22, s-au făcut teste de sânge pentru a se şti sigur dacă eram potrivit pentru acel transplant. Rinichiul fusese oferit de familia unui tânăr care a murit într-un accident în acea zi.

Operaţia a fost programată pentru dimineaţa următoare. Înainte ca operaţia să poată fi făcută, trebuia rezolvată o problemă deosebit de importantă, întrucât sunt Martor al lui Iehova, iar conştiinţa mea instruită biblic nu-mi permite să accept o transfuzie de sânge (Faptele 15:28, 29). În acea seară, anestezistul a venit să mă vadă. El a insistat să fiu de acord ca, pentru orice eventualitate, în sala de operaţii să fie la dispoziţie sânge. Nu am fost de acord.

„Şi ce să fac dacă lucrurile nu vor merge bine? Să te las să mori?“, a întrebat el.

„Să faceţi orice altceva trebuie să faceţi, numai să nu-mi daţi sânge, indiferent ce s-ar întâmpla.“

După ce a plecat anestezistul, au venit chirurgii. Am discutat aceeaşi problemă şi cu ei şi, spre marea mea uşurare, au fost de acord să opereze fără sânge.

Operaţia, care a durat trei ore şi jumătate, a decurs fără probleme. Chirurgul a spus că am pierdut foarte puţin sânge. Când m-am trezit la reanimare, simţurile mele au fost bombardate de trei lucruri: mai întâi am simţit că îmi era foame şi sete şi apoi am simţit durere! Dar toate acestea au devenit nesemnificative când am văzut pe jos o pungă care se umplea cu un lichid galben-roziu. Era urina din noul meu rinichi. În sfârşit, urinam! Am fost foarte fericit când cateterul mi-a fost scos din vezică şi am putut să urinez ca toţi ceilalţi.

Însă bucuria mea a fost de scurtă durată. După două zile am primit nişte veşti care m-au deprimat: noul meu rinichi nu funcţiona. Trebuia să reiau procesul de dializă în speranţa că noul rinichi va avea timp să înceapă să funcţioneze. Am continuat dializa timp de mai multe săptămâni.

Era pe la mijlocul lui septembrie şi stăteam în spital de aproape o lună. Spitalul se afla la 80 de kilometri de casă, astfel că era greu pentru fraţii şi surorile mele creştine să mă viziteze. Îmi lipsea foarte mult congregaţia. Am primit înregistrări cu programele de la întrunirile congregaţiei, dar, când le ascultam, simţeam că mi se pune un nod în gât. Am petrecut multe ore singur, stând de vorbă cu Iehova Dumnezeu în rugăciune, cerându-i putere ca să pot rezista. Atunci nu ştiam că aveam să trec prin încercări şi mai grele.

Nu-mi este frică de moarte

Au trecut şase săptămâni lungi de la efectuarea transplantului şi devenise dureros de clar faptul că organismul meu respingea rinichiul. Abdomenul mi s-a umflat într-un mod grotesc; medicii mi-au spus că rinichiul respins trebuia scos. Din nou se punea problema sângelui. Medicii mi-au explicat că de data aceasta operaţia era şi mai grea, din cauză că numărul de hematii îmi era foarte scăzut. Calm, dar hotărât le-am explicat poziţia mea bazată pe Biblie şi, în cele din urmă, medicii au fost de acord să opereze fără sângeb.

După operaţie, lucrurile s-au înrăutăţit foarte rapid. În timp ce mă aflam la reanimare, plămânii au început să se umple cu lichid. După o noapte întreagă de dializă intensă m-am simţit un pic mai bine. Însă după două zile, plămânii mi s-au umplut din nou. A urmat o altă noapte de dializă. Nu-mi amintesc prea multe din acea noapte, însă ţin minte că tata stătea lângă mine şi îmi spunea: „Respiră încă o dată, Lee! Haide. Poţi s-o faci! Respiră încă o dată. Bravo, continuă să respiri!“ Eram atât de obosit; aşa de obosit nu mai fusesem niciodată. Nu-mi doream decât să se sfârşească totul şi să mă trezesc în lumea nouă a lui Dumnezeu. Nu-mi era frică de moarte. — Apocalipsa 21:3, 4.

A doua zi dimineaţa, starea mea era gravă. Hematocritul, numărul de globule roşii aflate în fluxul sanguin, scăzuse la 7,3 — valoarea normală este de peste 40! Medicii nu erau deloc optimişti cu privire la starea mea. Ei au încercat de repetate ori să mă facă să accept o transfuzie de sânge, despre care ei spuneau că era absolut necesară ca să mă însănătoşesc.

Am fost mutat într-o secţie de terapie intensivă, iar aici, hematocritul mi-a scăzut la 6,9. Însă, cu ajutorul mamei mele, hematocritul a început să crească încet. Acasă, ea a făcut cu storcătorul nişte sucuri din legume şi fructe bogate în fier şi mi le-a adus la spital. Ca să mă încurajeze, ea a băut împreună cu mine. Dragostea unei mame pentru copiii ei este un lucru extraordinar.

Pe la jumătatea lui noiembrie, când am ieşit din spital, hematocritul era de 11. La începutul anului 1987 am început să iau EPO (eritropoietină), un hormon sintetic care stimulează măduva osoasă să trimită în fluxul sanguin noi globule roşii, iar în prezent hematocritul meu este de aproape 33c.

„Nu va dura mult, Lee!“

Am mai făcut şi alte operaţii dificile în 1984, 1988, 1990, 1993, 1995 şi 1996, toate din cauză că rinichii mei nu mai funcţionează. Pe parcursul acestor mulţi ani în care am trăit cu o afecţiune renală, un gând m-a susţinut: „Nu va dura mult“. Indiferent ce probleme avem, de natură fizică sau de alt gen, ele vor fi rezolvate sub domnia Regatului lui Dumnezeu în lumea nouă care va veni (Matei 6:9, 10). Ori de câte ori mă confrunt cu o nouă încercare şi încep să mă descurajez, îmi spun: „Nu va dura mult, Lee!“, iar acest lucru mă ajută să pun lucrurile la locul lor. — Compară cu 2 Corinteni 4:17, 18.

Anul 1986 mi-a adus cea mai mare surpriză: m-am căsătorit. Am crezut că nu mă voi căsători niciodată. „Cine ar vrea să se căsătorească cu mine?“, mă întrebam eu. Dar atunci a apărut Kimberly. Ea a văzut ce sunt în interior, nu omul din exterior care se stinge. De asemenea, ea a văzut că starea în care mă aflam nu va dura mult.

La 21 iunie 1986, Kimberly şi cu mine ne-am căsătorit în Sala Regatului din oraşul nostru, Pleasanton, California. Am hotărât împreună să nu avem copii, întrucât boala mea este ereditară. Însă probabil că nici acest lucru nu va dura mult. În lumea nouă a lui Dumnezeu am dori să avem copii, dacă aceasta este voinţa lui Iehova.

În prezent am privilegiul să slujesc ca bătrân în Congregaţia Highland Oaks din California, iar Kimberly slujeşte ca evanghelizator cu timp integral. În această perioadă, sănătatea mea este destul de bună; suferinţa prin care am trecut în 1981 mi-a distrus organismul şi m-a lăsat cu puţină forţă. De atunci, sora mea a făcut o formă uşoară a sindromului lui Alport, iar la doi dintre fraţii mei, care au această boală, rinichii nu mai funcţionează, ajungând şi ei la dializă. Ceilalţi doi fraţi ai mei sunt foarte sănătoşi.

Eu continuu cu dializa peritoneală şi sunt recunoscător că îmi dă posibilitatea să mă mişc. Aştept viitorul cu speranţă şi încredere, deoarece, în definitiv, problemele din prezent — inclusiv afecţiunile renale — nu vor dura mult. — Relatată de Lee Cordaway.

Revista Treziţi-vă! nu recomandă o anumită metodă de tratament medical. Acest articol nu are ca scop să descurajeze folosirea altor forme de tratament, cum ar fi hemodializa. Fiecare metodă prezintă avantaje şi dezavantaje, iar persoana în cauză trebuie să decidă pe baza conştiinţei sale ce metodă să urmeze.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiei de la pagina 12]

Împreună cu soţia mea, Kimberly

[Diagrama de la pagina 13]

Cum funcţionează dializa peritoneală

Ficat

Cute ale intestinului subţire

Cateter (primeşte soluţia curată; elimină soluţia veche)

Peritoneu

Cavitatea peritoneală

Vezică